Recunoștința – izvor de Har, scară care ne înalță până la Cer și sfântă comuniune
În fiecare clipă a vieții suntem binecuvântați
de Domnul, cu daruri nenumărate,
Cu daruri minunate și de folos, cu talanți
cu care putem înmulți binele în toate
Ale noastre, spre slava Lui și bucuria semenilor,
dar oare noi suntem recunoscători,
Pentru ploaia bogată de binecuvântări,
care cade neîncetat din ai lui Doamne, nori?
Sau credem cu nesimțire că ni se cuvin toate
și merităm cu prisosință, aceste daruri?
Oare suntem recunoscători și mulțumitori,
pentru ce viața ne-oferă sau suntem cârtitori
Care vor să aibă, nu să fie, și sunt profund
nemulțumiți de starea în care se află uneori?
De ce nu trăim mereu starea recunoștinței –
starea sufletului cu adevărat credincios,
Înveșmântat în iubirea autentică de Dumnezeu
și aproapele, suflet sănătos și frumos?
De ce nu învățăm lecția recunoștinței, deloc grea,
de la leprosul samarinean, vindecat de Hristos,
Care să-I mulțumească cu credință și profundă
recunoștință pentru darul vindecării, s-a-ntors?
De ce urmăm exemplul rău al celor nouă leproși,
care nu au mulțumit pentru minunata vindecare?
De ce alegem să trăim cu nesimțire, starea
nerecunoștinței pentru darurile primite – urâtă stare?
Care te îmbracă în haină țesută cu fire de mândrie
și orgoliu, cu haină prin care nu pătrunde lumina:
Mulțumirii și recunoștintei, lumina slavoslovirii,
lumina simplității și smereniei, și nici căldura divină
Ce își are sursa în dragostea sfântă – rod al rugăciunii
frumoase de doxologie – declarație de iubire,
Rod al profundei evlavii față de Dumnezeu Creatorul
și Milostivul, Care ne îndeamnă la mulțumire
Pentru fiecare clipă a vieții – darul Lui prețios –
chiar dacă suntem uneori încercați și împovărați
De greutăți nenumărate, ce te-ngenunchează nemilos,
chiar dacă sufletește suntem îndurerați,
Din cauza dezamăgirilor amare, provocate de răutatea
din noi și din afara noastră și de așteptări,
Așteptări care nu s-au împlinit și care ți-au provocat
nemulțumire, multă tristețe și adânci frustrări?
De ce suntem atât de nerecunoscători, de ce nimic
nu ne mulțumește, de ce cârtim și cu bună știință,
Ne chinuim sufletește, de ce nu vrem să doxologim,
ca să ne înveșmântăm în bucurie întreaga ființă?
De ce nemulțumirea, nerecunoștința, cârtirea și dorința
de a avea, și nu de a fi au devenit o obișnuință
Pentru cei mai mulți dintre noi, de ce nu ne mulțumim
cu puțin, de ce nu ne caracterizează simplitatea?
Bunicii și strămoșii noștri erau mult mai fericiți ca noi,
deși nu erau bogați material, prețuiau frumusețea
Fiecărei clipe a vieții și mulțumeau pentru toate, și
pentru soare, și pentru furtună, și pentru secetă sau ploi,
Și pentru bucurii, și pentru necazuri, și pentru sănătate
sau boală, de ce lecția simplității nu o învățăm și noi?
De ce nu învățăm că recunoștința ne vindecă de orbirea
spirituală și ne ajută să le privim pe toate în lumină,
În lumina credinței, optimismului și bucuriei sfinte,
în lumina acceptării și asumării Crucii, în lumina divină?
Recunoștința ne poate schimba modul în care percepem
viața, considerând-o cel mai prețios dar de la Doamne.
Recunoștința este izvor de Har, recunoștința e scară care
ne înalță până la Cer, recunoștința este sfântă comuniune.
Recunoștința este un autentic dialog de iubire
cu Sfânta Treime, este semnul trezirii și
sporirii duhovnicești, este rugăciune.
Este rugăciune de nota zece, în care cererile
noastre lipsesc cu desăvârșire, este
rugăciunea prietenă cu dorul și iubirea,
Cu dorul și iubirea pentru Dumnezeu și
pentru aproapele care ne-a întins o mână,
când eram prieteni cu nefericirea
Sau cu neputința și cu suferința, pentru aproapele
ce ne-a ajutat să scoatem la lumină,
diamantul dumnezeirii din noi,
Să ne-nmulțim talanții și să lucrăm totul
ca pentru Hristos, să ne ducem Crucea
mai ușor, cu credința că mereu vom fi doi
Pe calea-ngustă a mântuirii, presărată cu
obstacole de încercări și ispite, care mai
de care mai grele, mai împovărătoare.
Doamne, pentru atât de multe, și eu trebuie
să-Ți mulțumesc, Doamne, Te rog, nu mă lăsa
să fiu o cârtitoare și o nerecunoscătoare,
Doamne, ajută-mă să am o inimă recunoscătoare,
care mereu să doxologească pe note
de autentică iubire, în semn de mulțumire
Pentru izvorul de Har ce l-ai revărsat bogat
asupra mea, și din care îmi potolesc setea
de Adevăr, Nădejde, Bucurie, Fericire,
Pentru grija, iubirea, milostivirea și ocrotirea Ta
părintească, pentru binecuvântările
nenumărate, știute și neștiute!
Doamne, ajută-mă să îmi însușesc lecția
recunoștinței, ca să nu rămân corigentă la
examenul mântuirii, examen extrem de dificil!
Doamne, ajută-mă să-Ți mulțumesc
pentru toate ale Tale daruri, cu inima înveșmântată
în sinceritatea și puritatea unui copil!
Doamne, în semn de recunoștință, aș vrea Ție,
să mă dăruiesc cu întreaga viață, aș vrea
să fiu ca o lumânare ce arde veșnic,
Cu flacăra luminoasă a recunoștinței, de
la care să se aprindă o infinitate de lumânări –
daruri de suflet pentru Tine!
Doamne, aș vrea să trăiesc starea autenticei comuniuni
și genunchii inimii să-mi fie plecați mereu la rugăciune!
Doamne, aș vrea ca recunoștința să fie
în grădina sufletului meu, o prețioasă floare
ce se înalță măreț, spre Soarele Hristos,
Și care să rodească semințe, din care să
se-nmulțească până la plus infinit, alte flori
ale recunoștinței, ca să nu se mai zică,
Că recunoștința pe pământ este o floare pe cale
de dispariție, o floare care din cauza
vântului cârtirii și crivățului mândriei, se usucă.
Doamne, ajută-mă să Te mărturisesc cu întreaga
mea viață, ajută-mă să-Ți dăruiesc
gânduri, cuvinte și fapte – roade ale iubirii!
Doamne, ajută-mă să mă țin strâns, strâns de mână,
cu recunoștința pe drumul meu spre Tine,
Doamne, și ea să-mi deschidă ușa fericirii,
A fericirii roadă a Duhului Sfânt, a fericirii care
te-mbată cu dulceața Harului său, a fericirii
ce te-mprietenește pentru veșnicie, cu sfinții și îngerii…
Cristina Toma
