Sărbătoarea Nașterii Domnului nu este doar o sărbătoare din calendar, ci un timp al inimii, în care oamenii se adună, se recunosc unii pe alții și își redescoperă umanitatea. Este momentul în care colindul devine mai mult decât un cântec: devine alinare, ca manifestare a iubirii și solidarității, o punte între generații.
În acest spirit s-a desfășurat și acțiunea caritabilă „Rugă pentru părinți”, devenită tradiție, unde bătrânii găzduiți în centrele rezidențiale din Roznov au fost colindați de părintele Petru Munteanu, de voluntari, de copii și tineri, aducându-li-se nu doar vestea Nașterii Domnului, ci și daruri concrete — pachete cu dulciuri, fructe și mici atenții pregătite cu drag. Pentru mulți dintre vârstnici, lipsiți de prezența familiilor plecate departe, aceste momente au însemnat mai mult decât o vizită: au fost dovada că nu sunt uitați și că Sărbătoarea Crăciunului poate veni și sub forma unei mâini întinse, a unei îmbrățișări sau a unui colind spus din inimă către o inimă.
Alături de colindători s-au aflat și seniori ai Centrul de zi „Samariteanul Milostiv” din Săvinești, tânăra Sorana Căpățână, precum și copiii din grupul Harmony (Armonii), ale căror glasuri au adus o emoție aparte și au transformat colindul într-o adevărată sărbătoare a sufletului.
Colindul a vindecat fie și pentru câteva clipe, singurătatea. A adus lumină, emoție și sentimentul de „acasă” acolo unde timpul și viața au adunat multă tăcere și poate și uitare.
Aceeași putere de a opri răul și de a reaminti oamenilor că sunt frați s-a arătat, poate cel mai limpede, într-un moment unic al istoriei moderne — Crăciunul din 1914, trăit în plin Prim Război Mondial.
Această poveste impresionantă a fost rostită de doamna profesor Elena Oboroceanu, ca o mărturie despre puterea iubirii, a credinței și a umanității care nu pot fi ucise nici măcar în cele mai întunecate momente ale istoriei.
„Era 24 decembrie 1914. Primul Război Mondial făcea ravagii în Europa de cinci luni. Între câmpuri minate și baraje de sârmă ghimpată, milioane de soldați stăteau față în față în tranșeele de pe Frontul de Vest, uneori la doar 30 de metri unii de alții. Zona de luptă se întindea de la Canalul Mânecii, prin Belgia și Franța, până la granița cu Elveția.
În gropile lor din pământ, oamenii îndurau șobolani, păduchi și frig, iar moartea pândea în permanență în preajmă. Dincolo de tranșee se întindea, între liniile inamice, „pământul nimănui”, zona neutră în care zăceau, de neatins, trupurile camarazilor împușcați. Războiul făcuse deja sute de mii de victime: englezi, francezi, belgieni, germani — sfâșiați de grenade, ciuruiți de rafale de mitralieră, străpunși în atacuri om la om, la baionetă.
Cândva porniseră euforici la luptă, convinși că victoria este aproape. De Crăciun aveau să fie din nou acasă, alături de familii. Așa le promiseseră conducătorii lor.
Doar că acum, ghemuiți în șanțuri, acoperiți de noroi, nu „părea să existe nici cea mai mică șansă de a pleca — cu excepția unei ambulanțe”.
24 decembrie era o noapte cu o lună frumoasă, iar pământul era acoperit de zăpadă înghețată. Pe la ora șapte seara, de-a lungul parapetului german, au început să apară luminițe. Erau brazi împodobiți cu lumânări aprinse, iar nemții au început să cânte, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare: „Stille Nacht”. La început, englezii au crezut că visează, apoi, emoționați, le-au răspuns „inamicilor” cântând „The First Noel”.
Cântarea a continuat până târziu în noapte, când britanicilor, care intonau „O Come, All Ye Faithful” („Veniți, toți credincioșii”), li s-a alăturat imediat corul german, care știa versurile în latină ale colindei „Adeste Fideles”.
Două națiuni cântând același colind pe timp de război. Urările strigate toată noaptea de o parte și de alta și colindele cântate împreună l-au determinat pe căpitanul german Josef Otto Sewald ca, dimineața, să facă un gest îndrăzneț. Le-a strigat englezilor că vor să facă un armistițiu de Crăciun, că vor veni neînarmați și că vor putea vorbi unii cu alții.
A urmat un moment de tăcere. Jim, un soldat englez, s-a ridicat din proprie inițiativă pe metereze. A făcut, din chipiu, semne de pace către soldații germani. Era la 200 de metri de ei și auzea cum se armează, una după alta, vreo duzină de puști. Colegii de front l-au tras de manta:
„Ești nebun? Or să te împuște! Ce ai de gând să faci?”
Dar Jim a pășit apăsat în „pământul nimănui”. Mergea încet, cu mâinile ridicate deasupra capului, în vreme ce buzunarele îi erau pline de bunătăți și de amintiri. Știa că ar putea muri în orice moment, dar știa, la fel de bine, că n-ar mai putea trăi dacă nu ar câștiga, prin nebunia lui, certitudinea că mai există speranță. Că, în mijlocul grozăviei războiului, oamenii mai știau să se bucure de Crăciun, să-și strângă mâinile, să se îmbrățișeze, să-și povestească viețile și dorurile, să-și facă planuri de a se revedea, când o da Domnul, la Berlin sau la München, la Paris sau la Londra.
Mergea cu capul în pământ, ca și cum nu ar fi avut puterea să-și privească în ochi călăul din ziua de Crăciun. Pas după pas, până când, ridicând privirea, l-a văzut pe Otto la doi pași de el, la mijlocul drumului dintre tranșee.
„Salut, sunt Otto!”, i-a spus neamțul, care își oprise colegii să tragă și îi convinsese să iasă și ei din tranșee.
„Salut, eu sunt Jim!”
O strângere frățească de mână a fost urmată imediat de gesturi similare ale zeci și zeci de soldați. Au stat apoi la povești, au scos pozele iubitelor din buzunarele de la piept, au schimbat adrese, țigări, ciocolată, băutură și alte suveniruri. Și-au făcut fotografii de grup.
Lângă Armentières, nemții, care puseseră mâna pe o berărie locală, după ce au strigat „Nu trageți!” către liniile adverse, au rostogolit un butoi cu berea cea mai bună și au împărțit-o, în „pământul nimănui”, cu soldații galezi din tranșeele inamice.
Liniștea le-a permis și recuperarea camarazilor căzuți în luptă, precum și organizarea unei slujbe comune. „Preotul catolic a aranjat rugăciunile și psalmii, iar un interpret le-a scris în limba germană. Au fost citite mai întâi în engleză de către preot, iar apoi în germană de un student la teologie. Nemții într-o parte, englezii în cealaltă, ofițerii stând în față, toți cu capetele descoperite; la mijloc, cei doi care oficiau ceremonia, sub o cruce mare, iar deasupra tuturor, un cer albastru cum nu se mai pomenise de luni întregi. De unde mai ieri obuzele întunecau zarea, îngerii dezveliseră de Crăciun un văl de lumină.”
Peste puțin timp, preotul care slujise a fost sancționat de superiorii săi și transferat pe alt front. „Nu am regretat nicio clipă înmormântarea oficiată în comun, pentru că niciodată nu m-am simțit mai aproape de Dumnezeu”, a spus el.
În cele din urmă, englezii au adus o minge de fotbal din tranșee și, în scurt timp, a urmat un meci plin de viață, fără arbitri și fără scor. Pentru câteva ore, adversarii au devenit coechipieri.
De la valuri de bucurie și urări strigate din tranșee până la fraternizări în masă, toate acestea au avut loc pe două treimi din linia de 30 de mile a Frontului de Vest, unde erau cantonate trupele britanice. A fost nevoie de intervenția generalilor și de amenințări cu împușcarea pentru trădare pentru ca luptele să fie reluate.
Primul Război Mondial a costat viața a nouă milioane de soldați și a nenumărați civili. Otto Josef Wenzl a căzut pe 6 mai 1917, la doi ani și jumătate după ce le scrisese părinților săi despre cum „Crăciunul din 1914 îmi va fi de neuitat” și despre faptul că, uneori, este de ajuns o strângere în brațe, o vorbă bună ori o felie de cozonac pentru a face uitată toată oroarea și tot urâtul care ne înconjoară. „Crăciun fericit!”
Prin colind, prin daruri simple și prin apropiere caldă, „Rugă pentru părinți” redă sensul adevărat al Crăciunului: acela de a fi împreună, de a nu uita și de a nu lăsa pe nimeni singur. Acolo unde familiile nu mai pot fi aproape, comunitatea a devenit familie, iar colindul — o rugă vie, rostită din inimă către inimă.
În acest duh, Nașterea Domnului a fost trăită nu ca un eveniment din calendar, ci ca o chemare la iubire concretă, la responsabilitate și la comuniune. „Rugă pentru părinți” rămâne astfel o lecție de omenie și credință, care ne amintește că adevăratul dar de Crăciun este grija față de celălalt, ca trăire mărturisită a mesajului colindului din străbuni.
