Pavel, dintr-un sat oarecare, fiind lucrător de pământ, smerit, neiscusit şi fără de răutate, s-a însoţit cu o femeie frumoasă la faţă şi mult mai tânără, dar cu viaţă urâtă şi cu multe năravuri, căci era desfrânată şi i-a înşelat credinţa lui Pavel. Odată, venind el acasă de la lucru, a aflat pe femeia sa cu altul şi, zîmbind puţin, a zis către acel desfrânat: "Bine, bine, să ştii că nu-mi pasă, dar mă jur pe Iisus că nu voi mai trăi mult cu dânsa, iar tu s-o iei pe ea şi pe copii să-i hrăneşti, iar eu mă voi duce şi mă voi face călugăr". Şi, lăsând toate, îndată a ieşit din casă şi nimănui n-a spus nimic, nici n-a clevetit despre acea femeie desfrânată, ci, tăcând, s-a dus în pustie. Mergând la cuviosul Antonie cel Mare, a bătut la uşa chiliei lui şi l-a întrebat Antonie: "Ce voieşti?" A răspuns Pavel: "Voiesc să mă fac călugăr". Iar Antonie, văzîndu-l că este bătrân, i-a zis: "Acum tu, bătrânule, fiind aproape de şaizeci de ani, nu vei putea să fii călugăr, ci te vei duce în sat să lucrezi, mulţumind lui Dumnezeu, pentru că nu vei putea răbda ostenelile pustiei şi supărările". Iar Pavel i-a răspuns: "Orice mă vei învăţa, părinte, voi face". Dar Antonie din nou i-a zis: "Ţi-am spus că eşti bătrân şi nu vei putea să fii călugăr, deci, du-te de aici, iar de voieşti cu orice chip, mergi la o mănăstire unde se află mai mulţi fraţi, care vor putea să-ţi poarte slăbiciunea ta; pentru că eu, aici, vieţuiesc singur şi câte cinci zile nu gust nimic; de aceea nu vei putea să vieţuieşti aici cu mine". Citește mai mult