Dinamica satului românesc
„Eu cred că veşnicia s-a născut la sat”, mărturisea Blaga în „Sufletul satului”, o convorbire imaginară cu o „copilă” ca şi cum îi lăsa o moștenire căreia să-i poarte mare grijă ca de propriul viitor. Venit din de demult, unde basmele spun tot ce a fost „odată ca niciodată”, sufletul satului are ritmul pământului care preia pe cel al cosmosului întreg, al armoniei definite de Leibniz ca recuperare a unității din diversitate. E un loc privilegiat, unde, spunea țăranul cu smerenie, „ne-a lăsat Dumnezeu”, anume ca să împlinim misiunea dată în Rugăciunea Tatăl nostru, să-I sfințim numele pe pământ cum este sfințit în cer de către înger. Satul are un suflet, ce amintește de suflarea de viață pe care Părintele Ceresc a dat-o omului făcut din pământ după „chipul și asemănarea Sa”. Satul de odinioară era o icoană a creației cuprinzând, ca într-o îmbrățișare, pământ cu podoabele lui și cer și oameni și morminte. Satul este un cosmos, o armonie cerească, rânduită în jurul Bisericii, iar ea invocă o rugăciune de mulțumire înălțată din inimă ca dintr-un altar al sufletului smerit. Pe registrul altei sensibilități, cam în același timp cu Blaga, sufletul rănit al lui Rilke se tânguia: „Căci, Doamne, marile orașe/ pierdute sunt și despletite”, locul unde oamenii „trăiesc greu și rău… ei însă sunt și nu mai știu că sunt…”(https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/eu-cred-ca-vesnicia-s-a-nascut-la-sat-141869.html).
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au avut preocupări care să le asigure traiul de zi cu zi, dar şi grija de a satisfice nevoia interioară de a se înconjura de frumos. Creaţiile meşteşugăreşti sunt printre primele fenomene care au atestat existența umană şi rămân până în prezent rezultatele tradiţiei şi culturii fiecărui popor. Arta cusutului și a țesutului constituie două forme de preocupări dintre cele mai timpurii pe cuprinsul țării noastre. Mărturii despre vechimea broderiilor și măiestria lor artistică stau piesele ornamentale și de port ce se găsesc în toate satele și comunele țării noastre, în diferite muzee și în diferite colecții particulare. Diversitatea motivelor tradiționale, care au avut ca sursa de inspirație, viața de toate zilele, precum și modelele decorative izvorâte din imaginația creatoare a femeii, armonia culorilor, fac ca aceste obiecte executate în decurs de veacuri, să constituie adevărate opere de artă. Şi pentru că iernile erau lungi, atunci era prilejul cel mai potrivit de a lucra la lumina lampei, pe rând la câte o casă de gospodari, în acele întâlniri numite şezători. Acestea constituiau o modalitate de a îmbina utilul cu plăcutul şi prindeau viaţă după strângerea recoltelor şi lăsatul Secului de Crăciun, când lumea satului era mai liniştită, mai adunată pe la casele lor. Şezătorile constituiau adevărate forme de ajutorare, o gospodină invita la casa ei mai multe sătence care îşi primeau o porţie de lucru, torsul lânii şi a cânepii, scărmănat lână, pene, urmând ca în următoarele seri din zilele lucrătoare, operaţiile se repetau, acestea se mutau la altă gospodărie unde era de lucru, până se termina toată treaba acelora care au participat la lucru. De asemenea, şezătorile se organizau şi din plăcerea de a se întâlni şi comunica, fiind întâlniri în cadrul cărora fiecare participantă îşi torcea sau lucra propriul material. După lăsarea întunericului, gospodinele care participau la clacă, cum se mai spunea la această formă de lucru, ajungeau la casa la care se hotărâse lucrul, cu furcile după ele, îşi primeau acea porţie şi porneau lucrul. Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea se pregătea cu mâncare, băutură care înviora atmosfera și anunţa flăcăii, în cazul în care aceştia nu se informau singuri de mersul şezătorilor. Casa era dereticată şi se pregăteau mai multe laviţe sau scaune necesare torcătoarelor. Pe perioada postului se pregăteau plăcinte şi bucate de post, plăcintele cu varză erau vedetele acelor perioade. După ieşirea din perioada de smerenie, goospodinele pregăteau cuptorul cu plăcinte , numite la noi în Moldova, „poale în brâu”.
Acum se începea un schimb de informaţii referitoare la viaţa satului şi comentau evenimentele cele mai importante petrecute în sat sau în localităţile învecinate. Într-o atmosferă plăcută se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau se rosteau balade, nestemate folclorice ce s-au păstrat până în zilele noastre transmise în modul cel mai uşor pe această cale. În cadrul acesta instituţionalizat, fetele erau integrate şi consacrate în colectivitatea femeilor, începând să-şi însuşească, cu această ocazie, deprinderi practice şi spirituale (https://www.crestinortodox.ro/datini-obiceiuri-superstitii/datini-obiceiuri-sezatorile-iarna-68772.html).
Cu nostalgie îmi amintesc de singura şezătoare la care am participat, în anul 1978 în satul Fărcăşeni din judeţul Iaşi cu localnici catoloci, plini de viaţă, harnici şi primitori.
Am întâlnit atunci multe ţesătoare de ştergare de nuntă, care îşi depănau bumbacul pentru ţesut, pe ţevi care aveau să facă o simbioză frumoasă cu suveicile. Altele împleteau, coseau feţe de masă şi batiste pentru vornicei. Pe tot parcursul acelei întâlniri am avut prilejul să ascult cântece dar şi multe „cimilituri”, strigături de la o îndrăgită culegătoare de astfel de „vorbe de duh”, pe nume Ileana Bolog, o săteancă săracă, dar cu spirit foarte dezvoltat al umorului, trecută prin greutăţi dar, parcă nu o atingeau, permanent avea o frumoasă vorbă să îţi răspundă la tot ce spuneai, din dorinţa de a te înveseli. Dacă vreo fată, ajunsă de oboseala lucrului la mijloc de noapte, ofta fără să îşi dea seama, femeia îi şi replica: „Nu ofta când mă vezi, îi ofta când oi pleca”. Şi tot aşa, noaptea se scurgea rapid la lumina unor lămpi cu sticla bine lustruită.
„În privinţa fetelor, scopul principal nu era de natură lucrativă, ci mai degrabă viza întâlnirea cu băieţii din sat, spre deosebire de cel al femeilor măritate, care organizau şezătoarea pentru a se toarce cânepa şi lâna, materie primă pentru confecţionarea articolelor de îmbrăcăminte. Ele doreau să-şi cunoască iubiţii, cu care urmau să lege o prietenie sau să se căsătorească, după o perioadă”.
„Mamă inima mă doare, Lasă-mă la şezătoare”, erau versuri care se rosteau din dorinţa de a participa la aceste întâlniri.
În şezătorile ce aveau loc înaintea Crăciunului şi a Anului Nou, se învăţau şi se repetau colindele şi urăturile şi se discuta în detaliu despre buna pregătire a acestor sărbători.
La un moment dat, lucrul înceta, participantele fiind servite cu diferite preparate de către gazdă, în funcţie de starea sa socială, de posibilităţile sale materiale. Flăcăii, ştiind din timp locul de desfășurare al şezătorilor, cutreierau în grupuri însoţite de muzicanţi pe la toate casele unde aveau loc astfel de întruniri. De multe ori ei se organizau de cu seară, repartizându-se pe case, în aşa fel încât, către sfârşitul șezătorii, ei să apară cu muzica pentru a înveseli atmosfera. La intrarea acestora în casă, munca era abandonată. Muzicanţii, buni cunoscători ai obiceiurilor locale, îşi ocupau locurile prestabilite şi începeau să interpreteze melodii de joc. Fetele şi chiar femeile erau invitate la joc de către flăcăi, unele dintre fete jucând acum pentru prima dată, iar cele mai tinere dintre ele învăţau paşii de joc. Şezătorile, desfăşurate în toata plenitudinea lor până târziu, prin anii ’60, se constituiau într-o adevarată instituţie socială şi erau, după cum afirmam mai sus, o formă de întrajutorare comunitară, dar şi loc de petrecere plăcută a timpului în nopţile lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri şi de învăţare a deprinderilor de viaţă şi de muncă. Chiar dacă se desfăşurau în perioada Postului Crăciunului, aspectul distractiv era tolerat deoarece în cadrul lor erau învăţate colindele şi urăturile ce urmau să fie rostite în timpul sărbătorilor de iarnă. Trebuie specificat faptul că iile nu se lucrau la şezători, acestora alocându-li-se timp special, în linişte la casa fiecăreia, pentru a nu greşi lucrul şi modelul.
La şezătoarea menţionată am văzut însă femeile îmbrăcate în ie şi catrinţă prinsă cu cingătoare. În imaginea de mai jos este lucrătură de pe prima mea ie, model care se lucra şi purta de fetele din satul Fărcăşeni, comuna Strunga, Iaşi. De asemenea, catrinţa reprezintă modelul purtat de tinere din satul Tămăşeşti, Neamţ, un alt loc cu oameni înzestraţi cu talent şi cu bucuria de a face lucruri frumoase.
Avea poveşti nenumărate
Şi cântece nemaicântate
Şi le spunea adeseori
La clacă şi la şezători….. Avea bunica (de Aurelia Panait)
Peste ani, tehnologia a captat toate domeniile, astfel încât peste lucrurile bunicilor nostri s-a aşternut praful uitării. Tinerii plecaţi prin cele zări îndepărtate însă au coştientizat ce tezaur sălăşluieşte în casele bunicilor lor, întorcându-se acasă, au şters praful vremurile şi au scos din lada cu zeste, straiele şi amintirilor bunilor.
„Căruţe vezi foarte puţine
Dar te întâlneşti cu limizine.
Nu mai există şezători
Cu basme şi cu ghicitori”.
………………………………….
Pe potecuţa spre vecini
Crescut-au spini şi mărăcini
Căci avem facebook şi aşa
Ştim noi a socializa.
„Avea bunica” (de Aurelia Panait)
Azi, şezătorile capătă aspect de spectacol.
Da, veșnicia s-a născut la sat pentru că acolo se întâlnesc într-o unitate sfântă și sfințitoare Dumnezeu, pământul și omul. Lucian Blaga în „Satul minunilor” ne încredințează că „Legi răsturnând și vădite tipare/ minunea țâșnește ca macu-n secară/ cocoși dunăreni își vestesc de pe garduri/ Duminica lungă și fără de seară”.
Prof. dr. ing. Gabriela ANDREI, Director- Palatul Copiilor Iași
