„Nu ești singură, întotdeauna voi fi aici, chiar lângă tine, vei răzbi prin toate”, îmi spun în gând mie, însămi. Zâmbesc în eternitatea momentului și privesc în încăpere, unde doar bătăile inimii mele sparg fragilitatea liniștii. Ele mă asigură că încă mai simt. Apoi, un gând ca o adiere îmi străfulgeră mintea. Și anume, de ce îmi spun tocmai eu toate acestea? Privind în jur, nimeni nu se arată, ușa e încă închisă, ticăitul ceasului pare mai lent ca niciodată. Unde e mângâierea căreia îi duc dorul cu atâta ardoare?
Pare că zilele trec mult mai greu. Timpul își schimbă conturul pe care îl avea dinainte. Lumina zilei e mai ștearsă, mai obscură, cerul e mai greoi și mai fără sfârșit. Norii nu mai au nici ei răbdare, plutesc fără remușcări altundeva, către orizonturi depărtate, spre alte ceruri. Iar eu mă simt și deasupra norilor, și a cerului, într-o lume atemporală, unde nici nu plutesc, nici nu zbor, nici nu exist. „De ce ușa e încă închisă?!”…
Dar îmi aduc atunci aminte că am un Tată, iar eu știu că un Tată adevărat niciodată nu își părăsește fiii. Iar Tatăl e Unul singur, fără îndoială. Tatăl ești Tu, Doamne, ești Tatăl meu, Tu ești gândul pe care îl am la ceas de noapte, Tu ești zâmbetul pe care îl port când sunt departe de lume, când sunt la școală. Făptura mea și tot ce sunt eu, tot ce mă definește e întru totul mâna Ta, mila Ta nemărginită. M-am gândit mult la Tine, uneori fără să realizez că ești lângă mine și mă asculți. Mereu m-ai ascultat, însă, nu mereu am știut asta. La școală Te port, Tată, în tot ce sunt, la fiecare pas, la fiecare mișcare. Și, sincer Îți mărturisesc, fără Tine într-adevăr nu aș fi răzbit! Chiar dacă viața nu e concepută doar din formule matematice sau definiții, Tu ai știut care e drumul, ai știut pentru mine, mi-ai dezvăluit ce știai. Iar eu recunosc că n-am văzut tot timpul ce mi-ai arătat.
Doamne, mă întreb, va fi vreodată prea târziu să văd? Să văd cu adevărat? Să simt, să cred? E încă timp să privesc în jur, la ce mi-ai oferit, Tată? Mă tem că mă voi trezi într-o dimineață și toate darurile Tale vor fi dispărut. Mă tem că voi vrea să răscumpăr tot ce am greșit, să cad în genunchi la Tine, să mă ierți. Însă, Tu, Dumnezeul meu, vei fi de mult plecat, mă vei fi uitat de mult. Mă tem, Tată. Mă tem, fiindcă știu că viața e una singură. Șansa omului e una singură, iar eu… Eu sunt tot una singură, însă regretele și căințele mele, nenumărate.
Mereu am nevoie de Tine, Doamne! Mângâierea Ta îmi încălzește sufletul, pe care îl pierd de fiecare dată când Îți întorci Chipul. Dragostea Ta nemărginită e pentru mine cum e nisipul pentru valurile mării, cum e cerul pentru păsări. Ești alinarea furtunii, liniștea tumultului meu. Ești tot ce sunt, Tată, iar eu trăiesc doar prin Tine…
Ceasul încă ticăie. Soarele e înghițit de orizont, albastrul piere. Și ziua, de altfel, e și ea o iluzie pe care o trăim… Trăiesc lângă Tine, Doamne, și pornesc la orice drum alături de călăuzirea Ta. Te simt alături de mine, iar când nu o fac, privesc Cerul, îl privesc în infinitatea sa… Și Te văd, văd cum mă privești înapoi. Prind nădejde. Nădejde, singurul lucru cu care reușesc, alături de care continui să privesc înainte… Așa cum Tu m-ai învățat. Așa cum Tu ai făcut-o. Ești Tatăl meu, exemplul pe care mi l-ai oferit nu e altceva decât o altă dovadă că ești alături de mine. Te rog, Fii alături de noi în orice ceas și ocrotește-i, necontenit, pe toți cei din școală și nu numai.
Ajută-ne să îți urmăm mereu calea, Doamne și să Îți aducem toată slava și mărirea și Îți mulțumim din suflet, Doamne!
Cu nevrednicie, fiica Ta, Ilinca.
Berenghia B. Ilinca, Cl. a XI-a,
Colegiul Național „Mihail Sadoveanu”-Pașcani
