Prohodul Maicii Domnului – Expresia evlaviei și a iubirii credincioșilor față de Maica Domnului Iisus Hristos

Biserica Ortodoxă prăznuieste pe 15 august Adormirea Maicii Domnului. În ajunul acestei sărbători se cantă în biserici Prohodul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Prohodul Maicii Domnului are o însemnătate deosebită pentru credincioşii ortodocşi, fiind în acelaşi timp o cântare de tânguire, dar şi o mărturisire a Sfinţeniei Maicii Domnului şi a dumnezeirii celui ce S-a născut din pântecele ei cel pururea fecioresc.

Prohodul Maicii Domnului se cântă în seara de 14 spre 15 august, în jurul epitafului sau icoanei Maicii Domnului.

Astfel, în seara zilei de 14 august, în biserica „Sf. Voievozi” din Săvinești au răsunat glasurile enoriașilor, a credincioșilor veniți să o prohodească pe Maica Domnului, alături de părintele paroh Petru Munteanu.

Prohodul Maicii Domnului este o rugăciune integrată în cultul Bisericii Ortodoxe, care creează o legătură între momentul Răstignirii și Învierii Mântuitorului și ridicarea la ceruri a Maicii Domnului. Această rugăciune este considerată expresia evlaviei și a iubirii credincioșilor față de Maica Domnului Iisus Hristos.

Potrivit tipicului bisericesc, la momentul rânduit din cadrul privegherii, Epitaful Adormirii Maicii Domnului a fost adus din Sfântul Altar și așezat pe o masă în mijlocul bisericii, sub policandru, la Slava Stihoavnei Vecerniei mici, întocmai cu rânduiala scoaterii Epitafului Domnului în Sfânta și Marea Vineri, la care, toți credincioșii care au călcat pragul sfânt lăcașului de cult săvineștean, au avut ocazia să se închine.

La finalul Doxologiei a avut loc procesiunea cu Sfântul Epitaf în jurul bisericii. Se fac patru opriri și la fiecare oprire se rosteste o ectenie.

După procesiune, toți credincioșii au trecut pe sub Sfântul Epitaf, la intrarea în biserică. Apoi, Sfântul Epitaf a fost așezat pe Sfânta Masă, unde va rămâne până la Odovania praznicului (23 august).

Prohodul Maicii Domnului a fost compus la începutul secolului al XVI-lea de către imnograful, teologul, profesorul și retorul Patriarhiei Ecumenice, Manuil din Corint. În spațiul românesc, acest imn liturgic a pătruns prin secolul al XVIII-lea, când încep contactele mai strânse ale românilor cu Țara Sfântă, și mai mult după anul 1820, odată cu traducerea acestuia de Ion Pralea. Această rugăciune este considerată expresia evlaviei și a iubirii credincioșilor față de Maica Domnului Iisus Hristos.

Spune tradiția că, în timpul slujbei de prohodire, atunci când tot poporul, cu alai ducea racla Sfintei Fecioare către Sfântul Mormânt, un iudeu din mulțime, plin de răutate, s-a apropiat de catafalc și a întins mâinile să răstoarne sicriul Maicii Domnului. Și în acea clipă, o sabie de foc a retezat mâinile acelui necredincios, pentru că heruvimii și serafimii păzeau în chip nevăzut trupul neînsuflețit al Sfintei Fecioare Maria. Dar se spune că după aceea acel iudeu s-a pocăit pentru păcatele lui, pentru necredința lui, pentru răutatea lui și mâinile i-au fost vindecate la loc. Această minune i-a întărit mai mult pe creștini în credință, cerând mai mult ajutorul Sfintei Fecioare Maria.

Această slujbă deosebită, atât de complexă în simplitatea ei, nu reprezintă doar un mijloc de a ne manifesta iubirea și cinstirea față de Maica Domnului, ci și un prilej de a simți și a retrăi taina morții Mariei și bucuria nădejdii în Înviere.

go top