Se întâmplă ca în viaţă, în multe momente, să ne simţim singuri deşi avem în jurul nostru foarte mulți oameni sau cea mai apropiată fiinţă lângă noi.
Când credem că nimeni nu ne mai iubeşte şi că toţi îţi văd defectele, singurul care stă lângă tine, care plânge alături de tine şi îţi este martor la tot ce ţi se întâmplă este Dumnezeu. În singurătatea noastră ne dăm seama că Dumnezeu ne este îndeajuns. Există două tipuri de singurătate şi anume una exterioară şi una interioară. Singuratea exterioară se produce atunci când ne simţim părăsiţi de cei care ne înconjoară iar singurătatea interioară se produce când avem sufletul pustiit. Acesta stare interioară este mult mai gravă deoarece omul se simte părăsit în totalitate. El este îndepărtat de oameni şi de Dumnezeu. Având pe Dumnezeu în suflet singurătatea poate fi o stare benefică.
Dumnezeu ne dă puterea şi speranţa ca să trecem prin momentele de singurătate. Atunci când simţi că nimeni nu te vrea Dumnezeu este cal care nu te va părăsi niciodată. Când eşti de unul singur rămâi cu gândurile tale, le răscoleşti, le analizezi, le ascunzi, le aranjezi într-o oarecare ordine, le cauţi noi sensuri. Oamenii fug adesea de singurătate dar se întâmplă că de cele mai multe ori tot în braţele ei să ajungă.
Singurătatea poate fi dureroasă şi insuportabilă pentru cei care nu o doresc sau poate fi dorită. În singurătate ne regăsim cel mai mai bine şi cel mai uşor pe noi înşine. În singurătate ascultăm ecoul propiilor gânduri. Când este dorită ea nu ne întristează ba ne dă o stare de linişte şi de siguranţă. Avem senzaţia de multă libertate. Suntem stăpâni pe noi înşine şi pe gândurile noastre. Privind în interiorul nostru mintea se uneşte mai uşor cu universul, primim mai multă informaţie şi aflăm cu uşurinţă despre comoara care stă ascunsă în noi. Pivind spre exterior nu vedem decât lumea care ne înconjoară. Lumea din afară este o lume care este materială şi care ne îndepărtează mai uşor de adevăr. Inima noastră este poarta dintre două lumi: una spirituală iar altă materială.
Singurătatea te transformă într-un călător care călătoreşte spre propia inimă. Călătorind spre ea poţi afla lucruri pe care nu le ştiai despre tine. Poţi afla darurile cu care eşti înzestrat şi că eşti capabil să realizezi lucruri cu o mai mare perfecţiune. De multe ori în singuratete învăţăm să iubim mai mult creaţia lui Dumnezeu, învăţăm sufletul să zboare mai uşor. În singurate sufletul se linişteşte, iar patimile care mai înainte ne răscoleau acum ele se potolesc.
Pentru omul care-l caută pe Dumnezeu singurătatea este bună. În această stare el caută potrivirea cu Divinitatea, iar sufletul se pregăteşte pentru cele mai scumpe daruri ale Duhului Sfânt unul dintre ele fiind pacea inimi.
Prelucrat de Apopei Roxana
