Dacă nu L-am alunga pe Hristos din inima noastră, dacă I-am dărui-o cu iubire şi nu cu zgârcenie, dacă nu am avea uşa sufletului încuiată şi nu am refuza să luăm cina cu Bunul Dumnezeu, dacă L-am iubi, cu toată fiinţa noastră, cu tot sufletul nostru, cu toată inima noastră, din toată vârtutea, puterea şi cugetul nostru, nu ne-am lipsi de Adevăr, de iubire, de viaţă, de putere, de sănătatea trupului şi a sufletului nostru, de lumină, de linişte, pace, bucurie, fericire, bunătate, blândeţe, înţelepciune, smerenie, nădejde, credinţă, milă.
Dacă ne-am dărui lui Hristos, am avea curajul să fim bravi soldaţi care să poarte mereu un război duhovnicesc cu patimile noastre, fiindcă unde e Hristos toate se vor preface, se vor preschimba, fiindcă unde e Hristos, nu mai este ură, nu mai este minciună, nu mai este mândrie, nu mai este lenevire, nu mai este nedreptate, nu mai este invidie, egoism, iubire de argint, nu mai este mânie, nu mai este desfrânare, nu mai este răzbunare, nu mai este împietrirea inimii, nu mai este întristare şi deznădejde, nu mai este îndoială şi necredinţă, nu mai este gelozie. Toate patimile se mistuie în focul iubirii dumnezeieşti, toţi diavolii cu care ne-am împrietenit se împrăştie alungaţi de lumina cea neînserată, alungaţi de Soarele dreptăţii, alungaţi de puterea smereniei şi a iubirii infinite.
Dacă L-am avea pe Hristos înlăuntrul nostru, nu am mai putea săvârşi răul, nu am mai putea săvârşi păcatele, ci toate acestea ar deveni iubire, bucurie, ardoare, dragoste dumnezeiască, Rai. Dacă am avea un suflet sănătos în Hristos, Acesta ne-ar ajuta să devenim nemuritori, ne-ar ajuta să învingem răul şi întunericul păcatului, fiindcă omul care se umple de Har trăieşte deasupra răului, fără să-l cuprindă întunericul, pentru că are lumină din belşug, are soarele în sufletul său.
Dacă am avea sufletul îndrăgostit de Dumnezeu, acesta nu ar fi lipsit de bucuria curată, de veselia că şi-a aflat odihnă în iubirea Domnului, nu am mai tânji după plăcerile lumii acesteia, ci am tânji doar după binele cel desăvârşit. Am uita de sine, pentru a ne dărui cu totul în chip desăvârşit lui Dumnezeu. Sufletul nostru nu s-ar mai putea alipi de nimic din cele pământeşti, de deşertăciunea acestei lumi, de bogăţiile lumeşti, de puterea sau slava lumească, ci ar tânji mereu numai după Domnul, ar avea mereu un dor de Dumnezeu, mereu o sete pe care să şi-o potolească doar cu iubirea de Dumnezeu şi semeni.
Dacă am iubi întreaga creaţie a lui Dumnezeu L-am vedea pe Acesta în fiecare fir de iarbă, în fiecare floare frumos colorată, în fiecare răsărit de soare, în fiecare ciripit de pasăre şi ne-am opri din drumul nostru, am dărui măcar câteva clipe din timpul nostru ca să admirăm toate acestea, ca să ne încântăm privirea și să ne bucurăm sufletul. Și nu ne-am mai sătura de frumuseţea întregii Creaţii dăruită nouă cu multă iubire de Bunul Dumnezeu. Dacă am iubi întreaga Creaţie am iubi şi proteja natura şi am trăi în armonie cu ea, am auzi cum ne-ar vorbi despre înţelepciunea şi bunătatea Divinului ei Creator.
Dacă am reuşi să înfăptuim rugăciuni de nota zece, sufletul ne-ar fi atins de bucuria şi dulceaţa Harului Sfânt, am simţi că nimic rău nu ne poate atinge. Ne-am simţi iubiţi de Bunul Dumnezeu, am vrea să strigăm cu putere, în gura mare ca să audă întrega lume, că o iubim. Am vrea să îmbrăţişăm pe toţi oamenii, am simţi că am vrea să îmbrăţişăm şi copacii şi frumuseţea întregii Creaţii ne-ar umple sufletul de încântare.
Dacă inima ne-ar fi pătrunsă cu adevărat de Duhul Sfânt, dacă rugăciunea noastră ne-ar contopi întreaga inimă şi întreg sufletul, atunci nu ar mai trebui să spunem multe rugăciuni, ci doar: „Doamne, nu ne lăsa!” ,,Doamne, ajută-ne!” sau: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii/ păcătoasele!” Aceasta e cea mai puternică rugăciune. Numele lui Iisus este dulce la rostit, izgoneşte demonii şi aduce îngerii înapoi.
Dacă am împlini poruncile Domnului, dacă am cerceta Biserica Domnului, dacă virtutea noastră cea mai de preţ ar fi iubirea de Dumnezeu şi semeni, ne-am învrednici de darurile Sfântului Duh Care ar lucra înlăuntrul nostru şi ar întemeia acolo Împărăţia lui Dumnezeu, căci nu degeaba vorbeşte cuvântul Sfintei Scripturi: ,,Împărăţia lui Dumnezeu este în inima voastră şi ea se răpeşte şi silitorii o răpesc pe ea.”
Dacă am renunţa la plăcerile lumii moderne şi consumeriste în care trăim, dacă am renunţa la o viaţă plină de huzur, belşug şi comoditate, dacă am renunţa la multe lucruri care ne oferă plăceri trecătoare, dacă am iubi cumpătarea, simplitatea, liniştea, rugăciunea, postul, dacă ne-am trăi viaţa împlinind porucile lui Dumnezeu, dacă nu am fi atraşi de bogăţiile lumii acesteia trecătoare şi ne-am stabili drept scop principal în viaţă – mântuirea – atunci ne-am îmbogăţi sufletele, acestea ar deveni mai valoroase decât toate comorile lumii acesteia. Am avea cu toţii suflete curate şi frumoase. Dacă nu am mai vrea să trăim după moda lumii de astăzi, dacă nu am imita tot ce apare nou, chiar dacă acest nou nu ne este de folos, ci dimpotrivă, am fi nişte oameni înţelepţi şi fericiţi. Acolo unde există simplitate există şi înţelepciune, pace, linişte, nădejde, speranţa şi credinţa că Bunul Dumnezeu le rânduieşte pe toate după o judecată dreaptă, că Bunul Dumnezeu ne ajută să răzbatem pe toate drumurile vieţii, oricât de întortocheate ar fi ele.
Dacă am încerca cu toţii să avem drept model în viaţă pe Domnul iubirii, pe Domnul Iisus Hristos şi pe semenii care deja au reuşit acest lucru, dacă am fi ca o lumină care împrăştie întunericul, dacă ne-am ghida în viaţă după principii şi valori morale şi spirituale sănătoase, dacă am încerca să devenim desăvârşiţi, dacă am încerca să devenim la fel ca modelele pe care ni le-am ales, am putea deveni la rândul nostru modele demne de urmat de cei din jur, modele pozitive, care să ajute la întărirea credinţei şi la intensificarea iubirii pentru Dumnezeu şi aproapele. Fiecare la locul nostru, loc rânduit de Dumnezeu, fiecare după calităţile, abilităţile, puterile şi talanţii cu care am fost înzestraţi, am lucra totul cu dragoste şi credinţă cu bucurie în suflet, am putea molipsi pe toţi din jur cu toată această bucurie şi dragoste de a sluji lui Dumnezeu şi aproapelui nostru.
Dacă am priveghea mereu, rugându-ne şi sârguindu-ne bine, precum i se cuvine unui luptător viteaz: ,,mâinile celor viteji sunt întru sârguinţă” (Pild. 13, 14), nu am sta cu mâinile încrucişate, amânând ţeserea hainei noastre de nuntă, până în momentul când va trebui să ieşim în întâmpinarea Mirelui Hristos, frumos împodobiţi. Ne-am aminti că, Bunul Dumnezeu ne-a dăruit dimineaţa, dar nu ştim dacă ne va mai dărui şi seara şi nu l-am asculta niciodată pe diavol care ne ispiteşte să amânăm pocăinţa noastră şi care ne şopteşte mereu: ,,Dă-mi mie clipa de acum, iar lui Dumnezeu dă-I ziua de mâine.” Am înţelege: că această vreme pe care o avem în mâinile noastre este fără de preţ şi de aceea trebuie să o folosim fâcând fapte bune şi că pentru fiecare clipă vom da cea mai amănunţită socoteală. Fiecare zi e o bucăţică de drum, e o bucătică din Calea spre mântuire sau spre iad, de noi depinde cum ne trăim fiecare zi, de noi depinde dacă fiecare zi e un drum plin de noroiul patimilor noastre sau e un drum frumos, cu flori si verdeaţă pe margine, un drum care duce spre ACASĂ…
Dacă nu am mai asculta de cel viclean care ne îndeamnă la amânarea continuă a lucrului bun, frumos și de folos, la amânarea pocăinței, la amânarea cercetării Bisericii, la amânarea întâlnirii cu Hristos, nu am mai fi, așadar, robi ai păcatului, ne-am folosi libertatea vieții ca dar de la Dumnezeu, pentru a lucra cu hărnicie, în fiecare clipă, în ogorul mântuirii noastre. Am alunga departe de casa sufletului: trândăvia, lenea, comoditatea și nepăsarea – surorile amânării, prietene de nedespărțit ale vrășmașului diavol – ce are drept scop: îngroparea talanților noștri și împiedicarea noastră de a conlucra cu Dumnezeu, pentru înmulțirea darurilor cu care ne-a înzestrat.
Dacă am avea credinţă puternică şi tare, am avea curaj să luptăm pentru păstrarea curată a credinţei strămoşeşti în care ne-am născut, aşa cum au luptat înaintaşii noştri, uneori cu preţul libertăţii, chiar şi al vieţii. Am trăi credinţa în Dumnezeu cât mai profund şi mai practic cu putinţă (credinţa fără fapte e moartă), nu ne-am îndoi de existenţa lui Dumnezeu, nu am uita că Dumnezeu există şi nu L-am ignora când suntem cufundaţi în grijile lumeşti. Dacă am avea credinţă nu L-am mai alunga pe Bunul Dumnezeu cu faptele noastre rele şi nu L-am mai răstigni în fiecare clipă cu fiecare greşeală a noastră, cu fiecare cui al păcatelor noastre. Dacă am fi credincioşi, am fi oameni pe deplin fericiţi, fiindcă am fi încredinţaţi de dumnezeirea credinţei noastre şi am crede în adevărul ei, ne-am închina cu toată inima Bunului Dumnezeu. I-am dărui întru totul şi inima şi sufletul, întreaga noastră fiinţă, ne-am închina întreaga viaţă Lui. L-am căuta neîncetat în orice fir de iarbă, în orice floare, în orice răsărit de soare, am cerceta cu iubire tot ce a creat, am avea mereu un dor de Cer, un dor de EL. I-am mulţumi şi I-am înălţa spre cer, imne de slavă, I-am cânta cu sufletul, cu inima, şi I-am spune mereu: Te iubim! Te iubim! Te iubim! Dacă L-am cunoaşte pe Dumnezeu şi I-am împlini voia, am socoti că suntem datori a-L mări şi a-L slăvi pentru înţelepciunea cu care a creat totul, pentru atotcunoasterea Lui, pentru purtarea de grijă, pentru bunătatea Lui, sfinţenia Lui, dreptatea Lui şi I-am aduce jertfă de iubire – inima noastră – i-am darui-o necondiţionat, întreagă, nu pe bucăţele. Limba şi buzele noastre, sufletul şi inima noastră I-ar cânta mărirea. I-am preamări strălucirea şi măreţia firii dumnezeieşti, am socoti că este de datoria noastră să nu trăim pentru sine, ci pentru Dumnezeu. Dacă am avea credinţă puternică am avea nădejde să sperăm în mântuirea noastră, sufletele noastre nu s-ar înfricoşa de Judecata de Apoi şi ne-am adăpa doar de la izvorul iubirii de Dumnezeu şi semeni, de la izvorul bucuriei şi fericirii veşnice. Dacă nu am fi creştini doar cu numele, ci am trăi credinţa tare, adâncă, neclintită, lucrătoare şi roditoare, am fi răsădiţi în Biserica lui Hristos ca nişte pomi roditori şi aleşi, ne-am învrednici să fim fii ai adevăratei Biserici şi am fi luminaţi cu un Adevăr care niciodată nu înşeală.
Dacă am avea nădejde în suflet, dacă ne-am lăsa mereu în Voia lui Dumnezeu, am avea întotdeauna în sufletul nostru pacea cea mai adâncă și liniştea ar domni mereu în inima noastră. Am căpăta o putere căreia nimic nu-i poate sta împotrivă şi am vedea pretutindeni înflorită floarea speranţei, indiferent de câte obstacole ne-ar lovi pe drumul vieţii. Am vedea cum întotdeauna vor înflori: floarea credinţei, floarea nădejdii, floarea iubirii, floarea bucuriei, floarea simplităţii, floarea liniştii şi păcii sufleteşti, indiferent de vremurile vitrege din viaţa noastră şi am şti că Bunul Dumnezeu ne va ajuta mereu să păstram aceste flori înflorite şi frumoase şi nu ne-am îndoi niciodată de acest lucru. Nu ne-am mai teme de boală, de sărăcie, de răutatea şi nedreptatea oamenilor, nu ne-am mai teme că avem crucea spirituală prea grea. Nu am mai fi deznădăjduiți, oricât de greu ne-ar fi în viaţa de zi cu zi, fiindcă am conştientiza că cine Îl iubeşte pe Dumnezeu ştie că Acesta îi este alături în orice clipă a vieţii. Știe că nu îl va părăsi la greu, ştie că îl va purta în braţe atunci când va fi căzut şi îngenucheat de probleme, fără puterea de a păşi singur, fără puterea de a se ridica singur şi a înfrunta cu curaj greutăţile vieţii.
Dacă ne-am duce crucea cu credinţă, am avea curajul să acceptăm orice ne pregăteşte viaţa şi bune şi rele, fără să ne dăm bătuţi la orice necaz şi încercare. Cu Bunul Dumnezeu alături, nu te mai poţi teme de nimic, nu te mai poţi teme nici de răutatea oamenilor, nici de nedreptatea lor, nici de indiferenţa lor, nici de marginalizarea la care eşti supus uneori. Nu te mai temi de nimic, fiindcă El e: întărirea, izbăvitorul, sprijinitorul, ,,Tovarăşul” tău permanent, prietenul tău cel mai bun şi mai devotat, care este alături de tine, chiar dacă toţi ceilalţi te părăsesc. E Domnul iubitor, care ţi-a dăruit Împărăţia Lui în inima ta. Am conştientiza că în ortodoxie nu poate exista viaţă religioasă adevărată fără jertfă. Am conştientiza că, de vrem să fim ucenici adevăraţi şi credincioşi ai lui Hristos, trebuie să Îl imităm în toate, dar mai ales când e vorba de jertfă. De aceea, dacă ne ducem crucea spirituală cu credinţă şi demnitate, primim ajutor dumnezeiesc şi ne bucurăm de binecuvântarea lui Dumnezeu.
Dacă nu am mai cârti în necazuri şi nevoi, dacă nu am spune că Dumnezeu ne-a uitat şi că nu-I pasă de noi, dacă L-am iubi pe Domnul din toată inima şi cu toată fiinţa noastră, ne-am da seama că Acesta ne întinde mereu o mână de ajutor, un colac de salvare. Ne trimite ,,îngeri pazitori” (un prieten, un vecin, un frate, mama, tata, fratele, sora, duhovnicul, un străin cu inima iubiroare şi caldă) ca să ne poarte în braţe, atunci când am obosit de atâta mers pe drumul greu al vieţii. Dacă ne-am încredinţa pe noi înşine lui Dumnezeu, Acesta ne-ar păzi şi ocroti de toate relele. Ca un iconom bun ne-ar da fiecăruia din noi orice am avea nevoie şi s-ar îngriji cu multă milostivire şi iubire de toate nevoile noastre materiale şi spirituale.
Dacă am încerca să ne bucurăm de ziua de azi, zi şi cu bune şi cu rele, ne-am gândi că mâine ne va purta Dumnezeu de grijă, că ne va da putere să putem înfrunta toate greutăţile, că ne va scoate în cale oameni care să ne ajute, că ne va ajuta să nu fim îngenuncheaţi de probleme, fiindcă ne iubeşte şi nu ne va lăsa să ne chinuim cu lipsuri de tot felul. Dacă vrem să primim ajutor de la Domnul, dacă vrem să se milostivească asupra noastră, să-I dăruim din ziua de azi măcar câteva momente pentru a vorbi cu El, pentru a-L chema să ne ajute şi să ne ridice poverile, pentru a ne ţine în braţe când nu mai putem înainta deloc pe cărarea vieţii. Să agonisim astăzi în vistieria sufletului nostru: credinţa, nădejdea, bucuria, dragostea de rugăciune, dorinţa de a face bine semenilor. Și dacă sufletul nostru va fi hrănit duhovniceşte, Bunul Dumnezeu ne va ajuta să fim hrăniţi şi trupeşte.
Dacă nu ne-ar fi frică să ne cunoaştem pe noi înşine, dacă nu ne-ar fi frică să intrăm în peştera resurselor noastre, nu am mai pierde multe comori pe care le-am putea descoperi acolo. Nu am mai pierde informaţii despre noi și multe talente, aptitudini, abilităţi ale noastre nu ne-ar rămâne necunoscute. Nu am mai pierde multe resurse pe care le-am putea folosi pentru a ne atinge mai multe obiective şi scopuri. Dacă am avea curajul să înfruntăm necunoscutul care se deschide în faţa noastră ca un hău, la intrarea într-o peşteră, am afla care sunt punctele noastre tari, care sunt punctele noastre slabe la care am mai putea lucra pentru transformarea lor în puncte tari. Dacă nu avem curajul să ne descoperim pe noi înşine, rămânem în bezna necunoaşterii, ne plafonăm şi viaţa noastră e o viaţă în care domnesc: rutina, plictiseala, lenea, amânarea și teama de nou. Dacă am avea curaj să ne explorăm sufletele am descoperi, așadar, ce avem bun acolo, am descoperi ce ne place şi ce nu ne place şi trebuie să schimbăm. Ne-am descoperi calităţile şi defectele, am conştientiza cât de mult am evoluat sau involuat spiritual, am descoperi pe lângă multe lipsuri şi multe daruri cu care am fost binecuvântaţi de Domnul.
Dacă am coborî din înălţimile trufiei noastre, ne-am vedea sărăcia sufletească, am vedea că sufletele noastre sunt măcinate de înfricoşătoarea boală a păcatului şi am conştientiza că toate bogăţiile noastre, toate casele, toate palatele noastre, toate lucrurile noastre sunt pământ, cenuşă, umbră şi fum. Am conştientiza zădărnicia bunătăţilor şi plăcerilor omeneşti, nu am mai pune preţ pe statut, pe mărire, pe slavă deşartă, nu am mai fi aşa snobi şi cu nasul pe sus, am conştientiza că toţi murim şi nu putem stăpâni lumea în care trăim. Am conştientiza, aşa cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, că toţi: ,,cei care se mândresc cu faptele lor cele bune şi nu au credinţă în Dumnezeu se aseamănă cu oasele morţilor îmbrăcate în haine frumoase, dar care nu îşi dau seama de frumuseţea lor.” Dacă am sluji cu smerenie sinceră şi curată pentru Dumnezeu, am câştiga totul, am câştiga Împărăţia cerurilor, am dobândi viaţa veşnică, dar dacă tânjim spre slava omenească pierdem totul. Devenim nepăsători faţă de adevăratele valori şi facem abstracţie de ceea ce este mai important în fiecare dintre noi: comoara nepreţuită – sufletul pe care îl pierdem în mocirla patimilor noastre.
,,Dacă am şti cât frumos este în sinceritate, am putea trăi întreg frumosul prin sinceritate. Dacă am şti cât adevăr este în sinceritate, ne-am aduna cu totul prin sinceritate. Dacă am şti câtă puritate este în sinceritate, ne-am vindeca prin ea. Dacă am şti câtă calitate e în sinceritate, am cunoaşte ce e TOTUL. Şi am fi liberi cu adevarat”
Dacă ne-am smeri, am şti că la baza tuturor relelor stă greşita înţelegere a eu-lui propriu. Am şti că mândria noastră ne separă de Dumnezeu, fiindcă ne asemănăm cu Lucifer, care prin răzvrătire s-a transformat din înger al luminii şi iubirii în înger al răutăţii şi întunericului. Am şti că gelozia şi invidia sunt otrăvuri puternice care ucid iubirea, care ucid dragostea de aproapele. Aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca, smerenia se învaţă cu ajutorul ascultării, lepădării de sine, luării crucii în fiecare zi şi urmării Mântuitorului şi ea stinge orice frământare, ucide toate patimile şi linişteşte sufletul.
Dacă dorim să dobândim curajul, bărbăția şi neînfricarea martirilor, mărinimia asceţilor şi arderea inimii tuturor sfinţilor din toate vremurile, trebuie să scăpăm de indiferenţă, de iubirea de sine şi de secularizarea vieţii și să încercăm să trăim cu smerenie, credinţa mântuitoare a ortodoxiei, cu duh de iubire şi jertfă, pentru a ajunge din nou la lumina acestei lumi zdruncinate, ce se zbate să-şi găsească drumul.
Dacă am munci cu iubire şi dăruire la locul unde am fost rânduiţi, ca pentru Hristos, dacă toate faptele noastre şi-ar avea izvorul în iubirea de Dumnezeu şi oameni, fie că suntem simpli muncitori sau țărani, fie că suntem intelectuali sau funcţionari, ne-am simţi fericiţi, binecuvântaţi și liberi. Sufletele ne-ar cânta de bucurie, nu ar fi încătuşate de nicio grijă, de niciun stress, ar fi pace şi linişte în inimile noastre. Nu ne-am simţi ca într-o închisoare din care nu am putea să evadăm, nu ne-am simţi constrânşi să ne facem munca, doar pentru a primi la sfârşitul lunii un salariu care să ne asigure traiul de zi cu zi. Dacă am munci cu responsabilitate, cu credinţă, cu multă râvnă, dragoste şi pasiune, am da tot ce avem mai bun în noi şi am pune o bucăţică din sufletul nostru în tot ce facem, am fi fericiţi, împliniţi, fiindcă am afla care e adevărata noastră menire pe pământ, fiindcă am şti, că ceea ce facem e lucrul cel mai bun pe care putem să îl realizăm, e lucrul plăcut lui Dumnezeu, fiindcă am şti, că în acel loc ne înmulţim talanţii pe care i-am primit în dar de la Domnul şi nu îi îngropăm în lene, egoism, lipsă de motivaţie, nepăsare.
Dacă nu am oferi mai mult timp din viaţa noastră, pentru a ne îndeplini multe vise şi dorinţe ce ţin de partea materială a acestei lumi, în dauna părţii spirituale, în dauna sufletului nostru, dacă nu am dori să ne îmbogăţim material cheltuind aproape tot timpul nostru, ne-am face timp să ne hrănim sufletul cu bucurii duhovniceşti, ne-am folosi timpul să ne umplem trăistuţa cu care ne vom prezenta în faţa Tronului Sfintei Treimi cu fapte bune, cu fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti. Dacă am considera orice clipă dăruită de Bunul Dumnezeu preţioasă, nu ne-am îndura să lăsăm timpul să se irosească în zadar și atunci ne-am strădui din toate puterile să realizăm cât mai multe lucruri bune şi frumoase în orice moment, pentru a dărui cât mai multă iubire în jur, pentru a aduce cât mai multă bucurie în viaţa celor din preajma noastră. Dacă credem că timpul nu este valoros, ne măgulim lenea, devenim ignoranţi la suferinţele şi nevoile celor din jurul nostru, amânăm realizarea proiectelor noastre de azi pe mâine şi reuşitele noastre vor fi mult mai puţine, decât ar fi putut să fie, dacă preţuiam valoarea timpului. Iar dacă preţuim timpul, conştientizăm că toată vremea pe care nu o lucrăm pentru Dumnezeu şi pentru mântuirea noastră este cu totul pierdută.
Dacă am ajuta dezinteresat semenii noştri, dacă ne-ar caracteriza mai mult milostivirea şi altruismul, am avea inima plină de iubirea lui Dumnezeu şi de semeni. Sufletele ni s-ar umple de bucuria datorată faptului că am putut fi de folos, de bucuria că am adus un strop de fericire în viaţa unor oameni, de bucuria că Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să avem inimi sensibile, nu împietrite şi de gheaţă, de bucuria că am înseninat viaţa unor oameni şi i-am ajutat să nu se simtă singuri şi neajutoraţi, ci i-am făcut să aibă încredere că Bunul Dumnezeu este mereu cu ei şi a rânduit ca noi să fim cei care le întindem o mână de ajutor, că nu e nevoie să li se arate Însuşi Dumnezeu ca să se simtă ajutaţi, ci că Acesta lucrează şi prin oameni, pentru a-şi ajuta copiii Săi.
Dacă am săvârşi fapte bune, fapte ale milosteniei sufleteşti şi trupeşti, cu multă iubire de Dumnezeu şi semeni, dacă toate faptele noastre bune le-am face în numele Domnului, ne-am întâlni cu Hristos, El ar fi mereu în inima noastră şi ne-ar ajuta să facem şi mai multe fapte bune. Ne-ar ajuta să ne trăim în aşa fel viaţa, încât să petrecem o veşnicie în Împărăţia cerurilor alături de El. Ar şti că L-am iubit din tot sufletul şi din toată inima noastră şi că am avut mereu un dor de El, că mereu L-am căutat şi L-am dorit alături şi I-am arătat acest lucru, nutrind sentimente de compasiune pentru semenii care aveau nevoie de ajutorul nostru necondiţionat.
Dacă nu ne-am mai plictisi unii de alţii, dacă sufletele noastre ar rezona cu ale persoanelor cu care venim în contact, dacă sufletele noastre ar fi pe aceeaşi lungime de undă şi ar vibra la fel pe muzica comunicării, atunci, cu siguranță, ele s-ar împleti într-un armonios și frumos dans al iubirii şi prieteniei adevărate, într-un dans al aceleiaşi credinţe, într-un dans al aceluiaşi dor de Dumnezeu, într-un dans al aceloraşi trăiri şi simţiri.
Dacă ne izolăm de oameni, dacă nu mai comunicăm sincer, dacă nu mai socializăm cu semenii noştri, cu rudele noastre, cu copiii noştri, dacă nu mai zâmbim și nu mai oferim îmbrăţişări, dacă nu mai povestim, dacă nu ne mai vizităm, dacă ne înstrăinăm unii de alţii, dacă ne folosim de măşti şi jucăm roluri false, devenind actori talentaţi pe scena vieţii, vom fi din ce în ce mai însinguraţi, mai trişti, mai depresivi, mai reci, vom deveni oameni cu inimile sloiuri de gheaţă. Dacă fiecare am spune: mă grăbesc să îmi umplu ,,traista” cu care mă voi prezenta în faţa Tronului Sfintei Treimi, cu fapte bune, cu fapte ale milei trupeşti şi sufleteşti, mă grăbesc să hrănesc un flămând, să îmbrac un om fără haine, să încalţ un om în picioare goale, mă grăbesc să mă duc la închisoare să vizitez un deznădăjduit, mă grăbesc să cercetez un bolnav într-un spital, mă grăbesc să mă duc să ascult povestea unui bătrân, mă grăbesc să mă duc să mă joc cu un copil orfan şi să-i ofer o îmbrăţişare, am fi mai solidari, am fi oameni de omenie, am fi adevăraţi ,,următori” ai lui Hristos.
Dacă ne-am iubi semenii, ca pe noi înşine, i-am privi ca pe fraţii noştri întru Hristos, ca pe fiii lui Dumnezeu, i-am privi aşa cum sunt, nu le-am căuta defecte, nu le-am atribui din invidie păcate mai mari decât săvârşesc, nu am căuta să îi privim nici de la distanţă, nici mai mici decât sunt, nici să-i urâm pentru darurile lor. I-am privi cu iubire şi atunci i-am vedea şi mai frumoşi, şi mai buni decât sunt, i-am vedea cu chipul după asemănarea cu Dumnezeu. Dacă am vrea să vedem bine şi corect totul în viaţa noastră ar trebui să Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să găsim ochelarii potriviţi, ochelarii iubirii, să fie bun şi milostiv şi să ni-i dăruiască, ca să nu fim tentaţi să primim ochelari prin care vedem toată lumea urâtă, rea, murdărită de păcate şi patimi, ochelari pe care cumplitul diavol al invidiei şi răutăţii e dispus să ni-i ofere cu multă generozitate.
Dacă nu am fi luptaţi de păcatul invidiei şi egoismului, lumea în care trăim, cu siguranţă, ar fi mai frumoasă şi mai bună. Dacă am conştientiza că menirea noastră e să slujim aproapelui şi lui Dumnezeu, am trăi în Rai şi nu în iadul indiferenţei, în iadul egoismului, invidiei şi orgoliiilor de tot felul.
Dacă am fi oameni drepţi am avea curajul să ne luptăm cu tentaţia de a nu fi corecţi şi cinstiţi în toată vremea şi în tot locul.
Dacă am fi oameni curajoşi am urî laşitatea, obediența, nedreptatea şi am acţiona aşa cum ne luminează Bunul Dumnezeu cel mai bine, pentru a putea veni în ajutorul celor mai slabi.
Dacă am avea curajul să riscăm uneori în viaţă şi să încercăm să facem lucruri pe care nu le-am mai făcut, dacă nu am fi ancoraţi în rutina de zi cu zi, dacă am conştientiza că noutatea are şi farmecul ei, că din orice experienţă de viaţă înveţi o lecţie, nu am mai irosi multe şanse de a evolua pe mai multe planuri, nu am rămâne cu multe lecţii neînvăţate.
Dacă am fi oameni blânzi şi cu pace sufletească, am avea curaj să luptăm cu mânia cauzată de răutatea semenilor din jur, am avea curajul să luptăm cu agitaţia şi iureşul lumii acesteia, pentru a dobândi calmul, liniştea şi pacea pe care cei blânzi le au din belşug. Aşa cum spunea Sfântul Siluan Athonitul: ,,E cu neputinţă ca sufletul să aibă pace dacă nu vom cere cu toată puterea de la Domnul să iubim pe toţi oamenii. Domnul ştia că, dacă nu vom iubi pe vrăjmaşii noştri, nu va fi pace în suflet, şi de aceea ne-a dat poruncă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri. Dacă nu-i vom iubi pe vrăjmaşi, atunci sufletul va avea uneori o anume odihnă, dar dacă-i iubim pe vrăjmaşi, pacea rămâne în suflet ziua şi noaptea.” Şi mai spunea Sfântul Siluan Athonitul, că trebuie să veghem în sufletul nostru la pacea Harului Duhului Sfânt şi să nu o pierdem pentru lucruri mărunte, să dăm pace fratelui nostru şi Domnul ne va da neasemănat de mult. Dar dacă întristăm pe fratele nostru, atunci negreşit întristarea se va abate degrabă şi asupra sufletului nostru, iar dacă ne vine un gând spurcat, să îl alungăm de îndată, şi atunci ne vom păstra pacea sufletului nostru, însă dacă-l primim, sufletul nostru va pierde iubirea de Dumnezeu şi nu vom avea îndrăzneală în rugăciune.
Dacă nu vom reuşi să devenim oameni empatici, dacă nu vom reuşi să ne iubim între noi şi să-l vedem pe cel de alături ca pe propria persoană, dacă nu vom reuşi să avem inima curată în care să se sălăşluiască Domnul iubirii, atunci vom lăsa pe cel rău, pe urâciosul diavol să-şi instaleze tronul în sufletul nostru, atunci vom aduce iadul în întreaga noastră fiinţă.
Dacă L-am ruga pe Bunul Dumnezeu să ne ajute să avem cartea sufletului nostru, cartea vieţii, scrisă doar cu fapte ale iubirii pentru El şi aproapele, doar cu fapte plăcute Lui, dacă pentru curăţirea sufletelor noastre ne folosim de apa Botezului şi pocăinţei, dacă pentru hrană şi întărire avem masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăşanii, dacă pentru sfinţire şi desăvârşire avem în această viaţă Biserica şi pe slujitorii ei sfinţiţi, putem deveni oameni pe deplin fericiţi, oameni cu conştiinţa curată şi liniştită, oameni cu nădejde de mântuire, fiindcă nu ne-am mai teme că diavolii ne vor pârî la Judecata de Apoi că am săvârşit multe păcate şi că a noastră carte a vieţii, are pagini scrise doar cu răutate, egoim, mândrie, indiferenţă, minciună, nepăsare, necredinţă, împietrirea inimii ș.a.
Aşa cum spunea Părintele Arsenie Boca: ,,Viaţa o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul nostru” şi ,,dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcăciunile, care îndrăcesc şi sufletul şi trupul şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa noastră.”
Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să nu lăsăm prea mulţi de dacă să ne despartă de El, să spunem atunci când greşim: ,,Doamne, iartă-mă!” din adâncul inimii, pentru a ne recăpăta locul în braţele Lui, fiindcă El ne primeşte cu dragoste, precum îl primeşte părintele pe fiul risipitor, bucurându-se la fiecare revenire a noastră din păcat.
Cristina Toma
