– Istoria ca loc de întâlnire a noastră –

Rostim deseori, făcând referire unii la alții, cuvinte precum: „avem amintiri comune”, „ne cunoaștem de ceva vreme”, „am trecut împreună prin multe”. Acestea sunt expresii-estimări, evaluări generale ale unor relații, ale seriozității și valorii lor, măsurate prin timpul petrecut și prin amintirile comune ce vor fi, mai apoi, evocate împreună.

A pierde sau a ignora acest tip de memorie a faptelor și a evenimentelor înseamnă, la urma urmei, să uităm cine suntem. De aceea, devenim atenți cu amintirile noastre: le depănăm, le păstrăm vii atunci când le povestim altora și le îngrijim ca pe niște nestemate scoase la lumină.

Și este bine să facem așa, deoarece amintirile nechemate tind să pălească. Este adevărată vorba din popor care spune că cei care uită trecutul îl pot repeta în mod tragic în viitorul lor.

Cei care păstrează amintirea unor trăiri istorice prin evocarea lor în prezent sunt mărturia vie a acestei credințe: că amintirile, dacă nu sunt povestite sau istorisite, pier. O astfel de memorie colectivă împărtășită devine o formă organică de viață. Dacă ignorăm acest mod de a fi, el va muri la fel ca o plantă, ca un copil sau ca o tradiție.

Există o tradiție ce se descoperă în evocarea colectivă a amintirilor, care face posibilă adunarea comunității și o întărire a relațiilor prin recunoașterea și păstrarea vie a rădăcinii comune pe care aceasta o alcătuiește. Dacă trecutul nu este păstrat „viu”, el moare, și odată cu el pier și lucrurile pe care le ține legate.

Trecutul comun pe care îl păstrăm viu este atât solul legăturii noastre, cât și rodul ei; atât cauza, cât și efectul relației. Amintirile alcătuiesc memoria colectivă a comunității și, extrapolând, am zice, a unei națiuni, a unui popor. Așa cum cei care suferă de amnezie pierd tot ce îi face să fie ei înșiși, un popor care rămâne fără memorie (căruia i se diluează sau i se modifică istoria și tradițiile) încetează să mai existe.

Locul istoriei ține de această arhivă a devenirii noastre, de capacitatea de a țese ca într-o poveste și de a prezenta celorlalți cine suntem și de ce suntem așa. Când ne împărtășim unii altora viața, ne dăruim momente de devenire și oferim evenimente majore ale poveștilor noastre în desfășurare. Adunăm în trecutul nostru povestit celorlalți atât speranțele, cât și planurile noastre.

În istoria colectivă descoperim cine suntem și, mai mult, cine credem că suntem. Mai presus de orice, istoria, ca memorie povestită, ne dezvăluie esența. Locul istoriei, povestirea ei, este urzeala pe care se țese întreaga noastră civilizație. Poveștile cuprinse în amintiri formează și retransformă mediul, spațiu care devine o parte din acțiunea colectivă, acțiune ce mai apoi modifică și formează realitățile noastre; un spațiu colectiv unde realizăm, în final, că suntem doar oaspeți trecători.

Preot Petru Munteanu