Ştiţi ce au însemnat temniţele comuniste?
„Puşcăria te sileşte să înveţi asceza, postul, rugăciunea, comuniunea şi dragostea cu cel de alături“ (Părintele Iustin Pârvu).
„România sub regimul comunist a dat numeroşi martiri ai credinţei, care au îndurat cu bărbăţie torturile făcându-se icoane vii ale creştinătăţii româneşti. Sacrificiul lor este demn de perioada persecuţiilor din timpul Bisericii Primare. Comuniştii români, unelte fidele ale Moscovei, nu au fost cu nimic mai toleranţi decât împăraţii păgâni” (monitorfg.ro).
Mulţi dintre noi nu avem de unde şti ce au însemnat temniţele comuniste şi câtă suferinţă a fost în spatele zidurilor închisorilor de la Aiud, Piteşti, Târgu Ocna, Canal, Periprava, Sighet, Gherla, Bistriţa, Târgşor, Văcăreşti.
Mă gândesc cu multă dragoste, recunoştinţă şi respect la toţi martirii şi sfinţii neamului nostru, care au plătit uneori cu viaţa, curajul de a apăra credinţa strămoşească, curajul de a se lupta cu un sistem ateu, curajul de a fi „nebuni” pentru Hristos şi de a-L mărturisi cu credinţă şi iubire dusă până la sacrificiu.
De multe ori mă gândesc cum puteau să înfrunte atâtea chinuri groaznice, atâtea umilinţe degradante, atâtea bătăi crunte, atâta foamete, când noi nu putem răbda nici măcar o zi toate acestea? Noi suntem atât de laşi, atât de comozi, atât de lipsiţi de credinţă, nu-L iubim pe Dumnezeu, nu ne iubim semenii, nu ne iubim ţara, neamul, rădăcinile.
Mulţi dintre noi nu putem concepe să trăim astăzi, fără condiţii decente de trai, fără curent electric, fără apă curentă, fără televizor, fără mâncăruri multe şi alese, fără patul comod din casele noastre, fără căldură iarna, fără răcoare vara.
Ne putem imagina, câtă durere, câtă violenţă extremă, fizică şi psihică, câte torturi, câtă foame, cât frig iarna, câtă zăpuşeală vara, ce miros infect, ce aer irespirabil era în temniţele insalubre?
Ne putem imagina cum munceau din greu, cu trupurile sleite de putere, din cauza foamei şi bătăilor, noi, cei care nu putem răbda nici o palmă din partea cuiva sau ne oboseşte până şi puţină muncă la câmp?
Ne putem imagina ce înseamnă să nu mai vezi pentru o zi soarele, să nu mai vezi cerul înstelat, să nu te mai bucuri de frumuseţea de basm a creaţiei lui Dumnezeu, fiind închis în lanţuri între zidurile întunecate şi reci ale unei închisori în care te simţi ca în iad?
Ne putem imagina ce înseamnă lipsa de libertate, de ani şi ani de zile, ce înseamnă dorul de părinţi, de copii, de fraţi, de cei dragi, noi, care trăim în era tehnologiei şi suntem dependenţi de telefoane, de calculatoare, de reţelele de socializare?
Ne putem imagina ce era în sufletul celor care nu ştiau dacă se vor mai întoarce vreodată acasă la familiile lor, dacă vor fi îngropaţi creştineşte, în caz de nu vor rezista regimului închisorii sau vor fi aruncaţi într-o groapă comună, fără măcar o cruce la căpătâi, unde cei dragi să-şi mai aline dorul şi să aprindă o lumânare?
Nu, nu ne putem imagina iadul din temniţele comuniste şi cu siguranţă, nu avem de unde şti ce a însemnat închisoarea comunistă şi câtă suferinţă a încăput în ea. Nu ştim, dar avem datoria să purtăm recunoştinţă veşnică celor care au avut curaj să lupte pentru credinţa cea adevărată, pentru Hristos şi Biserică şi pentru libertatea neamului nostru, cu preţul libertăţii şi de multe ori şi cu preţul vieţii.
Să ne amintim mereu cu recunoştinţă de martirii care au avut curajul şi tăria să înfrunte pe cei ce ne puneau în pericol credinţa strămoşească, pe duşmanii poporului nostru!
Să le înălţăm nu unul, ci mii de monumente care să amintească fiilor acestei ţări, de înaintaşii lor vrednici, credincioşi, curajoşi, patrioţi înflăcăraţi, care îşi iubeau până la sacrificiu ţara, care iubeau până la mucenicie pe Dumnezeu.
Cinste vouă, dragi martiri români! Vă iubim şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să vă răsplătească suferinţele îndurate în temniţele întunecate, cu bucuria desfătării în loc luminat şi cu verdeaţă, să vă răsplătească credinţa puternică şi nestrămutată în Hristos, cu frumuseţea Raiului veşnic!
Aţi fost atât de curajoşi şi atât de credincioşi! Să nu încetaţi să vă rugaţi Bunului Dumnezeu, pentru noi păcătoşii, ca să nu ne pierdem de tot credinţa, să nu ne pierdem de tot iubirea pentru neamul românesc, pe care l-aţi iubit atât de mult şi pentru care aţi îndurat atât de multe chinuri. Să nu uităm, că suntem datori să fim demni urmaşi ai voştri, patrioţi înflăcăraţi, care să ne iubim ţara şi neamul, care să nu ne uităm rădăcinile din care ne tragem. Să fim mândri de ele, aşa cum aţi fost voi. Să fim mândri de rădăcinile pe care le-aţi dorit adânc înfipte în pământul iubirii de neam şi glie, în pământul iubirii de Dumnezeu şi semeni, în pământul hărniciei, în pământul păcii, al libertăţii, al nădejdii şi credinţei într-un viitor mai frumos şi mai luminos al ţării noastre dragi.
Aţi fost adevăraţi stâlpi ai rezistenţei spirituale româneşti şi vă mulţumim pentru aceasta! Veşnică să vă fie pomenirea din neam în neam! Amin!
Cristina Toma
