Tinerii ortodocși – icoane vii ale iubirii lui Hristos şi misionari ai Bisericii

Tinerii ortodocși – icoane vii ale iubirii lui Hristos şi misionari ai Bisericii

„Adevăratul sens al misiunii tinerilor în Biserică este şi astăzi, ca şi în vremea Sfinţilor Apostoli: «să caute pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu» (Evrei 12, 14). Iar căutarea sfinţeniei, fiind cea mai puternică legătură a omului cu Dumnezeu Cel Unul Sfânt, trebuie să înceapă din copilărie sau de la vârsta fragedă a tinereții, adică de la vârsta căutărilor. Într-o societate secularizată şi individualistă un tânăr în căutare de iubire sfântă şi viață în comuniune cu Dumnezeu poate deveni un exemplu pentru alți tineri, un tânăr mărturisitor şi misionar, de mare folos pentru viața Bisericii lui Hristos şi pentru binele societății!” ( † Preafericitul Daniel, Patriarhul României)
Tinerii ortodocși – icoane vii ale iubirii lui Hristos şi misionari ai Bisericii
Biserica, extensia lui Hristos în lume, după cum spunea părintele Stăniloae, este depozitarul celor două izvoare ale Revelaţiei divine: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Toate pârghiile necesare cunoaşterii lui Dumnezeu se află aici. În Biserică începe de fapt viaţa în Hristos, care înseamnă educaţie.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că nu este părinte cel ce naşte, nici cel ce creşte, ci cel care educă. Un bun profesor este căutat de părinţi şi copii, indiferent de preţul lui. Se încearcă prin cunoştinţe să se afle cine este cel mai bun învăţător, cel mai bun profesor de matematică etc. În această căutare ne întâlnim totuşi cu un paradox: nu se întreabă aproape nicăieri de Pedagogul tuturor timpurilor… de Hristos. Dacă în şcoală înveţi ştiinţele vremii care te îmbogăţesc la nivel de cunoaştere intelectuală, ei bine, în Biserică înveţi ştiinţa ştiinţelor, cunoaşterea lui Dumnezeu, care îmbogăţeşte sufletul. Ar fi nedrept faţă de un copil să fie privat de una dintre cele două cunoaşteri.
„Familia creştină- Biserica celor de acasă.”( Sfântul Ioan Gură de Aur)
Primul și cel mai mare factor în formarea tinerilor este familia. Specialiştii în psihologia copilului vorbesc de o educaţie a copilului din momentul zămislirii. În cele 9 luni de viaţă intrauterină se face educaţie. Cercetările ştiinţifice din ultimii ani atestă că perioada prenatală şi copilăria mică sunt hotărâtoare pentru evoluţia fiinţei umane. Influenţa părinţilor şi cea a mediului înconjurător sunt determinante pentru modelarea sa „primară“.
Astfel, tot ceea ce o influenţează pe mamă în timpul sarcinii îl formează pe copil. Dragostea dintre soţi, atmosfera din casă, felul în care îşi vorbesc, împărtăşirea mai deasă a femeii însărcinate, rugăciuni rostite în casă sau la biserică etc., toate formează ambientul celui care se va naşte. Apoi urmează, evident de pe alte poziţii, educaţia creştină din casă, unde încercăm să adăugăm permanent noi şi noi nuanţe ale educaţiei creştine (copilul nu numai că simte, dar acum aude şi vede cum se comportă cele două modele ale lui: mama şi tata).
Biserica este al doilea mare factor în formarea tinerilor. Este foarte odihnitor şi plin de speranţă pentru un elev să vadă că în biserica unde merge cu părinţii sunt şi alţi tineri, de vârste apropiate, care au aceleaşi principii de viaţă ca ale lui. Şi ei vin la biserică, intră şi-l ajută pe preot în Sfântul Altar, merg în pelerinaj la mănăstiri etc. În felul acesta, chiar dacă se simte în disonanţă cu cei de la şcoală, nu este un caz izolat, pentru că are prieteni şi la biserică. Şi aceştia devin prietenii adevăraţi. În această perioadă delicată de până la 18 ani, dacă părinţii au depus toate eforturile să le insufle dragostea de Dumnezeu şi de Biserică, ferindu-i de concepţii greşite ale vieţii, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur că răsplata lui Dumnezeu este mare pentru aceşti părinţi. În această Familie a Bisericii se maturizează şi-L pot mărturisi pe Hristos şi în „afară“. În acest fel, Biserica se înnoieşte prin alţi tineri care încep să-L cunoască pe Dumnezeu ca iubire şi iertare. Aşa se împrietenesc şi se pun bazele unor familii frumoase de tineri care se roagă împreună, se spovedesc şi se împărtăşesc, dau naştere pruncilor, într-un cuvânt, Dumnezeu este centrul vieţii lor.
Așadar, pe tot parcursul vieţii pământeşti trebuie să trăim cu credinţa şi convingerea că în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te împlinesc duhovniceşte!
Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se putea elibera de servituţile dedublării. Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor în analizarea cu multă obiectivitate şi imparţialitate a problemelor lumii postmoderne pot veni în sprijinul maturilor şi al vârstnicilor – care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase. Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe.
Tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar face cu mai multă dificultate. Ei trebuie să vină la un soroc firesc al existenţei în cetatea creştină şi-n Biserică, cu un „snop” şi un „buchet” de fapte strâns legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu şi de semeni şi să ni se prezinte ca parte a întregului Ecleziei.
Tinerii, cu a lor tinereţe spirituală – care trebuie să fie o stare a „duhului”, iar nu doar a vârstei, sunt chemaţi să reevalueze atitudinea apologetic-mărturisitoare şi misionară în aceste vremuri de acţiuni prigonitoare, concertate împotriva Bisericii într-un număr mare şi variat, dintre care amintim câteva, cum ar fi: desacralizarea, secularizarea şi laxismul religios, arghirofilia şi hedonismul, precum şi iconoclasmul postmodern și cu epidemia coronavirului, cu care ne confruntăm în aceste zile.
Când discutăm probleme morale, trebuie să ne manifestăm convingerea că, reduse la ele însele, principiile etice n-au valoare veşnică şi-ar putea duce la fariseism, la ipocrizie, chiar dacă ar fi înveşmântate într-o terminologie creştină. Există, desigur, etaloane de comportament proprii vieţii creştine – le găsim în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile sfinţi1or –, dar, strict vorbind, ele nu sunt etaloane etice; sunt reflectarea vieţii dumnezeieşti în existența umană.
Creştinismul trebuie experimentat nu ca îmbrăcarea unei „cămăşi de forţă” morale, ci ca „trăirea plenară a vieţii dumnezeieşti, a iubirii dumnezeieşti, a atotadevărului dumnezeiesc”. Desigur, trebuie să ne luăm în serios păcatele morale şi să nu subestimăm primejdiile sufleteşti, spirituale la care ne expun, dar nu trebuie să înţelegem moralitatea în termenii păstrării unei conştiinţe confortabile în această lume ori a păstrării unei reputaţii intacte în ochii celorlalţi, ci în termenii de mântuire (scopul vieţii creştine este dobândirea vieţii veşnice; în relaţie şi comuniune cu Dumnezeu, scopul este dobândirea mântuirii persoanei umane).
În cazul unor dileme de ordin moral, tinerii trebuie să se roage, să continue acest lucru şi să caute cât mai devreme cu putinţă sfatul unui preot duhovnic. Părinţii trebuie şi ei să se roage şi să urmeze sfatul duhovnicului. Nu trebuie neglijate nici prieteniile curate şi sincere. De fapt, atât preotul duhovnic, cât şi părinţii trebuie abordaţi ca nişte prieteni – dar şi invers.
Ca o concluzie, în calitate de adulţi creştini, trebuie să arătăm pentru tinerii noştri aceeaşi dragoste ca aceea a tatălui pentru fiul risipitor, care este de fapt a lui Dumnezeu Însuşi. Să ne deschidem braţele spre a-i îmbrăţişa la piept cu dragoste pe fiii noştri, chiar dacă şi-ar lua moştenirea şi-ar pleca într-o ţară îndepărtată unde ar risipi-o în păcat.
Suntem chemaţi să contribuim la încreştinarea, la catehizarea, la împlinirea sau la desăvârşirea acesteia, având convingerea fermă că toţi vor dobândi – în timp – ceva comun, şi anume dragostea pentru Iisus Hristos şi pentru aproapele, dragoste care trebuie să se materializeze în fapte concrete.

Prof. Vasilica Dimitriu Sîrghie –
Colegiul Național „M. Sadoveanu”-Pașcani

Share
go top