DUMINICA, sărbătoarea săptămânală creştină

Duminica nu a fost dintru început ziua de celebrare liturgică săptămânală. Din scrierile Noului Testament putem observa că încă multă vreme creştinii se întruneau săptămânal în zi de sabat.

Acest lucru pare destul de firesc luând în considerare faptul că majoritatea creştinilor proveneau dintre evrei pentru care ataşamentul faţă de tradiţie era încă destul de puternic. A fost necesar să treacă ceva vreme după Învierea Domnului până când apostolii au încercat o primă detaşare de practicile iudaice şi implicit, de sabat. (Sinodul Apostolic, cf. Fap. 15; Col. 2,16.17).

Ce a contribuit la deplasarea atenţiei dinspre sabat spre duminică? Cu siguranţă unii factori naturali au determinat abandonarea sabatului în favoarea duminicii:

-legătura indiscutabilă dintre duminică şi Învierea Domnului Hristos. Creştinii nu puteau face abstracţie că cel mai important eveniment al noii învăţături avusese loc în prima zi a

săptămânii de aceea au căutat destul de repede să marcheze această zi prin diverse celebrări liturgice;

-evenimente importante de după Înviere sau petrecut în zi de duminică (întâlnirea descrisă de Ev. Ioan, 20,19-29 – cu şi fără Toma; întâlnirea pe drumul spre Emaus (Lc. 24,1-13), Cincizecimea (Fap. 2,1);

Deşi cu mult înainte faţă de distrugerea Ierusalimului  creştinii par să fi luat o opţiune importantă în favoarea duminicii, totuşi distrugerea şi dispariţia templului la anul 70 a avut un rol hotărâtor în abandonarea definitivă a prescripţiilor iudaice. Această atitudine a fost dublată şi de dorinţa creştinilor de a căpăta o identitate proprie, deoarece se ştie că multă vreme Imperiul roman i-a considerat „o sectă iudaică”. În paralel s-a dezvoltat şi  o motivaţie teologică pe care Sf. Justin ne-a transmis-o: «„Iar în ziua soarelui, noi ne adunăm cu toţii laolaltă, deoarece aceasta este prima zi în care Dumnezeu, schimbând întunericul şi materia, a creat lumea, iar Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, în aceeaşi zi a înviat din morţi.

Căci L-au răstignit în ajunul zilei lui Saturn şi a doua zi după ziua lui Saturn, care este ziua soarelui, arătându-Se apostolilor şi ucenicilor Lui,       i-a învăţat acestea toate câte     le-am supus aici examinării voastre”.

Hristos învie nu în sabat ci, în prima zi a săptămânii. Sabatul a fost ziua odihnei Sale, a şederii Sale în mormânt, ziua care a încheiat misiunea Sa. Dar viaţa nouă, viaţa care a început „să strălucească din mormânt”, a început din prima zi a săptămânii.»

Consacrarea definitivă a duminicii se va datora împăratului Constantin cel Mare care instituie în anul 321 „ziua soarelui” ca zi săptămânală de odihnă în tot imperiul. Ţinând cont de faptul că până la el romanii nu cunoşteau o zi săptămânală de

odihnă, zile de odihnă fiind sărbătorile religioase importante (care oricum difereau de la un neam la altul), inovaţia este destul de importantă, mai ales pentru dorinţa împăratului de a conferi o oarecare omogenitate imperiului său.

Pentru creştini, duminica este şi rămâne ziua întâlnirilor euharistice prin excelenţă, a jertfei comemorative, a patimii şi Învierii lui Hristos. Puterea şi forţa sa teologică se răsfrânge asupra tuturor celorlalte zile ale săptămânii conferind nu doar un ritm biologic (odihna), ci mai ales un ritm festiv şi sacru în acelaşi timp.

Preot Ciprian Ungureanu