„Bucurați-vă cu cei care se bucură și plângeți cu cei care plâng!”

„Sfinții Părinți au văzut în Scăldătoarea Vitezda, Scăldătoarea Oilor, o prefigurare a Botezului creștin, cu deosebirea că acolo se dădea harul parțial, pe când în botezul creștin se dă în totalitate. Acolo se vindeca un singur om, cel care intra primul în scăldătoare. Aici toți cei care se botează se vindecă de boala păcatului strămoșesc, al neascultării lui Adam față de Dumnezeu și se vindecă de toate păcatele personale săvârșite de persoană până la botez”, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

La data de 7 mai 2023, Biserica Ortodoxă Română s-a aflat în a 4-a Duminică după Paști.

În Evanghelia acestei Duminici, numită Duminica Slăbănogului, Mântuitorul Iisus Hristos vindecă pe un om afectat de paralizie, la scăldătoarea Vitezda. Bolnavul se afla în această stare de 38 de ani și nădăjduia că va sosi o zi în care va putea intra primul în miraculoasa scăldătoare a cărei apă devenea tămăduitoare prin tulburarea ei de către îngerul Domnului. Nădăjduia că într-o zi va ajunge şi el în atenţia lui Dumnezeu, adică se va găsi cineva care să-l arunce şi pe el, înaintea altora, în apa vindecătoare. Întrucât tulburarea apei nu se întâmpla la zile cunoscute, nimeni nu ştia când va fi, era foarte greu să fie primul într-o „competiţie a egoismului” care a pustiit sufletele celorlalți, unde fiecare se gândea numai la el: „Nu am om care să mă arunce în scăldătoare când se tulbură apa, și totdeauna altul o ia înaintea mea până când ajung eu”.

Singurătatea este una din marele nenorociri ale oamenilor. Singurătatea celor fără familie, singurătatea celor rămaşi singuri, singurătatea bătrânilor, singurătatea celor ce supravieţuiesc generaţiei lor şi care nu mai au prieteni, singurătatea părinţilor abandonaţi de copii, sau care vin să-i vadă foarte rar. Poate că le dau ce le trebuie. Dar de câte ori nu auzim din partea celor care au tot ce le trebuie: „Sunt prea singur! Mă omoară singurătatea”!

În cuvântul de învăţătură rostit în Biserica „Sf. Voievozi” din Săvinești, părintele paroh Petru Munteanu, a arătat învăţăturile ce reies din fragmentul evanghelic și a început omilia menționând:

“Ne aflăm într-o perioadă deosebit de frumoasă. Este un timp în care noi ne salutăm cu salutul Slăvitei Învieri, salut pe care l-am preluat de la femeile purtătoare de mir și de la Sfinții Apostoli ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Acest salut al Învierii, de fapt, este o cheie care deschide o ușă. Când spunem «Hristos a înviat!» și ni se răspunde «Adevărat a înviat!», suntem invitați să intrăm într-un spațiu numit Spațiul Învierii.

Ei bine, spațiul acesta al Învierii care ne este oferit nouă prin Învierea Mântuitorului Iisus Hristos, este de fapt o intrare in Împărăția Cerurilor. Spațiul Învierii poate să mă cuprindă și pe mine și pe tine, la fel de bine precum a cuprins tot neamul nostru mărturisitor de Înviere. El ne oferă bucuria aceasta de a ne întâlni cu Dumnezeu.

Exersăm acest spațiu al Învierii și atunci când luăm drumul către Sfânta Biserică, trăim spațiul Învierii ca spațiu de vindecare a noastră sufletească, când rostim într-un mod tainic, sincer și personal, o rugăciune către Dumnezeu și pentru cei de lângă noi.

Spațiul Învierii este un spațiu al comuniunii și al comunicării de frumos. El ne scapă de cea mai mare lucrare a diavolului, care își propune să ne atomizeze, să ne arunce în înstrăinare de semeni și în izolare față de Dumnezeu. Singurătatea traită ca anxietate, disperare, deznădejde, înstrăinarea de semeni sunt elementele distinctive ale spațiul căderii, ale păcatului și a morții veșnice.

Când omul rănit de singurătatea pe care o poartă ca pe o temniță în care a intrat de bunăvoie, se înstrăinează de semeni, el poate să guste panica, gândul de suicid, caută nimicul înveșmântat în diverse sclipiri de marketing, își pierde sensul si valorile nobile care definesc făptura umană.

În spațiul căderii omul își uită chemarea ființială, își pierde destinul sau devenirea în ființă.

Deci, noi, când trăim în spațiul cald si blând al Bisericii, alcătuim țesături de lumină care ne adună împreună în frumoasa și majestuoasa stare a spațiului Sfintei Învieri, stare care ne adună pe noi, pe toți, Acasă, pe drumul Împărăției .

Numai în această lucrare duhovnicească vom înțelege că povestea vieții noastre este alcătuită și din povestea celorlalți. Înțelegem că, în mare parte, suntem ceea ce suntem și datorită celorlalți.

Oamenii se singularizează și petrec mult timp cu ei înșiși, în fața unui ecran de neon luminos. Ei devin captivi într-un spațiu virtual și nu se mai privesc, nu se mai caută într-un mod real, fizic, unii pe alții.

Realitatea la care ne raportam existența s-a îngustat în zilele noastre foarte mult.Omul modern se uită pe un ecran de computer sau telefon și deși stă lângă o persoană iubită, n-o mai vede, nu o mai simte.

Copilul ajunge să se conecteze cu un ecran luminos, telefon sau computer și, deși părinții îl iubesc și îi acordă timpul și darurile cu care ei doresc să îl înconjoare, copilul nu mai are timp pentru ei.

Deci, noi suntem încercați în fel și chip, în această perioadă prin lucrarea aceasta vicleană și perfidă a întunericului, să ne singularizăm, să ne înstrăinăm. Ajungem să socotim rețelele virtuale mai importante decât realitatea, să considerăm prietenii virtuali pe care nu-i cunoaștem mai de folos decât cei care ne oferă mâna și brațul întins spre îmbrățișare.”

Înaintând în profunzimea textului Evanghelic duminical și meditând asupra fragmentului, părintele Petru Munteanu a explicat a treia minune a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la „scăldătoarea” de la Vitezda și de ce l-a ales Mântuitorul pe cel mai umil și sărăcăcios om aflat la acele rezervoare de apă.

Ne spune Sfânta Evanghelie că Mântuitorul Iisus Hristos merge către cetatea Ierusalimului. Se îndreaptă spre acolo pentru că simte o chemare, cineva îl chema. Mântuitorul S-a întrupat și a luat trup omenesc din iubire pentru mine, pentru tine, pentru tot neamul omenesc, pentru toată umanitatea trecută, prezentă și viitoare. Iubirea Lui fără de margini a fost motivul întrupării, după cum moartea, asumarea morții și apoi biruința asupra morții prin slăvita Lui Înviere, este tot o manifestare a iubirii Lui veșnice și necondiționate pentru mine și pentru tine.

Se îndreaptă către Ierusalim, trece pe lângă Poarta Oilor și intră într-o scăldătoare numită Vitezda, o scăldătoare renumită în vremea aceia pentru că acolo se întâmpla un miracol. Un înger al Domnului din când în când, tulbura apa scăldătoarei și cine intra primul în scăldătoare după tulburarea apei, ne spune Sfânta Evanghelie, se făcea sănătos de orice boală ar fi fost el ținut sau cuprins.

Mântuitorul intră în spațiul scăldătorii și mulțimea de acolo îl privește cu suspiciune. Oamenii așteptau tulburarea apei și oricine venea în scăldătoare era socotit un concurent, o persoană incomodă, pentru că putea să sară înaintea lor în scăldătoare. Se liniștesc cei de acolo pentru că Mântuitorul nu se îndreaptă către bazinul scăldătorii, ci merge către cel mai retras și îndepărtat loc al scăldătorii, se îndreaptă către cel mai singur om din scăldătoare.

Este vorba despre om bolnav de 38 de ani, care era întins pe o targă din lemn în ungherul cel mai îndepărtat. Omul acesta era singur, nu avea pe nimeni, nu valora nimic pentru cei de acolo. Era un necunoscut, un om bolnav, un om murdar, un nimeni. Era un om care învățase lecția smereniei datorită neputinței lui, datorită încercărilor grele prin care trecea.

Atunci când nu poți să reacționezi ai două  alegeri: să accepți sau să te revolți în interiorul tău continuu.

Descoperim deci că acceptarea este tot o stare de bine. O stare care poate duce către Cer. Acceptarea suferinței, a bolii, acceptarea durerii. Ei bine, Mântuitorul merge la omul acesta, care nu conta pentru ceilalți, și-l întreabă: «Vrei să te faci sănătos?» Și acesta îi raspunde spune: «N-am om care să mă arunce în scăldătoare. E departe. Eu sunt în cel mai îndepărtat colț al scăldătorii. Sunt singur! Nu are cine să mă arunce în scăldătoare. »

Mântuitorul se uită la el și-i spune: «Ia-ți patul și du-te la tine acasă! Pleacă acasă!» Omul simte darul și lucrarea lui Dumnezeu în trupul lui neputincios, se ridică de pe targă și ia targa cu el și pleacă la casa lui în ziua sâmbetei.”

Bucurați-vă cu cei care se bucură și plângeți cu cei care plâng

Părintele Petru Munteanu a mai subliniat că paraliticul vindecat la Scăldătoarea Vitezda ne mai învață, pe lângă lecția răbdării smerite, pentru că a așteptat 38 de ani pentru a se vindeca și se bucura pentru fiecare persoană care se însănătoșea după ce ieșea din scăldătoare, și învățătura recunoștinței, pentru că primul loc în care se duce după vindecare este Templul, pentru a mulțumi lui Dumnezeu.

Cred că Mântuitorul a mers la acea scăldătoare special pentru cel mai singur și umil om de acolo. L-a căutat după cum mă caută pe mine sau pe tine atunci când gândul și starea noastră sufletească se îndreaptă către El. Spre deosebire de ceilalți, cred că omul acesta slăbănog când vedea că cineva se vindecă, ajunsese să dea slavă lui Dumnezeu. «Doamne, Îți mulțumesc, Doamne, s-a vindecat și omul acela, pleacă acasă. Doamne, slavă Ție!»  

A ajuns să nu se mai gândească la el. ci să trăiască bucuria celuilalt ca fiind bucuria lui. Trăia suferința celuilalt ca fiind adăugare la suferința lui. Și astfel a intrat în spațiul Învierii, a adus Împarăția lui Dumnezeu înlăuntrul ființei sale.

Sfântul Apostol Pavel ne spune nouă în epistola către Romani, cap. 12 cu versetul 15: “Bucurați-vă cu cei ce se bucură; plângeți cu cei ce plâng.”Tragedia noastră este că societatea de astăzi ne îndeamnă să ne bucurăm de cei ce plâng și să plângem când cineva se bucură. «Ce faci? Bine? A, tu faci bine și eu fac rău. Ce faceti? Am un necaz. A vezi, ești slab, ți-a plătit- o Dumnezeu!»

Bucurați-vă cu cei care se bucură și plângeți cu cei care plâng, dar nu ca o obligație, ci ca o adevărată stare duhovnicească, ca un pas existențial pe care ni-l asumăm ca să intrăm în spațiul Învierii. Ei bine, omul acesta s-a transformat atât de mult în boala și neputința lui încât Mântuitorul S-a dus la el, la Scăldătoarea Vitezda și i-a daruit și vindecarea trupească.

De ce spunem lucrul acesta? Pentru că ne spune Sfânta Evanghelie mai apoi că El, Mântuitorul, iese discret și tăcut de acolo. Ar fi putut să îi vindece pe toți bolnavii de acolo însă a ales sa plece din spațiul concurenței și al tensiunilor egoiste. Venise doar pentru cel vindecat duhovniceste, pentru cel mai neînsemnat și mai umil, pentru cel mai fără de valoare și cel mai străin. Hristos l-a scos din neputința lui trupească pe cel mai luminos și mai bun om din scăldătoare. Este trist când superficialitatea societății de care ne putem molipsi și noi, ne orbește ca să nu mai sesizăm frumosul și sfințenia care ne poate fi atât de aproape.

După ce îl tămăduiește pe omul frumos duhovnicește, Mântuitorul se îndreaptă spre Templu. Și acolo ce să vezi? Ca o încredințare a frumuseții duhovnicesti la care ajunsese slăbănogul, iată-l pe acesta tot în spatiul rugăciunii, la templu. Când a ieșit din scăldătoare slăbănogul vindecat, presupunem că și-a zis în sine: «Voi merge la Templu să Îi mulțumesc Domnului». Rugăciunea era bucuria vieții lui, viața lui se transformase într-o rugăciune. Dacă noi reușim să facem din rugăciune bucuria vieții noastre, vom intra ca slăbănogul din Sfânta Evanghelie de astăzi în spațiul Învierii. Cu o rugăciune, în care noi suntem plini de recunoștiință pentru tot ce avem și pentru tot ce suntem.

A intrat Mântuitorul în Templu și l-a văzut pe omul acesta acolo.

«- Ce faci? Ia zis Iisus. Nu ți-am spus să te duci acasă?»

Slăbănogul vindecat, ne spune mai apoi Sfânta Evanghelie că mărturisește tuturor că Iisus l-a făcut sănătos.

Așa cum am spus, Sfânta Evanghelie ne transmite nouă, un lucru foarte important. Că doar în spațiul Învierii scăpăm de singurătate. Poți să fii singur într-o mulțime mare de oameni. Doar în duhul rugăciunii există simplitate, tandrețe, există echilibru, comunicare si comuniune.

În spațiul Învierii există Hristos. El ne spune astăzi și ne va spune mereu că prin Slăvita Lui Înviere, umanitatea întreaga scapă de singurătate. Omul nu mai este singur și nu are de ce să se mai teamă când este cu Hristos”.

Concluziile pe care le tragem din aceste cuvinte sunt firești, fiecare dintre noi avem nevoie de un om. De aproapele nostru. De aceea ni se cere multă inteligenţă, multă pricepere, ca să ştim cum să ne facem un om, un prieten. Mântuitorul ne învaţă cum să ni-l facem. Ni-l facem prin iubire, ni-l facem prin comunicare, prin ieşirea din egoism. Ar mai fi o cale ca să avem pe cineva lângă noi trebuie să fim, mai întâi, oameni pentru alţii. Dacă suntem noi „om pentru altul”, înseamnă că am realizat comuniunea cu el. Şi el va fi „om pentru noi”. Reversul singurătăţii, reversul acestei boli, este împreună vieţuirea, împărtăşirea durerilor şi a bucuriilr semenilor. Societatea omenească nu s-ar fi putut dezvolta fără cooperare, adică fără împreună lucrarea oamenilor. Civilizaţia, cultura, nu s-ar fi putut realiza, dacă oamenii n-ar fi lucrat şi n-ar fi gândit unii pentru alţii.

Frumoase învățături ne oferă Duminica Vindecării Slăbănogului din Vitezda, iar actul liturgic a continuat și după Sfânta Liturghie, cu Masa Pelerinului. Agapa frățească care adună în jurul ei pe toți credincioșii participanți la principala slujbă bisericească creştină din fiecare duminică. Pelerinii sunt așteptați de fiecare dată cu porții de mâncare caldă, dulciuri, suc, vin, cozonac, și se bucură împreună de aceste momente, uitând de singurătate, de supărări sau de alte încercări sufletești.

Brîndușa Dediu

 

Lasă un comentariu

Adresa dvs. de e-mail nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

go top