Dincolo de lacrimi: Învierea

Există momente în viață când timpul pare să se oprească, când inimile noastre sunt cuprinse de o tăcere adâncă, iar sufletele caută alinare dincolo de lumea aceasta. Când pașii încetinesc, privirile se ridică spre cer, iar cuvintele devin rugăciuni nerostite. În fața morții, omul se simte mic și fragil, asemenea unui fir de iarbă bătut de vânt, dar totodată plin de speranță în promisiunea vieții veșnice. Pentru că, dincolo de lacrimi și durere, se află un adevăr care ne dă putere: moartea nu este un sfârșit definitiv, ci o trecere, un Paște, începutul unei vieți noi în Împărăția Cerească.

Astăzi, 10 iulie 2025, părintele nostru drag, Ioan Mihai Măriuța, a fost depus în biserica în care și-a trăit anii copilăriei și adolescenței — Parohia „Sf. Voievozi”, locul în care credința și lacrimile s-au întâlnit într-un legământ sfânt. Cuvintele rostite de părintele Petru Munteanu au pătruns adânc în sufletele celor prezenți, aducând mângâiere și transformând durerea în nădejde, în credința neclintită că, prin Învierea lui Hristos, vom fi iarăși împreună, în lumina veșnică.

  GALERIE FOTO

Cuvânt la prohodire
– Dincolo de lacrimi: Învierea –

„Iubiți credincioși, frați și surori întru Hristos,

Ne aflăm astăzi aici, în fața tainei adânci a despărțirii, la căpătâiul celui drag, Părintele Ioan Mihai, părintele pe care îl prohodim cu rugăciunea noastră în această seară.

Inimile noastre sunt pline de dor, de întrebări ce răsună în tăcerea apăsătoare a acestui moment. Dar, chiar și în această clipă de profundă provocare, în care ne aflăm acum, atenți fiind la cuvântul Sfintei Evanghelii rostite, realizăm că nu suntem singuri. Acum suntem înconjurați de prezența mângâietoare a Mântuitorului Iisus Hristos, suntem cuprinși de promisiunea Sa veșnică: Învierea Lui este început al învierii noastre.

Moartea, adesea percepută ca un sfârșit brusc și dureros, este de fapt o poartă, o trecere, un Paște. O trecere către o altă realitate, dincolo de limitele timpului și spațiului, o stare unde sufletul, desprins de povara materială a trupului, își găsește adevărata sa casă. Vorbim acum de o metamorfoză, așa cum o sămânță care acceptă trecerea și descompunerea prinde viață în fragilitatea și frumusețea unei flori înmiresmate, sau cum o omidă își țese mormântul pentru a deveni apoi, prin transformare, un minunat fluture. La fel, acest vas fragil și vremelnic se întoarce în pământul din care a fost luat, dar sufletul se înalță către Creatorul Său.

Prin prohodirea din această seară, plângem doar pierderea fizică, ne tânguim amintirile, prezența de odinioară, glasul, chipul celui care a plecat – dragul nostru Părinte Ioan Mihai.

Însă nu uităm că dragostea nu moare, nu se stinge. Legăturile sufletești nu se rup prin moarte. Ele se transformă, transcend, devin mai pure, mai eterice. Părintele pentru care plângem acum continuă să trăiască în inimile noastre, în amintirile noastre, în iubirea care ne-a unit și ne-a adus acum împreună. Nu plângem că s-a sfârșit, ci ne bucurăm că a existat ca dar și binecuvântare pentru noi toți.

Fiecare clipă petrecută împreună în această viață, fiecare rugăciune rostită de părintele nostru iubit, Ioan Mihai, fiecare zâmbet, fiecare lacrimă împărtășită, fiecare gând bun, fiecare îmbărbătare primită sunt semințe veșnice, care au rodit și vor rodi pace și lumină în sufletele noastre.

Iisus Hristos, prin Învierea Sa, ne-a arătat Calea, Adevărul și Viața. El a zdrobit porțile iadului și a biruit moartea, aducând lumină acolo unde era întuneric, speranță acolo unde era deznădejde, pace acolo unde era frică. Învierea Sa este chezășia învierii noastre, promisiunea că vom fi cu toții chemați la o nouă viață, la o comuniune eternă cu Dumnezeu și cu cei dragi.

Ne amintim acum cuvintele Sfintei Scripturi:
„Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (Ioan 11:25)

Aceste cuvinte nu sunt o simplă promisiune, ci o certitudine a vieții noastre creștine. O certitudine care ne oferă mângâiere și putere în fața durerii.

Moartea nu este sfârșitul poveștii noastre; ea doar deschide un capitol nou, unul în care ne apropiem de experiența ființei noastre care a lucrat în această viață spre devenire, spre împlinirea chemării duhovnicești. Temerea noastră nu este și nu va fi nicicând de moarte, ci de o viață neînviată. Viața trăită în credință, în iubire, în fapte bune este o viață care deja poartă în ea parfumul și roadele învierii.

Fiecare act de bunătate, fiecare rugăciune, fiecare gând curat sunt trepte din această viață spre Împărăția Cerurilor.

Să ne rugăm acum pentru sufletul iubitului nostru frate și Părinte Ioan Mihai. Îi cerem cu smerită iubire lui Dumnezeu să îl așeze în Împărăția Sa, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.

Să ne rugăm și pentru noi înșine, ca să putem înțelege și accepta această taină, să ne întărim credința și să privim spre viitor cu speranță și iubire.

Iubite suflet drag, pornești la drum,
Spre lumi eterne, fără de-ntuneric.
Din pulbere te-ai ridicat, acum,
Te-ntorci la Cer, înveșmântat eteric.

Nu plânge, inimă, e doar o punte,
Ce leagă veșnicia de pământ.
O lacrimă-i un dor, o rugăciune vie,
Iar amintirea-i aur, vis și cânt.

Acum ești dincolo, iubire-n infinit,
O rază blândă, veșnică lumină.
Și-n fiecare seară, liniștit,
Ne vei veghea din tainică grădină.

Căci moartea nu-i un capăt, ci un început,
O înviere blândă, spre-o nouă viață.
Și credem cu Hristos, noi toți vom fi,
Uniți în veci – și cei plecați, și cei de față.

Așadar, să nu lăsăm tristețea să ne copleșească; să credem că părintele pe care astăzi îl prohodim pe drumul nostru pământesc este acum în brațele iubitoare ale lui Dumnezeu, odihnindu-se în pace și așteptând ziua învierii de obște.

Rugăm ca Bunul Dumnezeu să-l ierte și să-l așeze în ceata sfinților!

Hristos a Înviat!
Adevărat a Înviat!
Amin.”

Pentru cei care l-au cunoscut pe Părintele Ioan Mihai Măriuța, cel pe care îl conduc pe ultimul drum pământesc, aceste cuvinte au fost mai mult decât o consolare. Au fost o punte între durerea despărțirii și lumina credinței. Pe chipurile celor prezenți se citea același gând: moartea nu este o prăpastie, ci o punte.

În acest fir subțire care leagă moartea de viață, Învierea lui Hristos strălucește ca o făclie în întuneric. Fără moarte, nu ar fi putut exista Învierea; fără cruce, nu ar fi putut exista biruința asupra întunericului.

Astfel, clipa despărțirii a căpătat un sens: moartea nu este înfrângere, ci biruință; nu este sfârșit, ci început; nu este întuneric, ci lumina Învierii în Hristos Domnul.

Pentru cei rămași, rămâne nădejdea, rugăciunea și credința că într-o zi, în Împărăția Cerurilor, ne vom reîntâlni.

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească în pace, în lumina cea neînserată a Învierii.