Slujirea patriarhilor români în context panortodox

Marți, 22 iulie 2025, preoții din cadrul Protopopiatului Roznov, județul Neamț, s-au reunit la Biserica „Sfinții Voievozi” din Săvinești, în cadrul ședinței lunare de lucru. Întâlnirea a debutat cu un moment liturgic de profundă încărcătură spirituală, prin săvârșirea Sfintei Liturghii, în semn de mulțumire și binecuvântare pentru activitatea pastoral-misionară desfășurată în parohiile protopopiatului.

În continuarea programului, părintele Petru Munteanu, paroh al Bisericii „Sfinții Voievozi” și gazda evenimentului, a susținut prelegerea intitulată „Slujirea patriarhilor români în context panortodox”. În cadrul acesteia, părintele a evidențiat rolul și contribuția ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române în promovarea unității panortodoxe, precum și implicarea lor în consolidarea dialogului interortodox și afirmarea valorilor ortodoxiei la nivel internațional.

Istoria Patriarhiei Române este, în sine, o cronică a jertfei, a viziunii și a unei responsabilități ce depășește cu mult cadrele unei simple instituții religioase. Primul patriarh, Miron Cristea (1868–1939), a primit acest rang la începutul secolului XX, când România Mare își găsea vocea în concertul Europei unite. Sub el, Biserica Română a fost înălțată la demnitatea de Patriarhie, afirmându-și rolul de punte între tradiția bizantină și realitățile lumii moderne.

Istoricul și omul politic Alexandru Lapedatu, participant activ la viața publică a României interbelice, îl prezenta pe patriarhul Miron Cristea ca pe o personalitate de excepție în contextul Marii Uniri și al consolidării instituțiilor statului român. În viziunea sa:

„Dintre toate personalitățile reprezentative ale României din noile ținuturi, care au intrat în viața publică a României Mari, singurul care și-a putut menține, în continuă ascensiune, autoritatea și prestigiul demnității pe care a avut-o și acelora pe care a fost chemat să le mai ocupe ulterior este Înalt Prea Sfințitul Patriarh Miron. Pentru că a intrat în România Mare cu cea mai deplină și înaltă conștiință națională a mediului în care a fost crescut și s-a format, ca om de răspundere și conducere, pentru că, cu inima sa înaltă și cu mintea sa luminată, a înțeles porunca vremii, să îmbrațișeze cu aceeași căldură, dragoste și frațietate, pe toți fiii Neamului, din orice parte ar fi fost ei, și să lucreze împreună pentru buna înțelegere și unire, iar nu pentru învrăjbire și dezbinare, pentru că, în fine, a pus tot ceea ce a acumulat ca pregătire, experiență și talent, în slujba Bisericii și a Neamului, contribuind în măsură însemnată la consolidarea și propășirea instituțiilor legate de rostul și viața lor. Pentru toate aceste cuvinte a fost ridicat, cum spuneam, la cele mai înalte demnități pe care le poate avea cineva în cadrele Națiunii, ale Bisericii și ale Statului Român. Și de aceea stă astăzi, în fruntea tuturor compatrioților săi, ca Întâiul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Președinte al Consiliului de Miniștri.”

Într-o analiză a contribuțiilor lui patriarhul Miron Cristea la organizarea Bisericii Ortodoxe Române și la inițiativele panortodoxe, mitropolitul Antonie al Ardealului sublinia două realizări esențiale din perioada în care acesta era mitropolit primat:

„Două inițiative merită menționate în mod cu totul special din perioada când era mitropolit primat: propunerile pentru înființarea unui Institut Biblic Românesc (publicate într-o broșură cu titlul de mai sus, București, 1920) și propunerile pentru convocarea unui nou Sinod ecumenic al Bisericilor ortodoxe răsăritene (publicate tot în anul 1920). Institutul Biblic, existent până astăzi, cu editură și tipografie, este prin urmare opera sa și iată că, peste vreme, își dovedește utilitatea și rosturile misionare. Propunerile pentru convocarea unui nou Sinod ecumenic panortodox au fost prezentate Sfântului Sinod și au fost aprobate, după care au fost aduse la cunoștința Patriarhiei de Constantinopol, care le-a reluat de atunci de mai multe ori, uitând să-l menționeze pe cel dintâi proptunător. Oare câți dintre cei care se adună, acum, la Chambesy, în Conferințele pregătitoare ale Sfântului și Marelui Sinod – cum se numește intenția în prezent – știu că dau curs unei inițiative românești, promovate încă din anul 1920 de mitropolitul primat Miron Cristea? Tot în acest timp, realizează unificarea bisericească a tuturor românilor ortodocși, pe baza principiilor din Statutul șagunian, care s-a dovedit a fi bun nu numai pentru Transilvania, ci pentru întreaga țară. De altfel, tot după aceste principii, va reorganiza Biserica mult mai târziu, la începutul patriarhatului său, și Justinian Marina, care va acorda laicilor un loc și un rol mult mai important decât până atunci în administrarea treburilor bisericești”.

Perioada celui De-Al Doilea Război Mondial și începuturile ocupației sovietice în România au reprezentat un moment de cumpănă pentru instituțiile naționale, inclusiv pentru Biserica Ortodoxă Română (BOR). În acest context istoric marcat de presiuni externe și transformări interne profunde, Patriarhul Nicodim Munteanu (1939–1948) a fost o figură de echilibru și demnitate, reușind să apere autonomia Bisericii Române în fața tentativelor de subordonare politică și eclezială venite dinspre Moscova.

„Metaforic vorbind, el era patriarh chiar înainte de a i se fi dat fi titlul oficial!

Unul din biografii săi, profesorul I. D. Ștefănescu, scria despre el când a fost sărbătorit la împlinirea vârstei de 80 de ani: «Vorbește românește foarte curat, fără neologisme și fără termeni speciali».

A trebuit să orienteze Biserica în toiul unor transformări nemaicunoscute până atunci în istoria Bisericii românești. Când, în 1945, Biserica l-a sărbătorit la vârsta de 80 de ani, s-a putut vorbi cu claritate de o reușită în ceea ce privește situarea lui și a Bisericii în realitățile de după război, pe principii rămase valabile până azi. Iată, de pildă, cum definea biograful său (I. D. Ștefănescu):

«Patriarhul Nicodim a urmat o linie hotărâtă de la care nu s-a abătut. El a socotit că politica Țării și răspunderea ei sunt purtate de guverne. Acestea vin la cârmă în condiții hotărâte de Constituție și de spiritul public. Biserica are datoria să nu piardă din ochi Evanghelia și poruncile Mântuitorului».

Așa se face că s-a zis, tot atunci, că «Istoria va înregistra cu uimire și, poate, cu recunștință, simpatia și înțelegerea cu care capul Bisericii românești a privit și a îmbrățișat, la vârsta de 80 de ani, orientarea îndrăzneață a celei mai tinere lumi».

De la el ne-a rămas totuși și o instituție bisericească de mare valoare: Școala superioară de pictură bisericească a Arhiepiscopiei Bucureștilor, ajunsă până la noi sub forma cursurilor de pictură bisericească la nivelul Patriarhiei.

Al doilea patriarh trece mai ales drept un cărturar și lista bibliografică a operelor sale obligă la respect și admiraței.” + Antonie, Mitropolitul Ardealului.

A urmat, peste ani, Patriarhul Justinian Marina (1948-1977)– o figură puternică și complexă. Într-o perioadă marcată de restricții și suspiciuni, el a reușit să mențină flacăra credinței aprinsă, să protejeze monahismul românesc și să asigure continuitatea unei lucrări duhovnicești aflate sub presiunea unui regim ostil. În paginile albumului Patriarhii României – evocări omagiale, chipul său este zugrăvit cu respect: un om care, în spatele austerității, ascundea o blândețe părintească și o înțelepciune tactică rară.

 

„Patriarhul Justinian a fost acela care a pus o bază solidă sistemului administrative al Bisericii Ortodoxe Române, a fost acela care a acordat o atenție deosebită vieții monahale în această Biserică și a fost acela care a avut misiunea să adapteze Biserica la realitățile politice din România de după Al Doilea Război Mondial”. + Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei și al Întregii Elade

Patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986) a urcat pe tronul patriarhal într-o vreme a tranzițiilor discrete, când Biserica trebuia să-și regăsească vocea între trecut și viitor. El a fost cel care a întărit relațiile panortodoxe, cultivând dialogul și schimbul frățesc cu celelalte Biserici Ortodoxe. Sub conducerea sa, România ortodoxă a rămas ancorată în sinodalitatea universală, fără a-și pierde specificul național.

„Preafericitul Părinte Patriarh Justin, ca profesor și patriarh, a fost o figură reprezentativă a Ortodoxiei romanești pe plan internațional. De pildă când se afla în Grecia în vizită oficială a fost primit cu protocol de șef de stat. Grecia avea un deosebit respect față de ierarhul Justin Moisescu, nu numai pentru că el a studiat în Grecia și a făcut un doctorat strălucit despre Evagrie Ponticul ci și pentru că vorbea limba greacă universală (Καθαρεύουσα) atât de bine, încât unii dintre greci spuneau: vorbește mai bine decât noi Καθαρεύουσα.

Avea o dragoste deosebită pentru cultura greacă și a cultivat-o mereu. Când participa la ședințele de lucru ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor și ale Conferinței Bisericilor Europene vorbea doar către sfârșitul lucrărilor sau când erau situații de conflict. Cu mult tact, cu multă răbdare, cu multă înțelepciune, intervenea și media situații în care diferite Biserici sau diferite grupări erau într-o stare tensionată. Cred că ceea ce trebuie să rămână în conștiința noastră ca model luminos din partea teologului Dr. Justin Moisescu sunt trei calități deosebite: fidelitatea față de tradiția ortodoxă – prima calitate, a doua – pregătire academică solidă și a treia – eleganță în stil, în comportament și exprimare.” + Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

 

Patriarhul Teoctist (1915–2007) a fost un susținător ferm al reluării dialogului panortodox după o perioadă în care restricțiile politice din timpul regimului comunist limitaseră colaborarea bisericească internațională. Într-un mesaj adresat patriarhilor ortodocși, el afirma cu tărie că „Ortodoxia este chemată să vorbească cu o singură voce într-o lume divizată, dar nu oricum, ci prin sinod”. Această frază subliniază principiul sinodalității, fundamental pentru Biserica Ortodoxă, ca metodă esențială de exprimare a unității și coerenței în discursul teologic și în acțiunea comună.

„Patriarhul Teoctist a fost o personalitate de excepție în Biserică. Avea simplitatea măreției și măreția simplității. Era deschis, sincer, îngăduitor, răbdător și foarte prietenos. A fost ales ca urmaș al fericitului întru pomenire patriarh Justin, în vremuri de restriște, vremuri de mucenicie pentru Ortodoxia din România. El a păstotit Biserica cu abnegație în timpuri grele, a cucerit inimile și a dobândit dragostea, respectul și atașamentul turmei care de Dumnezeu i-a fost încredințată spre patriarhala arhipăstorire. Mulțumită dragostei arătate, numele său s-a așezat pe buzele tuturor, nu numai între ortodocși, dar și între credincioși de alte confesiuni și de alte religii. La toate întâlnirile interreligioase internaționale și interortodoxe, Patriarhul Teoctist a luat parte întotdeauna cu mare atenție, cu toată dragostea, cu mult interes și devotament real pentru împlinirea vrerii lui Dumnezeu, pentru mântuirea și iubirea între toți oamenii, pentru realizarea dreptății, păcii, și bunei înțelegeri propovăduite de Domnul nostru Iisus Hristos”. + Teodor al II-lea, Papă și Patriarh al Alexandriei și al întregii Africi

Astăzi, slujirea patriarhală continuă cu aceeași intensitate sub păstorirea Patriarhului Daniel. Prin inițiative culturale, sociale și pastorale, el a reînnoit dialogul panortodox și a așezat România pe harta marilor întâlniri și sinoade ale lumii ortodoxe. Evocările contemporanilor îl surprind ca pe un ierarh sobru, dar plin de energie creatoare: „Un lider care arde pentru unitate, un constructor al comuniunii în Ortodoxia universală”.

Mitropolitul Panteleimon de Veria, Naoussa și Kampania a evidențiat noblețea caracterului Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, remarcând dragostea fierbinte și evlavia adâncă față de cele sfinte ale credinței ortodoxe.

„Din primele clipe am remarcat și am simțit marea noblețe a caracterului său aristocratic, arătată față de persoana noastră și însoțitorii noștri. Am constatat că are dragoste fierbinte și evlavie adâncă față de cele sfinte ale credinței noastre și că, în calitate de adevărat părinte duhovnicesc, a transmis această evlavie nu doar cucernicilor și cuvioșilor clerici, dar și creștinilor pioși din eparhia sa. Niciodată nu vom uita acea mare de credincioși, care aștepta multe ceasuri să se închine Cinstitului Lemn al Sfintei Cruci. Acrivia lui organizatorică, manifestată până și în cele mai amănunțite momente ale slujbelor, pelerinajului și găzduirii noastre, inspira pe colaboratorii săi excepționali de atunci, clerici și laici, dându-ne și nouă sentimentul că datorită credinței comune aparținem aceleiași familii. Am fast impresionați când am auzit, dar și când am văzut diversele lucrări edilitare, de restaurare și activitățile spirituale, de mare anvergură, pe care el însuși le veghea și le dirija. Pentru situația de atunci din Biserica Ortodoxă Română s-a afirmat ca inovator, deoarece a înființat posturile de radio și de televiziune Trinitas, folosind tehnologia modernă pentru cultivarea spirituală a turmei sale cuvântătoare”. + Panteleimon, Mitropolit de Veria, Naoussa și Kampania

Academicianul Ionel Haiduc, fost președinte al Academiei Române, a apreciat opera teologică și culturală a Patriarhului Daniel.

„Opera sa teologică și culturală impresionează prin bogăție și varietate, izvorâte dintr-o valoroasă experiență academică în învățământul teologic universitar românesc și în străinătate. Promotor al unei teologii vii, ancorate realist în contemporaneitate, apărător al valorilor creștine ale Ortodoxiei, adept echilibrat al unui dialog interreligios fundamentat pe discernământ, în păstorirea Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a susținut deschiderea acesteia spre realitatea societății românești de la începutul secolului al XXI-lea”.

Pe parcursul prezentării sale, părintele Petru Munteanu a subliniat cum fiecare patriarh a adus Bisericii Române o contribuție unică, dar toate unite printr-un fir nevăzut: dorința de a păstra flacăra ortodoxă vie și de a o împărtăși lumii întregi. Slujirea lor nu s-a oprit niciodată la hotarele țării, ci s-a prelungit firesc în marea familie a Bisericilor Ortodoxe, într-un spirit de frățietate și coresponsabilitate.

Astfel, istoria patriarhilor români este mai mult decât o succesiune de nume și fapte. Este o mărturie vie despre cum harul și priceperea pot construi poduri între oameni, Biserici și neamuri, lăsând în urmă un tezaur de credință, cultură și iubire.

Ziua de 22 iulie 2025 este cu atât mai specială, fiind și ziua de naștere a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Preoții din Protopopiatul Roznov i-au transmis gânduri alese și urări de „La mulți ani!”.

Mesajul Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

AUDIO