Cincizecimea – Sărbătoarea Duhului Sfânt și a nașterii Bisericii

„Cincizecimea este sărbătoarea prin care Duhul Sfânt trimis de Dumnezeu Tatăl, la cererea lui Dumnezeu Fiul, pogoară în lume și sfințește pe ucenicii Mântuitorului pregătindu-i pentru misiune. Sfințirea lor s-a făcut pentru o lucrare mare, aceea de a răspândi Evanghelia mântuirii la toate popoarele. Ziua Cincizecimii este ziua constituirii Bisericii din persoane și neamuri diferite. Duhul Sfânt adună în iubirea Preasfintei Treimi persoane diferite ca temperament, caracter, vârstă, stare socială, arie geografică,” Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

În fiecare an, la 50 de zile după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica Ortodoxă prăznuiește Cincizecimea sau Sărbătoarea Rusaliilor, un moment de o importanță majoră în viața duhovnicească a credincioșilor: pogorârea Duhului Sfânt peste Sfinții Apostoli și, odată cu aceasta, nașterea văzută a Bisericii.

   GALERIE FOTO

Enoriașii din Parohia „Sfinții Voievozi” Săvinești, alături de alți credincioși din comunitate și nu numai, au luat parte duminică, 8 iunie 2025, la Sfânta Liturghie oficiată cu prilejul Praznicului Pogorârii Sfântului Duh – Rusaliile.

Slujba a fost săvârșită de părintele paroh Petru Munteanu, care, după citirea pericopei evanghelice, a rostit un cuvânt de învățătură, cu accent pe semnificația sărbătorii Cincizecimii (Pogorârea Duhului Sfânt) și asupra lucrării interioare a harului divin în om.

În fiecare dintre noi există, mai adânc sau mai vizibil, o suferință nevindecată: ură, mânie, invidie, deznădejde. Nu sunt doar păcate izolate, ci semne ale unei răniri interioare profunde. Aceste stări ne separă de ceilalți și de Dumnezeu, dar nu sunt de neînvins. Ele pot fi învinse în spațiul sacru al Bisericii, acolo unde omul se umple de lumină, iubire și binecuvântare.

„Prezența noastră aici, în spațiul rugăciunii, poate să fie șansa unei vindecări duhovnicești, pentru că alcătuirea Bisericii, în țesătura ei plină de lumină prin lucrarea Sfântului Duh, ne oferă un spațiu tămăduitor. Biserica este singurul loc de vindecare duhovnicească, ea ni se oferă ca spital duhovnicesc. În spațiul Bisericii noi trăim cu adevărat, existăm și suntem în deplinătatea ființei noastre. Spațiul Bisericii este spațiul normalității, este dimensiunea iubirii milostive în acțiunea ei vindecătoare și totodată este spațiul miracolului, locul unde se întâmplă minunea.

De aceea, cea mai frumoasă stare pe care noi putem să o trăim vreodată este să ne dorim să intrăm în această stare duhovnicească, în spațiul sfințitor al Bisericii. Acest spațiu al Bisericii se extinde apoi în tot cuprinsul activităților noastre mundane, el cuprinde casa noastră, viața noastră în toate detaliile ei mai mari sau mai mici.

Această manifestare a Bisericii este locul unde lucrează Duhul Sfânt, Persoana a treia a Sfintei Treimi, Persoana care face cunoscută și lucrarea Tatălui și a Fiului, celelalte Persoane ale Sfintei Treimi.

Deci, astăzi noi avem posibilitatea, în această înțelegere a Bisericii, să ne vindecăm. Mulți dintre noi vor zice: «Păi ce boală am, ce neputință am, ca să am nevoie de vindecare la Biserică?». Biserica vorbește de boli și neputințe spirituale sau duhovnicești. O neputință sau o rană adâncă a sufletului este ura, furia; o rană a sufletului este deznădejdea, disperarea, mânia, invidia, răutatea. Stările nefericite ale ființei noastre, de fapt care mai apoi se manifestă în exteriorul nostru prin faptele sau actele noastre, exprimă rana noastră sufletească.”

În continuarea omiliei sale, părintele Munteanu vorbește despre Biserică nu doar ca despre un loc fizic, ci ca despre „spațiul Învierii” – acel mediu în care sufletul capătă din nou viață. Aici, în taina comuniunii cu Dumnezeu, sufletul devine pământ roditor. Dar acest pământ nu dă rod oricum. Virtuțile – precum iubirea, smerenia, blândețea sau răbdarea – încolțesc doar pe un sol lucrat cu recunoștință față de Dumnezeu. Iar recunoștința este începutul iubirii adevărate.

„În spațiul Învierii sau spațiul Bisericii, aceste răni sau neputințe pier, pentru că ne umplem de lumina, pacea și binecuvântarea lui Dumnezeu. În spațiul Bisericii trăim iubirea. O iubire vindecată, nu una bolnavă. Această stare a iubirii aduce mai apoi toate virtuțile creștine.

Pentru că iubirea nu poate să înflorească dacă nu este și într-o stare de deplină recunoștință. Iar pe «pământul» sufletului nostru cresc mai apoi virtuți alese, doar că ele sunt sau se manifestă numai în starea aleasă a recunoștinței noastre față de Dumnezeu.

Deci, iată-ne ajunși într-un spațiu dăruit nouă, pentru că astăzi noi celebrăm cu multă evlavie ziua Cincizecimii, zi în care are loc, într-un mod văzut, înființarea Bisericii noastre, suntem «între deja și nu încă», adică doar în Biserică putem pregusta Împărăția lui Dumnezeu.

Am ascultat cu atenție cuvântul Sfintei Evanghelii și glasul Apostolului, care vorbește despre această lucrare a Duhului Sfânt în spațiul Bisericii, lucrare în chip văzut, când peste Sfinții Apostoli se coboară Duhul Sfânt în chip de limbi, ca de foc, deci să nu spunem limbi de foc. Ei n-au putut să exprime cum au simțit și au văzut lucrarea aceasta și atunci au asemănat limbile Duhului Sfânt, «ca de foc». Și focul are diverse nuanțe…

Poate să fie un foc cu mai mult fum, un foc înecăcios, o fumigenă, prezență care nu este o lucrare duhovnicească. Poate să fie un foc, în același timp, care aduce pace și căldură, aceste «limbi ca de foc». Deci, înființarea Bisericii văzute în ziua Cincizecimii ne introduce pe noi într-o dimensiune sau într-o etapă numită etapa Cincizecimii.

Istoria umanității este împărțită într-o etapă istorică a Persoanei Tatălui, apoi perioada Fiului, când Mântuitorul Iisus Hristos Se întrupează și lucrează pentru ca să ne arate calea spre Împărăția lui Dumnezeu, și cuprinsul sau lucrarea Persoanei Duhului Sfânt, în care noi am pășit, devenind fii si fiice ale Sfintei Biserici prin Taina Sfântului Botez si a Mirungerii, invitați apoi la ospățul Împărăției, la masa Mielului, la Sfânta si Dumnezeiasca Împărtășanie.

Dar aceste etape istorice nu se exclud, adică perioada Tatălui nu exclude perioada lucrării Fiului și a Duhului Sfânt, ci ele se întrepătrund, însă în mod nuanțat. Este o lucrare preponderentă a unei Persoane a Sfintei Treimi, care face cunoscute pe celelalte două.”

Un început în fiecare zi: rugăciunea

Orice lucrare duhovnicească autentică începe cu rugăciunea către Duhul Sfânt, aceasta nefiind doar doar o formulă liturgică, ci un act profund de deschidere a inimii. O chemare sinceră ca Dumnezeu să lucreze în noi acolo unde nu mai știm ce să facem cu propria noastră suferință.

„Deci, noi suntem în perioada Duhului Sfânt, perioada Cincizecimii, am intrat în Biserica lui Hristos, iar Duhul Sfânt face posibilă prezența Fiului și lucrarea Tatălui prin această împreună-mijlocire, însă, a Duhului Sfânt în Biserica lui Hristos.

Noi începem de fiecare dată lucrarea sau exercițiul nostru duhovnicesc de vindecare sufletească nu oricum, ci cu o rugăciune: «Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și pe toate le împlinești, Vistier al bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinăciunea și ne mântuiește, Bunule, sufletele noastre».”

Deși este o sărbătoare istorică, Cincizecimea este și o realitate vie în fiecare dintre noi. Prin Taina Sfântului Botez și Mirungerii, fiecare creștin primește Duhul Sfânt. Dar lucrarea Sa nu se oprește aici. Duhul ne însoțește, ne îndrumă, ne întărește și ne ajută să ne curățim sufletele de păcate și să rodească în noi virtuțile: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, credința, blândețea, înfrânarea.

Cincizecimea este considerată ziua de naștere a Bisericii. Pentru că din acel moment, Apostolii – care până atunci erau ucenici timizi, ascunși – au fost transformați în vestitori îndrăzneți ai Evangheliei. Sfântul Apostol Petru rostește prima predică publică, iar aproximativ 3.000 de suflete se botează în numele lui Hristos.

Biserica nu este doar o comunitate omenească. Ea este trupul tainic al lui Hristos, păstrat și sfințit de lucrarea Duhului Sfânt. Prin Duhul, Fiul este prezent în Biserică, iar lucrarea Tatălui se continuă în viața credincioșilor.

În această zi, în toate bisericile ortodoxe române sunt binecuvântate ramurile de nuc și tei, ca simbol al limbilor de foc care s-au pogorât peste ucenici în ziua Cincizecimii.

În Duminica Rusaliilor, la finalul Sfintei Liturghii, este săvârșită o slujbă specială – „Vecernia plecării genunchilor”, numită astfel deoarece atât slujitorii Bisericii, cât şi credincioşii, îngenunchează. Știm că Sfinţii Părinţi au interzis îngenuncherea atât în ziua Învierii, cât şi în perioada postpascală, însă plecarea genunchilor din ziua Rusaliilor este justificată deoarece arată starea de smerenie şi de rugăciune stăruitoare necesară pentru a fi vrednici de Pogorârea Sfântului Duh.

În cadrul acestei slujbe părintele Munteanu a citit şapte rugăciuni de binecuvântare a ramurilor verzi de tei, pe care le-a împărțit, apoi, credincioşilor şi care simbolizează darurile cele bogate ale Sfântului Duh.

Tradiția creștină a ales ramurile de tei și nuc deoarece acestea redau cel mai bine forma limbilor ca de foc prin care s-a arătat harul Duhului Sfânt lucrător în ucenicii lui Hristos, trimişi de El să bine-vestească Evanghelia Sa în toate limbile lumii.

Brîmdușa Dediu