Cuviosul Anuvie a fost de neam egiptean, având mare credinţă Şi dragoste către Hristos Dumnezeu. Şi făcând păgânii închinători de idoli prigonire mare împotriva creştinilor, acesta a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos înaintea păgânilor şi a fost muncit de ei pentru aceasta.’Iar cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a fost eliberat şi s-a dus în pustia Egiptului, unde s-a nevoit şi s-a ostenit pentru Dumnezeu până la adânci bătrâneţi.
Iar sfârşitul lui a fost astfel: Lângă malul râului Nil, care adapa tara Egiptului, s-au adunat odată la un loc trei părinţi pustnici, purtaţi fiind de duhul lui Dumnezeu: avva Sur, avva Isaia şi avva Pavel. Deci, întrebându-se unul pe altul, care încotro merge, s-a aflat că toţi aceşti trei cuvioşi aveau acelaşi gând şi acelaşi scop, căci fiecare dintre dânşii mergea la părintele Anuvie; iar de la locul acela unde se adunaseră şi până la mănăstirea lui Anuvie era cale pe apă ca de trei zile, şi calea era împotriva apei.
Deci, aşteptând ei pe mal multă vreme ca să vină vreo corabie care să meargă în acel loc, n-au aflat. Pentru aceasta s-au mâhnit şi au zis între dânşii: „Să ne rugăm Domnului să facă cu noi această milă, ca să nu ni se curme scopul nostru şi să nu ni se împiedice calea începuta, ca să nu ne întoarcem deşerţi la locurile noastre”. Apoi Isaia şi Pavel au zis către avva Sur: „Părinte, roagă-te tu mai ales, pentru că ştim că pe tine te asculta totdeauna Dumnezeu şi acum ne va împlini prin tine cererea”. Iar el le-a poruncit ca şi ei împreuna cu dânsul să-şi plece genunchii la rugăciune, iar el s-a întins pe pământ în chipul crucii, aruncându-se cu fata înaintea Domnului. Iar după săvârşirea rugăciunii, sculându-se ei de la pământ, au văzut stând lângă mal o corabie şi, rugându-se iarăşi, s-au suit într-însa.
Deci, plecând corabia, mergea împotriva apei, fiind purtată de vânt şi cârmuindu-se de nevăzuta putere a lui Dumnezeu. Şi atât de iute mergea, încât într-un ceas a trecut atâta cale, câta abia ar fi făcut-o cu multă osteneală în trei zile. Şi sosind corabia la mal, în dreptul locaşului lui Anuvie, părinţii au ieşit din corabie pe pământ, iar părintele Isaia a zis: „Domnul mi-a arătat pe bărbatul la care mergem întâmpinându-ne pe noi şi spunându-ne fiecăruia din noi tainele inimii noastre”. După aceea a zis şi părintele Pavel: „Şi mie mi-a descoperit Domnul, ca după trei zile îl va lua pe el din lumea aceasta”.
Şi mergând ei spre mănăstire şi depărtându-se puţin de la râu, iată că venea întru întâmpinarea lor Cuviosul Anuvie. Şi sărutându-i pe dânşii, le-a zis: „Bine este cuvântat Domnul, Cel ce v-a arătat mie pe voi şi acum în trup şi mai înainte întru Duhul”. Şi ducându-i pe ei cu dragoste în chilia sa, a început a le spune la fiecare dintre dânşii lucrurile cele bune ale lor, care nu se ştiau de nimeni altul, fără numai de Unul Dumnezeu – cum cineva se nevoieşte deosebi şi, săvârşind fapta cea bună, este plăcut Stăpânului său, lui Hristos Domnul, şi ce fel de dar are fiecare de la Domnul.
Atunci părintele Isaia a zis către dânsul: „O, avva, de vreme ce ne-a descoperit noua Domnul despre tine ca după trei zile te va lua la Dânsul din această viaţă vremelnică; de aceea ne rugam ţie să ne spui nouă pustniceştile tale osteneli şi faptele tale cele îmbunătăţite, prin care ai plăcut lui Dumnezeu. Nu te teme de prihană slavei deşarte, pentru ca, ducându-te din lumea aceasta, le vei lăsa celor de pe urmă ai tăi pilda vieţii tale celei plăcute lui Dumnezeu, ca să-ţi fie ţie vrednici următori”.
Atunci părintele Anuvie a început a zice: „Nu-mi aduc aminte să fi făcut vreun lucru mare şi cinstit, fără numai am păzit aceasta cu darul Dumnezeului meu: din vremurile în care a fost prigonire şi am mărturisit înaintea muncitorilor numele Mântuitorului nostru, n-a ieşit cuvânt mincinos din gura mea, pentru ca, o dată mărturisind dreptatea, n-am voit după aceea să zic ceva nedrept şi mincinos; o dată iubind cele cereşti, n-am voit ca după aceea să mai iubesc ceva din cele pământeşti. Şi mi-a ajutat mie la aceasta şi mila Domnului, pentru că mi-a dat mie să nu mai am niciodată trebuinţă de ceva lucruri pământeşti, ci tot felul de hrană pe care îl doream, sfinţii îngeri mi-1 aduceau mie şi nimic din cele ce se fac pe pământ n-a tăinuit de mine Domnul meu; şi niciodată nu s-a lipsit inima mea de dorirea Lui cea dumnezeiască. Nu m- am odihnit ziua şi noaptea, căutând pe Cel ce L-a iubit sufletul meu, pe Stăpânul Hristos, ca să pot totdeauna să-L văd cu ochii mei cei sufleteşti şi să mă îndulcesc de vederea Lui. Şi văd întotdeauna şi pe îngerul lui Dumnezeu, fiind de fata cu mine şi arătându-mi pe toţi stăpânitorii lumii veacului acestuia. Lumina minţii mele niciodată nu s-a stins; toate câte le-am cerut de la Domnul, îndată mi le-a dat mie. Am văzut de multe ori cetele îngereşti, stând înaintea lui Dumnezeu. Am văzut cetele Sfinţilor mucenici şi ale mărturisitorilor, soboarele monahilor şi ale tuturor sfinţilor şi, mai ales, ale celor care nu aveau altă osârdie pe pământ fără numai să slăvească totdeauna şi să binecuvânteze cu credinţă pe Domnul întru simplitatea inimii lor. Am mai văzut şi pe satana şi pe diavolii lui daţi în focul cel veşnic şi iarăşi, împotriva acelora, am văzut pe cei drepţi care se îndulceau de veşnica bucurie”.
Acestea şi altele multe asemenea acestora le-a spus Cuviosul Anuvie vreme de trei zile la părinţii ce veniseră la dânsul spre cercetare. Şi a zis acestea nu pentru slavă deşartă, ci pentru folosul celor ce le ascultau, pentru ca, fiind silit prin rugăminte de cei ce au venit la dânsul, le spunea toate din toată inima, cu ştiinţa curata şi cu multă smerenie.
Iar după ce au trecut trei zile, şi-a dat sufletul sau cu bucurie şi cu pace. Şi îndată s-au văzut sfinţii îngeri luând sufletul lui şi ridicându-1 spre înălţimea cerului, auzindu-se în văzduh prea dulci cântări îngereşti. Astfel a trecut Cuviosul Anuvie de la cele pământeşti la cele cereşti, el care a mărturisit numele lui Hristos înaintea păgânilor şi a suferit răni pentru aceea, iar acum se preamăreşte în ceata mărturisitorilor, înaintea îngerilor cereşti, în faţa lui Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreuna cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi slava în veci. Amin.
Vieţile Sfinţilor, iunie
