În 25 ianuarie 1935 a venit pe lume Petru Roibu, omul care avea să fie ”gladiatorul” Săvineștiului din 1959, de la sosirea sa încoace. Venit în sat, inițial ca învățător, s-a făcut destul de repede remarcat conform zicalei: Omul sfințește locul!
Pentru că peste tot pe unde a călcat domnia sa a încercat să lase ”mai bine”, să facă ”mai mult”, să lase ceva în urma lui. Imediat, la câțiva ani după sosire a fost pus în poziția de director adjunct al școlilor din Săvinești (școlile *Școala Veche*, *Dumbrava Deal și Dumbrava Vale*) urmând ca din 1975 să ocupe funcția de director coordonator al acestor centre de învățământ.
– Domnule Roibu cum s-a nascut comuna Săvinești, ce știți despre începuturi?
– Istorioara Săvineștiului începe în anul 1780, când terenul de referință intră în administrarea Mănăstirii Bistrița, aflată la rândul ei sub tutela Sfântului munte Athos. Zona a fost populată pe la 1800 de aproximativ 180 de iobagi legați de munca pământului și închinați Mănăstirii Bistrița odată cu concesionarea teritoriului. Ulterior, odată cu reformele agrare de după 1821, iobagii au fost împroprietăriți, formându-se apoi colonii și familii, ducând încet dar sigur la creșterea numărului de locuitori. Printre primele familii menționate de documentele de atestare sunt Horciu, Sandu și cei mai numeroși, familia Savin care probabil au dat și denumirea comunei: Savin-satul săvineștilor- Săvinești!
– Sunteți născut în sat?…. Care e povestea dumneavoastră și cum ați fost numit director de școli?
– Eu am venit în sat în *59 mai întâi ca învățător. Pe atunci era facută de stat și dată în folosință în 1930 doar Școala Veche. Dar era mică, pentru că atunci erau mai puțin de 3000 de locuitori și nu se prea mergea la școală. Învățământul obligatoriu era de doar 7 clase la început era câte o clasă de aproximativ 24 de elevi pe fiecare an. La Dumbrava Deal și Dumbrava Vale se facea carte în câte-o casă a unor cetățeni, Sârbu și Trenchea parcă…. Cam prin 64 a început să crească populația, învățământul a devenit de 8 clase și nu mai aveam loc să facem învățătură într-o școală cu doar 4 săli. Așa că am începutsă ne extindem…. pe atunci eram doar director adjunct. Am început să facem într-un an o clasă, în alt an alte 2 și așa a ieșit *U*-ul în care făceam careu. Acum mergea bine cu 8 săli câte ajunsesem să avem. A fost o perioadă chiar când învățătorii locuiau în școală… unde au fost mai apoi cancelariile. Odată cu extinderea învățământului, ni s-a cerut să introducem și clasele a 9-a și a 10-a de meserii, așa că veneu la noi și elevi din alte sate vecine. Dar Școala Veche nu a rămas singură. Am construit școli și în Dumbrava Deal și Vale, însă veneau cetățini la noi și creștea colonia. Și iar nu mai aveam loc…. Așa că a trebuit să facem iar demersuri.
– Cum era satul mai demult? Cum erau oamenii…școala?
– Erau de toate felurile ca și acum. Cu mai mult respect totuși…. Dar în mare erau la fel. Cănd am devenit director coordonator peste școlile din comună a trebuit să facem o școală nouă; am mers la primar și i-am spus despre necesitatea ei. El mi-a răsuns: ”Ce școală nouă dom*le…. ca să vină alt primar să se laude c-a făcut?!”… n-a vrut să ne ajute. Asta pe mine m-a ambiționat. Am făcut un documentar cu creșterea efectivelor școlare și m-am dus la secretarul de județ din acea vreme care era și primul, dl. Boboș. I-am explicat că ajunsesem să avem de la o clasă și câte 3 clase pe an, așa de mult crescuse numărul celor care vroiau școală. Însă răspunsul lui a semănat cam cu răspunsul primarului: ”Dacă vrei școală, fă-ți!”. M-am frământat o perioadă și m-am tot gândit ce să fac. Am mobilizat cetățenii să contribuie cu bani însă sumele care se strângeu erau mici, cam 40.000 de lei pe an. În 2 ani abia am reușit să ridicam la roșu un nivel. Am terminat tot ce aveam și ne-am împotmolit. Ce era de făcut? Un prieten de-al meu inspector (dl. Crăciun) mi-a zis să încerc la șeful finanțelor, domnul Hagiu… un om extraordinar. Datorită lui încea mai mare parte s-a făcut ce s-a făcut. A fost receptiv la proiectul meu și într-o perioadă scurtă ne-a virat în cont 300.000 de lei pe care trebuia să-i cheltuim în 2 luni dacă nu îi pierdeam. Eu am rămas uimit că mai există și oameni care ajută și am uitat instantaneu de toate necazurile prin care trecusem până atunci. Apoi s-a văzut spiritul mobilizator și al celorlalți oameni cu care lucram. Am făcut în așa fel încât în 2 luni aveam totul pus la punct: acte, materiale și cea mai mare parte din lucrări. Va urma…
Petronela Baghiu