Dragostea – podoaba cea mai frumoasă cu care Dumnezeu înveşmântează omul
„Iubeşte şi fă ce vrei!” (Fericitul Augustin)
Dragostea este mai mare decât celelalte virtuţi, în primul rând prin izvorul său, care este Însuși Dumnezeu şi apoi prin puterea, roadele şi durata ei, pentru că dragostea „nu piere niciodată” (I Corinteni 13, 8). Dragostea creştină este de la Dumnezeu şi este dată omului în dar. Fără puterea dragostei, credinţa slăbeşte, iar nădejdea se ofileşte şi scade mereu. Virtutea dragostei se naşte în om din multă nevoinţă, smerenie şi rugăciune. Dragostea este podoaba cea mai frumoasă cu care Dumnezeu înveşmântează inima înfrântă şi smerită.
Credința și dragostea sunt de nedespărțit. Nu poți spune că tu crezi, dar nu iubești. Precum nu poți spune că iubești, dar nu crezi. Este imposibil. Credința va naște în tine dragostea în mod natural. Pentru că a crede este verbul care desemnează deschiderea față de Dumnezeu. Iar atunci când te deschizi față de Cel descoperit de Iisus drept Tată al tău, El intră ca dragoste desăvârșită.
Ţinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inimă curată, dintr-un cuget bun şi dintr-o credinţă neprefăcută.
Precum și invers, dragostea ta crescândă față de Dumnezeu şi semeni va face posibilă lărgirea porții credinței în El. Când iubești ceea ce este creat de Dumnezeu: natura, energiile sale, principiile creației, omul – dar nu şi faptele sale izvorâte din cădere –, atunci te trezeşti cu o naturală atracție față de Creator, acceptându-i adevărul existenței și al lucrărilor Sale.
Prin lărgirea porţii credinţei tale duhovniceşti poţi să-ţi sporeşti dragostea faţă de Dumnezeu şi oameni.
Un mare pustnic a zis: „Ştii când va veni sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la un om la altul”. Când nu va mai fi cărare între tata şi mama, între părinţi şi copii, între copii şi biserică. Când va pieri iubirea şi ne vom da numai pe afaceri şi numai pe câştiguri şi numai pe minciunării şi numai pe alergări prin alte ţări, doar-doar ne-om îmbogăţi.
Nu păgânii, ci noi, creştinii, grăbim sfârşitul lumii, pentru că nu ne mai iubim.
Fără credinţă nu ne simţim pe noi înşine liberi, ne sufocăm de emanaţiile lucrurilor pământeşti. Fără credinţă, viaţa noastră se preschimbă într-o tragedie insuportabilă, fiindcă ni se uscă simţirea şi întunecă spiritul. Credinţa dă viaţă, întraripează, înalţă pe om în ordinea lui proprie. Şi o condiţie fundamentală a ordinii spirituale este armonizarea relaţiilor dintre Dumnezeu şi om, dintre Creator şi creatură, Hristos şi credincios. Credinţa în Hristos este o roadă a Duhului, care e bucurie, pace, îndelungă răbdare, dragoste… (Gal. 5, 22).
În sufletul omului credința este vecină cu iubirea. Există o relație foarte strînsă, de bună vecinătate, între Credință și Iubire. Dacă crezi în ceva sau cineva ajungi să și iubești acel ceva sau pe acel cineva. Dacă iubești pe cineva sau ceva ajungi să și crezi în acel cineva sau în acel ceva. În mod normal, când nu mai crezi în cineva sau ceva nici nu mai iubești pe acel cineva sau acel ceva. Dacă nu iubești ceva sau pe cineva, nici nu poți să crezi în acel ceva sau cineva. Greu de spus care dintre cele două se manifestă mai întîi – credința sau iubirea, dar aceasta ar fi o problemă falsă, pentru că ceea ce contează este să crezi și să iubești, să iubești și să crezi.
În cele mai multe situații iubirea și credința conlucrează, se manifestă împreună, se suțin reciproc și aproape că se confundă una cu cealaltă. Există însă și situații în care credința și iubirea rămîn separate, fiecare în casa ei, respectându-se reciproc, dar fără a mai intra una peste cealaltă. În sufletele oamenilor, încă nevindecate și necuprinse în totalitate de lumină, Iubirea și Credința pot să se manifeste separat, pe rând și eventual în direcții diferite. Există situații cînd poți să iubești mult pe cineva fără a crede însă în acel cineva, tot așa cum poți să crezi în cineva fără a-l iubi pe acel cineva. Nu vă faceți griji dacă treceți prin astfel de situații. Aveți doar răbdare. Dacă măcar una dintre cele două puteri extraordinare, vă animă sufletul, atunci lucrurile merg pe un făgaș bun.
Mai devreme sau mai târziu cele două se vor întrepătrunde și se vor contopi, manifestându-se împreună, așa cum este și normal. Trebuie doar să avem răbdare să mai curățăm sufletul de cine știe ce resturi de gânduri negre, tristeți de demult îngropate printre amintiri.
Fie credința, fie iubirea va putea să vindece toate acestea și să facă posibilă conlucrarea lor spre bucuria sufletului și a lumii. Să ne ajute Hristos-Domnul să împlinim porunca iubirii faţă de Dumnezeu, sporind totodată în dragostea faţă de semenii noştri, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin.
Diac. Daniel Dimitriu Sîrghie –
Parohia „Înălțarea Domnului”-Pașcani
