Mai privim frumuseţea ce ne înconjoară?
Doamne, cât de minunată e întreaga Creație a Ta!
Și mulți dintre noi nu mai conștientizăm asta.
Din păcate am orbit spiritual
Și suntem purtați de-al vieții val,
De-al vieții val material, trecător,
De-al vieții val, de suflete distrugător.
Nu ne mai oprim din drumul nostru pământesc
Să ne bucurăm Doamne,
de minunatul Tău dar ceresc.
Nu mai înălțăm ochii spre nemărginitul
Cer ca floarea de nu-mă-uita,
Și când superb e pictat cu stele,
nu ne mai căutăm a noastră stea.
Nu ne mai prindem în horă
cu razele jucăușe de soare,
Nu ne mai lăsăm chipul sărutat
de picurii calzi de ploaie.
Nu ne mai plimbăm desculți
prin iarba înrourată, de smarald.
Nu mai ascutăm clipocitul unui
izvor rece de gheață și cleștar,
Nu mai îmbrățișăm cu candoare,
trunchiul unui falnic stejar.
Nu mai alergăm zglobii pe dealuri,
cu părul fluturat de vântul cald.
Nu ne mai umplem brațele cu
multicolore și gingașe flori de câmp,
Cu coronițe de mac și albăstrele,
frunțile nu ni le mai împodobim.
Prinți, prințese, regi și regine
din basme nu mai dorim să fim.
Prin poienițe de pădure să ne purtăm
pașii, nu mai avem timp.
La un concert celest, cu
măiestre ciocârlii și priveghetori,
Nu mai suntem dispuși
să fim încântați ascultători.
La divinul Tău spectacol
de șoapte, miresme și culori,
Nu mai suntem impresionați
și emoționați spectatori.
Tăcerea adâncă a nopții nu
o mai ascultăm, nu o mai descifrăm,
În liniște, pace și armonie,
sufletul nu ni-l mai înveșmântăm.
Privind la frumusețea Creației Tale,
nu mai devenim romantici visători,
Visurile noastre nu mai zboară
pe aripi de îngeri spre orizonturi noi.
Miresmele de Rai ale florilor
parfumate, din ale Tale grădini,
Natura de-o frumusețe rară,
cu ale ei impresionante, divine minuni,
Nu ne mai amintesc de Înțelepciunea,
Măreția și Atotputernicia Ta,
Nu ne mai sensibilizează
mintea, sufletul și inima.
Creația Ta nu o mai admirăm,
prețuim, iubim, cinstim și ocrotim,
Nu-Ți mai înălțăm imne de slavă,
cu recunoștință nu-Ți mai mulțumim.
Nu ne mai încântă frumusețile celeste
cu care ne-ai binecuvântat cu multă iubire,
Cu emoție profundă, bucurie sfântă
și uimire, nu mai cugetăm la a Ta zidire.
Întregul timp al vieții îl cheltuim
Să agonisim comori stricăcioase, cu lăcomie.
Sufletul, de frumos și bucurie îl lipsim
Și întreb: Oare așa, trebuie să fie?
Cristina Toma
