Home / Stiri / „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” – Vindecarea Lunaticului

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” – Vindecarea Lunaticului

„Iisus cere oamenilor credinţă vie, pentru că El voieşte ca cei ce se află în jurul bolnavilor să nu fie pasivi, ci receptivi, să nu fie spectatori, ci rugători, având credinţă puternică şi iubire milostivă faţă de cei care se află în suferinţă şi caută vindecarea”. (Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)

În Duminica a X-a după Rusalii, la parohia „Sf. Voievozi” din Săvinești, Liturghia a fost oficiată de părintele paroh Petru Munteanu, avându-l alături pe părintele George Soponaru, fiu al satului, dar care slujește în Italia, la Roma. Răspunsurile liturgice au fost date de membri corului parohiei săvineștene.

Omilia ce a urmat citirii pericopei evanghelice a fost rostită de părintele George Soponaru. Credincioșii aflați în sfântul lăcaș de cult au avut posibilitatea să afle despre însemnătatea puterii credinței în Dumnezeu; despre chemarea de a ne pentru  și împreună cu semenii noștri,împlinind astfel porunca Evangheliei.

Părintele Soponaru a început omilia, menționând începerea anului bisericesc la data de 1 septembrie: „Este o bucurie deosebită să mă aflu astăzi în mijlocul frățiilor voastre, pentru mine, dar cred că și pentru dumneavoastră înseamnă că a mai trecut un an și ne aflăm la sfârșit de an bisericesc. Pentru noi, creștinii ortodocși, sfârșitul de an nu este 31 decembrie, cum și noi ne-am deprins a-l sărbători, ci pentru creștinii ortodocși sfârșitul de an este 31 august, iar 1 septembrie înseamnă mereu începutul unui nou an bisericesc și, la fel cum de Revelion ne-am deprins a ne ura unul altuia La mulți ani! și toate urările care urmează, de an nou fericit, cu pace, binecuvântat, poate că aceleași urări ar trebui să ne facem și acum, la final de an bisericesc, însă nu pentru cele omenești și lumești, pentru că noi toți și cei din Biserică și cei din afară, ne-am deprins a ne face urări pentru viața aceasta, care este trecătoare și poate ar trebui să ne facem urări, și ar trebui să ne facem, să ne punem în gând să avem un pic mai multă grijă de suflet și iată că Evanghelia, care s-a citit astăzi de la Matei, ultima Evanghelie care se citește în acest an bisericesc, este o Evanghelie deosebit de frumoasă, despre o minune cu un copil. Un copil care a fost adus de către tatăl său, ca să fie vindecat pentru că zicea el, este lunatec și poate vă întrebați ce boală poate fi aceasta, să fii lunatic și dacă o să mergeți să întrebați doctorul de familie, nu o să știe să vă răspundă ce înseamnă asta, ce simptom este aceasta, ce boală este aceasta, a fi lunatec.”

În continuarea cuvântului de învățătură, părintele Soponaru a povestit împrejurarea în care s-a săvârșit minunea vindecării lunaticului de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Contextul este al unei sărbători foarte frumoase și importante din anul bisericesc, îndrăznesc eu să spun, alături de Adormirea Maicii Domnului, cea mai importantă sărbătoare a verii și anume, Schimbare la față. Mântuitorul Hristos ia pe trei dintre ucenicii săi, pe Petru și pe frații Iacob și Ioan, se suie pe un munte înalt și acolo, în timp ce se ruga, zic Apostolii că hainele și fața lui s-au făcut strălucitoare, luminoase, cum nu poate înălbitorul să albească pe pământ și ei au fost cuprinși de frică și și-au acoperit fețele, au căzut cu fețele la pământ, pentru că de fapt Mântuitorul își arătase Slava sa, arătase că este Fiul lui Dumnezeu, Cel născut mai înainte de veci, cum mărturisim în crez, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii, că El este Lumină din Lumină. Și de asta n-au putut Apostolii să vadă fața Mântuitorului, pentru că zice în alt loc la Scriptură că, nu poate omul să vadă fața lui Dumnezeu și să mai trăiască. Dar au simțit o stare de bucurie, pentru că Petru zice: Doamne, bine este să fim noi aici. Au simțit pacea aceea, bucuria, împlinirea cu care vine Dumnezeu în viața omului și Petru nu mai vrea să plece de acolo. Și s-a arătat Moise și Ilie și toate celelalte și Mântuitorul, iată, că după ce coboară din acest munte, ajunge jos, iar pe ceilalți Apostoli îi găsește la poalele muntelui, cu mulțimea de oameni care îl urmau pe Mântuitorul, cu fariseii și cu cărturarii veniți din Ierusalim, certându-se și sfădindu-se, deci era o stare de agitație, o forfotă, o neliniște.”

De asemenea, părintele care slujește în Italia, la Roma, a evidențiat trăirile care apar când ne depărtăm de Dumnezeu: „Cât timp a fost plecat Mântuitorul pe Muntele Taborului, jos, la poalele muntelui, a început neliniștea și asta ne arată, iubiți credincioși, că neliniștea, criza, starea aceasta de agitație, de grijă, de stres, este simptom al faptului că Dumnezeu nu este prezent în viața noastră. Când omul are aceste simptome, simte că este împovărat, îngrijorat, neliniștit, are mereu tot felul de gânduri care îi străbat mintea, ca niște avioane care decolează și aterizează în continuu în mintea noastră, încât nu mai te regăsești nici cu tine însuți, nici cu ceilalți, asta nu înseamnă că trebuie să te duci să iei pastile, ci asta înseamnă că îți lipsește cel mai important lucru din viața ta, că Dumnezeu este departe de sufletul omului. Și se apropie Mântuitorul de această mulțime, și imediat cade înaintea Lui, în genunchi, un tată care-i  spune: Ajută-ne, ajută-ne și de poți, fă ceva pentru că iată, îl am pe fiul meu acesta, care de multe ori se aruncă în foc, sau în apă, vrând să se omoare, să se sinucidă și iată l-am adus la ucenicii Tăi și nu au putut să îi facă nimic. Și zice el că fiul lui este lunatec.De fapt, iubiți credincioși, fiul lui era posedat de un  demon, de un drac, care, diavolul are ca și însușire viclenia și ca să nu își dea seama tatăl lui și ceilalți din jurul lui că este prezent acest demon înăuntrul lui, se manifesta în funcție de fazele lunii. Când era lună plină, copilul acesta avea crize și diavolul vroia să-l ucidă, pentru că contrar a ceea ce vrea Dumnezeu, anume să ne dăruiască viața veșnică, vrăjmașul vrea să piardă sufletul omului și împreună cu sufletul, sigur că pierde și trupul, pentru că sufletul și trupul sunt într-o legătură foarte strânsă între ele și Mântuitorul zice cuvintele acestea. Zice: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi suferi pe voi? Cuvântul neam se referă la generație, adică Mântuitorul Hristos ar fi spus: O generație necredincioasă, până când voi fi cu voi?  Și de ce spune lucrul acesta? Pentru că el mergea către Ierusalim, el mergea către patima cea de bună voie și avea să plece, avea să moară și să învie și să se înalțe cu trupul la ceruri și iată, era mâhnit că trei ani a petrecut cu Apostolii și în acești 3 ani, acești Apostoli, chiar dacă au avut unele momente în care au înțeles că El este Fiul lui Dumnezeu, El este trimisul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, necredința încă era stăpână pe sufletele lor. Pentru că Mântuitorul ceartă duhul acesta, el iese cu putere din copil. Dar nu ne relatează Sfântul Evanghelist Matei,  ci ne relatează Sfântul Luca și dacă o să fiți atenți, frățiile voastre, această Evanghelie, aceeași minune a vindecării acestui copil se relatează în Postul mare. În Postul mare, în Duminica a patra din post, dacă nu greșesc, este relatată această minune, însă relatată de Sfântul Apostol Luca, care zice, când Mântuitorul coboară jos, tatăl îi zice: de poți face ceva, ajută-l! Și Mântuitorul răspunde: „Toate sunt cu putință celui ce crede!” Iar el cade în genunchi iară și zice: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Poate cea mai frumoasă, cea mai deosebită mărturisire și rugăciune pe care o aflăm în paginile Evangheliei. Acest „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, este o mărturisire, pentru că tatăl acesta a înțeles că, dacă vrea ca fiul lui, ca copilul lui să fie vindecat, are nevoie să creadă în cel Care, în cel la Care l-a adus pe fiul lui ca să îl vindece. Și acest Cred, Doamne, ajută necredinței mele! arată că Doamne, spune așa Doamne, chiar dacă eu nu pot să cred, chiar dacă credința mea e puțină, chiar dacă Credința mea e slabă, tu ajută necredinței mele, împlinește tu în viața mea ceea ce eu nu pot încă să împlinesc, ceea ce nu pot eu încă sunt fac. Și iată că după ce tatăl face această mărturisire, Domnul îl vindecă.”

Constatăm cu bucurie că la sate încă se mai păstrează troițele la intersecţii de drumuri, la capetele de pod şi la fântâni. Cruci din piatră, din lemn sau fier, simple sau pictate, cu inscripţii şi însemnări, sub cerul liber sau încadrate de mici adăposturi din lemn ori alte materiale, uneori aflate în interiorul unor mici construcţii. Aşa sunt troițele din Parohia Sf. Voievozi din Săvinești, jud. Neamț.

În duminica a X-a după Rusalii, la data de 25 august 2019, se adaugă în peisajul săvineștean o nouă troiță, un nou popas duhovnicesc. Familia Dumitrache Liviu și Mihaela, tineri credincioși și cu frică de Dumnezeu s-au hotărât să ridice o troiță închinată Sf. Dumitru cel Mare, chiar în fața casei lor. Astfel, în această duminică a avut loc sfințirea locului unde se va construi troița. Slujba de sfinţire a fost oficiată de către părintele paroh Petru Munteanu, părintele George Soponaru și părintele Mihai Meraru.

Troițele care se regăsesc în parohia păstorită de părintele Petru Munteanu sunt un manifest al cinstirii  deosebite pe care a acordat-o mereu creștinul săvineștean principalului semn creştin. La intersecţii, precum şi la ieşirile şi intrările din sat, se întâlnesc troițe pentru ca omul care iese din spaţiul familiar, și nu numai, să se închine şi să rostească o rugăciune pentru sprijin. Iar la întoarcere să spună o rugăciune de mulţumire pentru ajutorul dat.

 

Brîndușa Dediu

Arata-le prietenilor tai:
Share on Facebook0Share on Google+0Tweet about this on TwitterPin on Pinterest0Share on LinkedIn0Share on Reddit0Digg thisEmail this to someonePrint this page

About Bahneanu Corina

Check Also

De Sf. Apostoli Petru și Pavel: ”Recunoștința este ca un pământ pe care cresc toate virtuțile”

„Deşi diferiţi ca loc de naştere, cultură, profesie şi temperament cei doi Sfinţi Apostoli Petru …