– Istoria ca loc de întâlnire a noastră –
Suntem ființe create spre și pentru dialog. Creați de Dumnezeu pentru comuniune și comunicare, evocăm unii altora amintiri ce alcătuiesc marea țesătură care ne adună laolaltă.
Rostim deseori făcând referire unii la alții asemenea cuvinte: „avem amintiri comune”, „ne cunoaștem de ceva vreme”, „am trecut împreună prin multe”, expresii-estimări, evaluări generale ale unor relații, ale seriozității și valorii ei, măsurate prin timpul petrecut, de amintirile comune ce mai apoi vor fi evocate împreună.
A pierde sau a ignora acest tip de memorie a faptelor și a evenimentelor înseamnă, la urma urmei, să uităm cine suntem. Așa că devenim atenți cu amintirile noastre, le depănăm, le păstrăm vii atunci când le povestim altora, le îngrijim ca pe niște nestemate scoase la lumină.
Și este bine să facem așa deoarece amintirile nechemate tind să pălească. Este adevărată vorba din popor care spune că cei care uită trecutul îl pot repeta în mod tragic în viitorul lor.
Cei care păstrează amintirea unor trăiri istorice prin evocarea lor în prezent, sunt mărturia vie a acestei credințe, că amintirile dacă nu sunt povestite sau istorisite, pier. O astfel de memorie colectivă împărtășită devine o formă organică de viață. Dacă ignorăm acest mod de a fi, el va muri la fel precum o plantă sau un copil, sau o tradiție.
Există o tradiție ce se descoperă în evocarea colectivă a amintirilor, ce face posibilă adunarea comunității, o întărire a relațiilor prin recunoașterea și păstrarea vie a rădăcinii comune pe care o alcătuiește.
Dacă trecutul nu este păstrat „viu” el moare și odată cu el și lucrurile pe care le ține legate între ele.
Trecutul comun pe care îl păstrăm viu este atât solul legăturii noastre cât și rodul ei; atât cauza cât și efectul relației.
Amintirile alcătuiesc memoria colectivă a comunității și extrapolând am zice, a unei națiuni, a unui popor.
Așa cum cei care suferă de amnezie pierd tot ce îi face să fie ei înșiși, un popor care rămâne fără memorie, (i se diluează sau modifică istoria și tradițiile) încetează să mai existe.
Locul istoriei ține de această arhivă a devenirii noastre, de a țese ca într-o poveste și de a prezenta și celorlalți cine suntem și de ce suntem așa.
Când ne împărtășim unii altora viața noastră, ne dăruim momente de devenire, oferim evenimente majore ale poveștilor noastre în desfășurare. Adunăm în trecutul nostru povestit celorlalți și speranțele și planurile noastre.
În istoria colectivă ne descoperim și pe noi cine suntem, ba mai mult, și cine credem că suntem.
Mai presus de orice istoria (ca memorie) povestită ne dezvăluie esența noastră.
Locul istoriei, povestirea ei, este urzeala pe care se țese întreaga noastră civilizație. Poveștile cuprinse în amintiri formează și retransformă mediul, spațiu care devine o parte din acțiunea colectivă, acțiune ce mai apoi modifică și formează realitățile noastre, un spațiu colectiv unde noi realizăm mai apoi, că suntem oaspeți trecători.
Pr. Petru Munteanu 5 Februarie 2019
Săvinești – Neamț
