Elena Baghiu: „Lumea satului era prietenoasă, nu exista războiul dintre noi”

Așa cum v-am obișnuit, și în acest număr al buletinului parohial „Hai cu noi”, vom readuce în atenția comunității săvineștene povești culese de la oamenii de seamă ai locului, oameni cu credință în Dumnezeu, cu un sistem de valori și principii etice și morale.

De această dată am poposit în casa doamnei Elena Baghiu, o credincioasă vrednică a parohiei „Sf. Voievozi” din Săvinești. Aflată la o vârstă venerabilă de aproape 90 de ani, doamna Elena a dorit să ne împărtășească din înțelepciunea și experiența sa de viață. Cu ochii blânzi și o privire caldă, primul lucru pe care l-a menționat când i-am pășit pragul a fost: „Lumea satului era prietenoasă, nu exista războiul dintre noi; oamenii erau foarte cuminți și aveau foarte mult bun-simț”.

Doamna Elena, spu-neți-ne pentru început câteva cuvinte despre dumneavoastră.

Dumnezeu rânduiește fiecare clipă a vieții noastre. Iată că stau la pat de 4 luni, iar cel mai mare regret al meu este că nu am mai reușit să merg la biserică. Cred foarte mult în puterea lui Dumnezeu, fiindcă încă din copilărie, părinții mi-au insuflat dragostea față de Biserică.

Dar iată că Dumnezeu „mi-a dat aripi” și a rânduit să pot vedea lumina soarelui, chiar dacă, din păcate nu pot să merg.

Pot să vă mai spun că m-am născut în satul Dumbrava Vale, iar la vârsta de 19 ani m-am căsătorit și am dat naștere  a 12 copii, dar din păcate 8 dintre ei au decedat. Aproape toții copii mei au urmat cursuri universitare,  au fost copii ascultători și cu frică de Dumnezeu.

Știm că soțul dumneavoastră a fost în război. Ce ne puteți spune despre acea perioadă?

Soțul meu a fost ancorat în război, a făcut întreg stagiul militar.  Războiul a fost o perioada grea a omenirii, iar multă lume a murit în acea perioadă. Eu, de exemplu, de 15 ani sunt văduvă.

Când a început războiul, în sat era o atmosferă haotică: au venit rușii, nemții; fiecare dintre ei au venit cu gândul să cotropească zona. Au venit 19 artilerii de la Vlasca. Bunicii mei au reușit să supraviețuiască acelei perioade – au murit la 100 de ani. Însă, au fost și oameni care nu au rezistat acelor vremuri crâncene.

Cu ce v-ați ocupat de-a lungul vieții?

 

Înainte, oamenii se ocupau cu creșterea animalelor și cultivarea pământului; asta am făcut și eu. Când eram copil mergeam cu vitele la păscut, iar când aveam timp de jucat prin împrejurimi, mergeam la hore, atât cât ne permitea timpul. După ce m-am căsătorit m-am ocupat de creșterea și educarea copiilor și cu treburile gospodărești.

Cum era Săvineștiul de altă dată?

Avem o comună frumoasă, cu oameni harnici, muncitori și gospodari. Ce pot să vă spun din acele timpuri: casele erau foarte frumoase, fiecare așezare umană era o adevărată oază de poveste.

 Îmi amintesc cu drag de oamenii de bază ai obștei, de preotul Constantin Mihăilescu – era preotul care păstorea în acea vreme Săvineștiul, de preotul Hârțescu, sau de părintele Filip.

Lumea era foarte cuminte, pe vremuri. Se făceau hore în sat, se strângea lumea și mai spuneau povești, istorisiri care să ne mai distragă de la problemele cotidiene. Altceva vreau să vă mai spun: nu exista războiul dintre oameni – lumea era cuminte și prietenoasă. Viața era frumoasă, lumea era cuminte, oamenii erau liniștiți.

Se ajutau la câmp, la treburile casnice – nu erau oameni răi, așa cum vedem în zilele noastre; erau oameni respectuoși, toată lumea era egală în drepturi. Bărbații erau plutași, mergeau pe Bistrița de la Galați până la Brăila – de la munte, de sus, făceau Siretul câte două săptămâni; iar femeile se ocupau de creșterea copiilor și de treburile casnice.

O să vă mai spun ceva: în 1933, Bistrița a luat-o la vale, atunci s-a împărțit satul; de pildă, la Ion Negrescu, un om de bază al obștei,  se mergea cu barca prin curte. De la Biserica de sus a început să curgă până la Calu, la Piatra-Șoimului. Este singura dată când a avut loc o asemenea viitură, din câte îmi amintesc eu. Dar toate sunt rânduite de Dumnezeu și așezate într-o așa ordine, încât fiecare să aibă rostul său în viață.

Povestiți-ne puțin despre perioada copilăriei.

 

Ne jucam foarte puțin, fiindcă nu aveam timp. Băieții se jucau cu mingea din păr din păr de vacă sau din cârpe ori gumă, iar fetele ajutau în bucătărie, țeseau sau coseau. Tata avea 140 de oi (câte șapte-opt vite, vreo cinci cai), motiv pentru care mergeam dimineața la școală, apoi ajutam părinții la treburile gospodărești.

La 6 ani și patru zile am mers la școală și am urmat șapte clase, atât am avut posibilitatea. Dar, pot să spun cu mâna pe inimă că  mi-a fost dragă cartea. Citeam toate lecțiile pe care ni le recomanda învățătorul. Materiile preferate au fost geografia, istoria și matematica.

În biblioteca personală aveam cărți despre agricultură, pomicultură și viticultură. Părinții mei ne spuneau să știm de toate, să știm cum să ne descurcăm.    Mi-a plăcut să învăț mereu; de exemplu când am mers la școală știam alfabetul și să socotesc. La lecții ne scotea pe fiecare în parte: la geografie și matematică îmi plăcea foarte mult să fiu ascultată; învățam la toate obiectele cu drag. Când veneam de la școală, îmi făceam lecțiile, iar apoi ajutam părinții la treburile gospodărești. Am avut profesori buni, pe domnul Tofănică Macovei cu soția, pe domnul Ion Iliescu cu soția sa, doamna profesor de matematică Tatiana Macovei, domnul profesor Costache Buniș, domnul profesor Pârloagă – oameni de valoare ai satului Săvinești.

Am citit romane, cărți bisericești, Biblia, Psaltirea și nenumărare rugăciuni. Citeam foarte mult despre religie, fiindcă am fost crescută în spiritul creștin-ortodox.

În încheiere, o să vă rog să ne spuneți în câteva cuvinte ce reprezintă bătrânețea pentru dumneavoastră.

 

Bătrânețea este privită de multă lume ca fiind vârsta înțelepciunii. Este o perioadă foarte frumoasă, dar grea. Eu de exemplu, îi mulțumesc lui Dumnezeu că a rânduit să ajung la această vârstă. Momentul în care mă vizitează nepoții este într-adevăr o rază de soare pentru mine.

Deși regret faptul că ai mei copii au plecat la Ceruri prea tineri, sunt convinsă că Dumnezeu mi-a dat atât cât am putut duce. Sunt o femeie cu frică și dragoste de Dumnezeu, iar tot ceea ce am făcut în viață a respectat pricipiile creștin-ortodoxe.

În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc părintelui Petru Munteanu pentru tot ceea ce face pentru comuna noastră. Să-i dea Dumnezeu sănătate, este un preot foarte bun, cu har – un adevărat înger păzitor.

 

Alexandra Gîrbea