faracategorie

Dinamica satului românesc

„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”, mărturisea Blaga în „Sufletul satului”, o convorbire imaginară cu o „copilă” ca şi cum îi lăsa o moștenire căreia să-i poarte mare grijă ca de propriul viitor. Venit din de demult, unde basmele spun tot ce a fost „odată ca niciodată”, sufletul satului are ritmul pământului care preia pe cel al cosmosului întreg, al armoniei definite de Leibniz ca recuperare a unității din diversitate. E un loc privilegiat, unde, spunea țăranul cu smerenie, „ne-a lăsat Dumnezeu”, anume ca să împlinim misiunea dată în Rugăciunea Tatăl nostru, să-I sfințim numele pe pământ cum este sfințit în cer de către înger. Satul are un suflet, ce amintește de suflarea de viață pe care Părintele Ceresc a dat-o omului făcut din pământ după „chipul și asemănarea Sa”. Satul de odinioară era o icoană a creației cuprinzând, ca într-o îmbrățișare, pământ cu podoabele lui și cer și oameni și morminte. Satul este un cosmos, o armonie cerească, rânduită în jurul Bisericii, iar ea invocă o rugăciune de mulțumire înălțată din inimă ca dintr-un altar al sufletului smerit. Pe registrul altei sensibilități, cam în același timp cu Blaga, sufletul rănit al lui Rilke se tânguia: „Căci, Doamne, marile orașe/ pierdute sunt și despletite”, locul unde oamenii „trăiesc greu și rău... ei însă sunt și nu mai știu că sunt...”(https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/eu-cred-ca-vesnicia-s-a-nascut-la-sat-141869.html). Citește mai mult