Apariţia Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt din Ierusalim!

Apariţia Sfintei Lumini la Sfântul Mormânt din Ierusalim!

În fiecare an, în Sâmbăta Mare, în Biserica Sfântului Mormânt are loc un eveniment care inspiră veneraţia. Lumina Sfântă sau Focul Sfânt este un miracol al Ortodoxiei care se întâmplă în fiecare an de Paștele Ortodox la Ierusalim, când în timpul Vecerniei Mari din Sâmbăta Mare, între orele 12.30-14.30, deasupra Sfântului Mormânt se aprinde Sfânta Lumină, un foc care se pogoară din cer, manifestându-se diferit în fiecare an și care în primele minute nu arde.

La amiaza Sâmbetei Mari, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu escorta sa – protopopi, preoţi şi diaconi şi cu Patriarhul armean intră în Sfântul Mormânt. După ce termină rugăciunile, apare o lumină miraculoasă – Patriarhul Ierusalimului aprinde două candele de la această lumină şi apoi iese din mormânt şi aprinde candelele patriarhilor ne-calcedonieni care aşteaptă afară. Candelele celorlalţi se aprind singure. În primele câteva minute de la apariţia focului, acesta nu arde când este atins şi mulţi pelerini îşi scufundă feţele şi mâinile în flăcări fără să se ardă.

Lumina Sfântă coboară, aici, cel puţin din secolul al IV-lea, dacă nu de mai demult. În 1579, când patriarhul ortodox a fost scos din mormânt de autorităţile turce şi de către patriarhul oriental ortodox, Sfânta Lumină a ţâşnit dintr-o coloană din afara bisericii şi a ajuns la patriarhul ortodox şi la credincioşi. Coloana despicată încă face parte din clădirea bisericii. Alte câteva incidente (inclusiv doi preoţi romano-catolici din secolul al XI-lea care au fost pedepsiţi de Domnul pentru că au încercat să obţină focul doar pentru ei) atestă vechimea şi autenticitatea acestei minuni.

O altă versiune (probabil) a istorisirii de dinainte este redată mai jos. După ce prinţul Ibrahim Paşa, fiul lui Mohamed Ali Paşa, a cucerit Ierusalimul şi Siria în 1832 el l-a invitat pe Papa copt Petru al VII-lea să viziteze Ierusalimul şi să slujească în timpul apariţiei Sfintei Lumini din Sfântul Mormânt al Mântuitorului în Sâmbăta Mare, aşa cum face Patriarhul ortodox grec în fiecare an.

Patriarhul-Papă copt a acceptat invitaţia şi când a ajuns, a fost primit cu onoruri şi cinste şi a intrat în Ierusalim printr-o mare procesiune şi o celebrare splendidă, la care au participat guvernatorul, conducătorii şi capii diferitelor facţiuni creştine prezente. Cu înţelepciunea sa, şi-a dat seama nu va putea sluji în Sfântul Mormânt fără să stârnească animozităţi între copţi şi greci.

Papa i-a cerut Paşei să nu-l silească la aceasta ci să-l lase să participe împreună cu patriarhul grecilor ca terţ, pentru că se îndoieşte de autenticitatea luminii.

În Sâmbăta Mare, biserica Sfântului Mormânt s-a umplut de credincioşi, dar Paşa a ordonat ca toţi să fie scoşi afară din biserică în curtea spaţioasă din faţa acesteia. Când a venit vremea începerii slujbei, cei doi patriarhi şi Paşa au intrat în Sfântul Mormânt ca să spună rugăciunile cuvenite acestui moment.

La momentul potrivit, lumina a ţâşnit din Sfântul Mormânt astfel încât l-a îngrozit pe Paşă, lăsându-l uimit şi confuz, Papa având grijă de el până şi-a revenit. Oamenii care aşteptau afară nu au fost lipsiţi de binecuvântarea luminii deoarece unul din stâlpii porţii vestice a bisericii s-a crăpat şi lumina a ţâşnit din el. Această minune l-a făcut pe Paşă să-l cinstească pe Papă şi mai mult. Papa Petru al VII-lea a făcut multe reparaţii şi renovări în biserica Învierii.

ȘTIATI CĂ …

• … Lumina Sfântă nu apare decât de Paștele Ortodox și decât la ortodocși. Ori de câte ori non-ortodocșii au încercat să obțină Lumina Sfântă, tentativele lor au eșuat lamentabil?

• … de-a lungul timpului mulți păgâni s-au convertit la Ortodoxie convinși fiind de miracolul Sfintei Lumini?

• … cu mulți ani în urmă timpul cât Sfânta Lumină nu ardea era mai mare decât astăzi? S-a observat că odată cu trecerea anilor, miracolul nearderii durează din ce în ce mai puțin și Sfânta Lumină se pogoară din ce în ce mai târziu.

 Focul grecesc – între știință și religie

            Primele referiri scrise legate de focul lichid – cum mai era numit focul grecesc/bizantin – au fost făcute de cronicarul Teofan Confesorul. Acesta vorbeşte despre anii domniei împăratului bizantin Constantin al IV-lea Pogonatul (665-685 d. Hr.), cel care a folosit cu succes această tehnologie în ciocnirile pe care le-a avut cu arabii în prima încercare a lor de a cuceri Constantinopolul (674-678 d.Hr.). Potrivit cronicarului, focul lichid a fost inventat de un anume Kallinikos (Callinicus), un meşteşugar şi arhitect din oraşul Heliopolis. Acesta a fost nevoit să fugă din calea invadatorilor arabi şi şi-a găsit refugiul în marea cetate a Constantinopolelui. El ar fi pus focul lichid la dispoziţia bizantinilor şi aceştia ar fi reputat o strălucită victorie împotriva asediatorilor musulmani. Cert este că efectele devastatoare ale focului grecesc au fost descrise de numeroşi cronicari; focul lichid avea proprietatea de a arde chiar şi în apă.

Importanţa pe care o avea această armă, precum şi păstrarea secretului compoziţiei sale o  regăsim precizată în cartea împăratului Constantin Porfiregenetul (945–959), De Administrando Imperio, lucrare dedicată moştenitorului său. Acesta îşi sfătuieşte fiul, pe viitorul împărat Roman al II-lea, să nu divulge niciodată nimănui secretul focului grecesc,  și afirmă că focul grecesc fusese: „arătat şi revelat lui Constantin, primului mare sfânt împărat creştin”, iar îngerul l-a legat pe acesta să „nu folosească acest foc decât pentru apărarea creştinilor şi a capitalei împărăteşti”. Ca un avertisment, el adăuga că un oficial care a fost mituit de duşmanii imperiului să le dea o parte din acest amestec chimic a fost lovit de o „flacără venită din rai”, în momentul în care voia să intre într-o biserică.

Mărturiile legate de folosirea focului lichid de către bizantini ajung până la sfârşitul secolului al XII-lea. Ultima lui folosire a fost probabil în timpul Cruciadei a IV-a, care a fost deturnată şi s-a încheiat prin cucerirea Constantinopolelui de către armatele venite din Occident. În anii 717-718 au fost distrus cu ajutorul focului grecesc 2560 de corăbii arabe, doar 5 rămânând întregi.

Nimeni nu poate să fie absolut sigur de compoziţia exactă a focului grecesc. Deşi este şi astăzi o necunoscută, se pare că în amestec se găseau petrol lichid, nafta, sulf, răşină, bitum, var nestins şi un alt ingredient secret. Focul grecesc ardea pe apă și sub apă, astfel încât nimic nu îl putea stinge. Amestecul era depozitat în amfore din lut şi era proiectat prin aceste sifoane; el provoca mult fum şi un zgomot „ca de tunet”. În primă instanţă, pornind de la ultimele două observaţii, fum dens şi bubuitură, cercetătorii au considerat că la baza amestecului stă de fapt salpetru (nitrat de potasiu). Totuşi, datele nu confirmă prezenţa acestui element, cunoscut ca o formă incipientă a prafului de puşcă în istoria artei războiului până în secolul al XIII-lea. Mai târziu s-a mers pe versiunea aprinderii sau a intensificării puterii focului grecesc la contactul cu apa; se sugera astfel că la baza focului lichid s-ar fi aflat varul nestins. Această teorie este contrazisă însă chiar de autorii medievali, care spun că adesea focul bizantin era pulverizat direct pe corăbiile inamice, fără a intra în contact cu apa. De asemenea, împăratul Leon aminteşte în lucrarea sa Tactica de faptul că se foloseau nişte grenade de mână făcute din lut care erau umplute cu foc grecesc şi aruncate asupra inamicilor.

Cert este ca nici la ora actuală nu s-a găsit rețeta focului grecesc, chiar dacă știința a ajuns în așa grad de evoluție, răspunsul îl găsim tot în religie.

                                                                            Prof. Apetroaie Camelia- specialitatea chimie – Colegiul Național „M. Sadoveanu” –Pașcani