Împărtăşirea cu Hristos prin raţiunile lucrurilor în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul

O distincţie importantă pe care o face Sfântul Maxim şi pe care o va prelua întreaga tradiţie ascetică ulterioară, este între împărtăşirea duhovnicească, continuă de Hristos, prin împlinirea poruncilor, ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, prin rugăciune şi împărtăşirea sacramentală, care trebuie făcută cu bună pregătire şi cu învoirea duhovnicului.

În Răspunsuri către Talasie, Sfântul Maxim vorbeşte despre mâncarea Trupului şi Sângelui Logosului, fără sfărâmarea oaselor Lui. Aici Sfântul Maxim spune că atunci când Logosul a vrut să vină la existenţă, el a aşezat în lume acele raţiuni naturale ale divinităţii Lui.

„Căci Cuvântul, fiind Învăţătorul tuturor raţiunilor duhovniceşti, atât al celor din lucrurile văzute şi cugetabile, cât şi al celor din realităţile inteligibile, după cuviinţă şi cu drept cuvânt, dă celor vrednici să mănânce, ca pe un trup, ştiinţa cea cuprinsă în raţiunile lucrurilor văzute şi să bea ca pe un sânge, cunoştinţa aflătoare în raţiunile celor inteligibile… iar oasele să nu le                   zdrobească, adică El nu dă spre  cunoaştere raţiunile mai presus de înţelegere despre dumnezeire.”

Întregul proces de dezvoltare spirituală este pus în legătură cu împărtăşirea de Hristos: carnea este interpretată ca virtute, sângele drept cu-noaştere, iar oasele ca unire mistică (teologia). Carnea şi sângele sunt văzute, de asemenea, ca raţiuni ale judecăţii şi ale providenţei, în timp ce oasele sunt simboluri ascunse ale iconomiei divine.

Chiar dacă Sfântul Maxim ajunge, prin analogie, să depăşească sensul comun şi obişnuit al lucrurilor, cuvintelor şi ritualurilor cultice, totuşi, interpretarea lui nu e ruptă de realismul sacramental: realism şi simbolism într-o unică sinteză, ajung să poată surprinde întreaga dinamică a vieţii duhovniceşti.

Pentru Sfântul Maxim, a ajunge de la praxis la contemplaţie naturală în Duh şi apoi la teologia mistică este cu neputinţă fără împărtăşirea reală de Trupul şi Sângele Lui, fără o continuă obiectivare şi actualizare a darului Botezului în fiecare creştin.

În ceea ce priveşte împărtăşirea duhovnicească neîncetată de Hristos, ea se face din ce în ce mai mult, în conformitate cu cele trei trepte ale vieţii spirituale, susţinută fiind de împărtăşirea sacramentală de Hristos euharistic.

Împărtăşirea prin Cuvânt e indicată chiar de Mântuitorul: „Cine ascultă Cuvântul Meu şi crede în Cel Care M-a trimis, are viaţă veşnică”

(Ioan 5, 24). Prin ascultarea şi împlinirea Cuvântului lui Dumnezeu, ne pregătim mereu pentru primirea Tainei şi înţelegem tot mai bine conţinutul ei, iar prin Euharistie primim însăşi realităţile dumnezeieşti semnificate, anunţate şi descoperite prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Deschizându-se prin praxis iubirii dumnezeieşti, omul ajunge s-o guste din ce în ce mai plenar. Începe să înţeleagă rostul raţiunilor naturale ale creaţiei, să priceapă raţiunile Scripturii şi aşa, să guste mai deplin din Logosul divin. În acest urcuş însă, Însuşi Domnul lucrează în noi pentru a ajuta raţiunea în căutarea Lui. În Capetele teologice (gnostice) Sfântul Maxim exprimă minunat activitatea lui Hristos ca legătură între simbol şi mister.

 Sfântul Maxim vorbeşte şi despre o Împărtăşire eshatologică, mai deplină, în viaţa viitoare. „Pâinea aceasta este pârga pâinii viitoare, care este spre fiinţă. Pâinea şi vinul sunt antetipuri ale celor viitoare, nu pentru că n-ar fi cu adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos, ci pentru că acum ne împărtăşim prin ele de dumnezeirea lui Hristos, iar atunci mintal, prin contemplaţia singură.”

În această împărtăşire eternă se încheie iconomia mântuirii, ca unire eternă a oamenilor cu Dumnezeu în Hristos. Euharistia, ca încoronare a iconomiei dumnezeieşti, este, în viaţa de veci, unirea desăvârşită între creaţie şi Hristos în care Dumnezeu va fi „totul în toate” (I Cor. 15, 28).
Analizând raportul între realism şi simbolism euharistic la Sfântul Maxim, Bornert ţine să precizeze: simbolismul euharistic nu este, după Sfântul Maxim, un antirealism. Simbolism şi realism euharistic, nu numai că nu se exclud reciproc, ci se cheamă, se cer unul pe altul. Realitatea tainică euharistică este semn al unei plenitudini viitoare. Îndumnezeirea, pe care Taina o operează sacramental în noi, anunţă unirea deplină cu Dumnezeu din veacul viitor. Ca toate instituţiile iconomiei actuale, Sfânta Euharistie este, în realitatea prezentă, simbol al unei perfecţiuni mai înalte.
Trebuie remarcat faptul că, la Sfântul Maxim, găsim o deosebire între simbolismul sacramental eficace şi simbolismul liturgic pur reprezentativ. Primul realizează ceea ce semnifică, al doilea este doar un ajutor pentru contemplaţie. Primul, purtător şi transmiţător de har divin, este semn al lui Dumnezeu, este Dumnezeu descoperit în creaţie prin energiile divine; al doilea, punct de sprijin pentru suflet, este semn spre Dumnezeu.

 Cules de Măriuţa Ionuţ