Au trecut 40 de zile de când S-a întrupat Cuvântul lui Dumnezeu din Fecioara Maria, de când „Soarele dreptăţii“ şi „Răsăritul Cel de Sus” a coborât pe pământ în chip văzut, aducând lumii „lumina cunoştinţei” şi iubirea Lui nemarginită faţă de omul pe care l-a zidit.
Iată că sărbătorim Întâmpinarea Pruncului Sfânt, ajuns la 40 de zile, când, după rânduiala Legii vechi, trebuia să fie dus la templu. De fapt, prin acest ritual se duceau la îndeplinire două din prevederile Legii vechi, şi anume: slujba curăţirii unei femei după naştere şi închinarea noului născut la templu. Legea veche prevedea ca orice femeie, la 40 de zile dupa naştere, să se prezinte la templu şi să aducă jertfa de ispăşire o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. De asemenea, se rânduia ca fiecare nou născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, în amintirea eliberării evreilor din robia egipteană. (Lev. 12, 6-8 ).
Aşa a făcut şi Sfânta Fecioară Maria, cea care a nascut pe Pruncul Iisus prin lucrarea Sfântului Duh. La opt zile, Pruncul Sfânt a fost tăiat împrejur şi I s-a pus numele de Iisus, iar acum, când se împlineau 40 de zile de la naştere, a fost dus la templul din Ierusalim, pentru a fi închinat Domnului.
Acest nou episod din viaţa Pruncului născut în Betleemul Iudeii este relatat în Sfânta Evanghelie de la Luca (2, 22-26 ).
Din naraţiunea evanghelică aflăm că în Ierusalim trăia „ un om drept şi temător de Dumnezeu”, cu numele Simeon, căruia „i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până nu-L va vedea pe Hristosul Domnului” (Luca 2, 26 ). Şi iată că acum, „din îndemnul Duhului”, a venit la templu tocmai în momentul în care era adus Pruncul Iisus. Acest Simeon a primit în braţele sale pe Iisus, rostind cunoscutele cuvinte care au intrat în slujba Vecerniei: „Acum slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). La venirea dreptului Iosif şi a Sfintei Fecioare, acelaşi Simeon i-a binecuvântat, rostind cuvintele profetice: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi spre semn de împotrivire”. Iar Mariei i-a zis: „Şi chiar prin sufletul tău va trece sabie”, prezicându-I suferinţele ei viitoare (Luca 2, 34-35). În continuare, Sfântul Evanghelist Luca relatează şi întâlnirea Pruncului Sfânt cu o văduvă care trăia în templu, Ana, în vârstă de 84 de ani, „care nu se depărta de templu noaptea şi ziua, slujind în post şi rugăciune” (Luca 2, 37). A mulţumit şi ea lui Dumnezeu că a învrednicit-o să vadă pe Pruncul Sfânt „ şi grăia despre El tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim” (Luca 2, 38).
În continuarea acestor relatări, Sfântul Evanghelist Luca menţionează, foarte succinct, că dreptul Iosif cu Fecioara Maria şi cu Iisus s-au întors în Nazaret, „ iar Copilul creştea şi se întărea cu duhul, plin de înţelepciune , iar harul lui Dumnezeu era cu El” (Luca 2, 39-40).
În cultul ortodox există o rugăciune specială care se citeşte mamei şi pruncului la 40 de zile după naştere, care este, de fapt, o amintire a aducerii la templu a Pruncului Iisus, tot la 40 de zile. Este o rugăciune de „îmbisericire” a noului născut, prin care se face începutul intrării sale în biserică, el fiind purtat pe braţe de preot şi închinat în biserică şi în faţa iconostas-sului, iar dacă este băiat este dus şi în altar şi închinat la cele patru laturi ale sfintei mese. Prin această îmbisericire, copilul botezat este închinat cu totul lui Dumnezeu, Îi aparţine Lui până la sfârşitul vieţii. De aici decurge îndatorirea părinţilor trupeşti şi sufleteşti adică a naşilor ai fiecărui copil de a-l îndruma spre o viaţă aleasă, după principiile morale creştine, spre a-i călăuzi paşii spre tot ce este bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor. Astăzi, când atâţia „prooroci mincinoşi“ încearcă să otrăvească sufletele tinerilor cu învăţăturile lor greşite şi să–i ducă pe drumul pierzaniei, atât părinţii trupeşti, cât şi cei sufleteşti trebuie să vegheze în permanenţă la formarea şi creşterea duhovnicească a fiului lor. Fiecare părinte trebuie să fie un „drept Simeon” al familiei sale, fiecare mamă, o nouă „proorociţă Ana” pentru fiiceele ei. Numai aşa vom reuşi să ne menţinem copiii în dreapta credinţă a Bisericii, numai aşa vom forma nişte buni fii ai Bisericii în viitor, numai aşa ne vom menţine ca neam binecredincios şi temător de Dumnezeu. Să-L întâmpinăm mereu pe Hristos, aşa cum au facut dreptul Simeon şi proorociţa Ana, ştiind că El este ,,Calea, Adevărul şi Viaţa”, că de la El „ Părintele Luminilor”, vine „ toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Amin.
Preot Mihai Meraru
