De ce ai avea plăcerea asta masochistă de a urca în continuu?’ Eram la baza unei culmi pe care trebuia să o urc aproape pieptiș – zig-zaguri scurte, printr-un grohotiș albicios care-ți lua ochii în soarele arzător (pentru că și la munte, ca și la mare, ai nevoie de factor mare de protecție solară). Urma să urcăm cam 40 de minute până să ajungem în vârf… de fapt nici măcar în vârf, ci pe o altă culme, de unde am fi atacat în sfârșit Peleaga, cel mai înalt punct al Munților Retezat.
Cu vreo două excepții, din 2004 până în 2013 inclusiv am mers anual în Retezat, cu rucsaci și echipamentul aferent. Tatăl meu, amator de munte din studenție, cu experiență în făcut trasee, a adus laolaltă o trupă, trei tați cu trei copii, care timp de 3-4 zile gustau viața mai frustă a wc-urilor țărănești și a mâncării din conserve.
Unele dintre cele mai frumoase amintiri ale copilăriei și adolescenței vin din excursiile noastre în Retezat (fiind originară din Deva, județul Hunedoara, Retezatul ne era cel mai la îndemână). Cazați la cabana Parcului Național Retezat, dormeam în camere separate de părinți – prilej excelent pentru petreceri și escapade nocturne, amuzându-ne la nesfârșit de pădurarul –escu, dezamăgit de firea prea puțin petrecăreață a taților noștri. A doua zi, chiauni, ronțăiam încontinuu pe traseu bomboane, visând ca niciodată la carnea conservată pe care acasă nici nu am fi luat-o în seamă.
Urcam, urcam, când mai obosiți, când mai transpirați, până ajungeam la 2000+m, de unde priveam calmi în jos configurația spectaculoasă a muntelui și ale sale tăuri celebre: Bucura, Lia, Ana, Tăul Caprelor, Tăul Agățat, Tăul Negru, depindea de perspectivă. Pe o piatră mai mare și mai netedă încropeam masa, hrănind și câinii ciobanilor care se mai aciuau atât de sus. Niciodată până atunci sau de atunci încolo nu ne-a fost mai greu să o pornim din nou din loc, chiar și la vale, mâncați și destinși în vârf de munte.
Uneori aveam norocul să vedem capre negre; alteori întâlneam câte un cioban în drum spre…, personaje atemporale, uscate și negre de la soare și nespălare, dar cu un farmec aparte. Se întâmpla să ne prindă ploaia – scoteam pelerinele și, după caz, ne adăposteam sau grăbeam pasul. La un moment dat nu știam dacă umezeala pe care o simțeam era propria transpirație sau apa care răzbea prin plastic – nu că ar mai fi contat. Fugind de norul care venea tot mai jos, ne gândeam la ceaiul cald sau vinul fiert de la cabană, un lux într-un astfel de loc – păcat că de cele mai multe ori ne despărțeau de ea două punți alunecoase și o pantă abruptă, pe lângă cele două ore de coborâre în pas alert, cu “amortizoarele” cam obosite.
La cabană ne aștepta, înainte de băutura caldă, apa rece a râului, deviată printr-un jgheab pentru a putea fi folosită mai cu spor (ulterior, instalațiile s-au mai diversificat, dar nu excesiv). Ne spălam care cât avea curaj și sânge cald și apoi…mâncam din nou din diversitatea de preparate care mereu depășea chiar și capacitatea noastră de a o consuma. Una din cele mai amuzante întâmplări a fost când, într-un an, o prietenă la un moment dat nu a mai putut urca din cauza greutății rucsacului. L-am dat jos să elucidăm misterul, ce putea fi atât de greu? Am descoperit nu mai puțin de trei conserve de compot, una de sărmăluțe în foi de viță și încă o serie de bunătăți – excelente în alte circumstanțe, puțin prea mult pentru două ore de urcat pe jos până la cabană. Desigur, având o altă condiție fizică, nimic nu l-a împiedicat pe tatăl altei prietene să urce cinci ore cu rucsac și…o plasă plină cu bere, bere de care cabanierul a fost foarte încântat, strâmbându-se la fița de tequila cu lime a altor turiști de acolo.
Sunt multe de povestit din cei nouă ani de mers pe munte. Am ales să schițez în câteva tușe groase excursiile noastre în Retezat din două motive: 1. E perioada vacanțelor; 2. ‘Cunoaște-te pe tine însuți/însăți’ e o deviză tot mai gustată, și pe cât de de gustată, pe atât e de superficial abordată. Rareori m-am simțit mai frust pusă față în față cu mine însămi ca atunci când sunt pe munte: când știu că trebuie să-mi dozez efortul pentru a rezista unor trasee de opt ore de mers (urcat și coborât, rareori pe teren plat), să-mi dozez apa pe care o beau, pentru că sunt porțiuni de câteva ore când nu mai dăm peste nici o sursă potabilă, să-mi iau haine și mai ales încălțăminte comode și eficiente în a proteja (o bătătură în locul nepotrivit poate compromite excursia și chiar crea pericol), când nu am baia de care sunt dependentă la oraș și nici farmacia și medicul la doi pași. La munte nu există ‘merge și așa’, pentru că s-ar putea ca apoi să nu mai meargă deloc. Acolo ești mult mai mult tu cu tine, mai puțin distras de evenimentele cotidiene, mai concentrat pe procesele continue și imediate ale funcționării propriei vieți. Și nu în ultimul rând, acolo ești mult mai mult cu ceilalți, pentru care trebuie să poți fi gata de efort și cu care nu te uiți la televizor, ci împarți o bomboană, un măr, un vin sau eventual joci cărți, seara, la cabană.
La întrebarea ‘de ce ai vrea să urci până acolo?’, Edmund Hillary a răspuns “pentru că există.” Eu nu am ambiții mari în acest sens, dar răspunsul meu ar putea fi: pentru că știu ce presupune. Am avut norocul de a avea pe cineva, tatăl meu, care să mă inițieze. Urcușurile pieptișe? Uneori sunt groaznice. În același timp, e o dovadă că pot să o fac, că pot să mă smulg din viața mea obișnuită, că nu m-am alienat de tot. E plăcerea de a împărtăși ceva cu prieteni vechi, un efort, un ardei, un săpun, o poveste, plăcerea de a privi împrejurimile de sus, unde bate vântul și e liniște. Unde modestia apare în cea mai pură formă în cuvintele vulturului: “ca să ajung la voi, eu trebuie să cobor…”.
Sursa: radiogrado.ro
