Pentru tânărul creştin, lumea contemporană se prezintă ca un mozaic de idei şi concepţii din care el trebuie să selecteze şi să promoveze binele. „Selectarea binelui este o acţiune influenţată în mod expres de către educaţie, iar atunci când se vorbeşte de educaţie se gândeşte la familie, şcoală şi biserică, cea din urmă precizându-le pe primele două”.
Vârsta adolescenţei este o perioadă a provocărilor în timpul căreia tânărul are de făcut alegeri majore, fiind responsabil pentru ele în virtutea maturităţii sale deoarece el este pus în situaţia în care trebuie să aleagă dintre ideal şi imoral, dintre bine şi rău, dintre Dumnezeu şi diavol, dintre creştinism şi orice altceva. Adolescent fiind, trăieşte suspansul întrebărilor, iar răspunsurile acestora devin principii după care el îşi confirmă poziţia. În adolescenţă apare cererea exigentă de a fi aderent la un grup cu interese comune.
Tânărul îşi canalizează energia spre a deveni credincios, sprijinitor, apărător şi mărturisitor regăsindu-se în postura de misionar al Bisericii Creştine. Conştient sau nu de calitatea sa de misionar, adolescentul creştin ajunge sa facă misiune, aceasta „având un caracter bivalent: el mărturiseşte prin propriul exemplu sau, pur și simplu, vorbind direct cu ceilalţi.”.
În primul rând trebuie precizat că misionarul perfect – model pentru toţi – este „Dumnezeu Unic în Fiinţă şi întreit în Persoane: Tatăl prin pregătirea treptată, sistematică şi pedagogică a poporului iudeu pentru venirea Fiului, Mântuitorul lumii, care a săvârşit lucrarea Tatălui (Ioan 17, 4) şi care le-a poruncit Apostolilor să vestească Cuvântul Adevărului (Ioan 1, 17; Ioan 14, 6) la toate neamurile (Matei 28, 19).
Sfântul Duh, a treia Persoană a Sfintei Treimi este «Misionar» deoarece «Acela va mărturisi despre Mine »(Ioan 15, 26)”.
Lucrarea Persoanelor treimice trebuie privită ca un întreg unitar, în virtutea trăirii perihoretice, dar împărţirea ei se face numai din raţiuni umane.
Elevul este misionar prin propriul exemplu atunci când se arată tuturor oamenilor „un mădular permanent activ şi niciodată obosit al trupului eclezial al lui Hristos care comunică cu Acesta prin intermediul Sfintelor Taine, indispensabile dobândirii harului mântuitor oferit de către Paraclet“.
Pe lângă metoda propriului exemplu, o altă cale a misiunii este dialogul cu ceilalţi. Tânărul poate crea punţi de comunicare cu toţi oamenii, în general, dar mai ales cu tinerii, în special, pentru că împreună cu cei din urmă are vârsta apropiată şi probleme asemănătoare. În relaţie cu cei de alte vârste el e privit cu admiraţie şi respect, deoarece efortul misionarismului său este persuasiv pentru generarea focului credinţei lor ce încălzeşte mediul uman. În această privinţă explică şi Sfântul Apostol Pavel când îi spune lui Timotei: „Nimeni să nu dispreţuiască tinereţile tale“ (I Timotei 4, 12). Tot tânărul misionar este acela care oferă lumii „adevăratul sens al libertăţii pe care mulţi oameni o caută, dar puţini o găsesc cu adevărat”. El e acela care arată că libertatea nu înseamnă a te bucura de toate păcatele lumești, ci a fi liber înseamnă a nu te lăsa robit de nimic; de exemplu, liber nu este cel care fumează, droghează, ci cel ce se poate abţine de la aceste patimi. Misiunea tânărului în societatea contemporană este una dificilă, dar pe cât de dificilă pe atât de sublimă. Activitatea sa în societatea contemporană implică probleme contemporane: globalizare, avort, contracepţie, corupţie etc. În faţa acestora, „el se arată imun şi sigur pe sine, integritatea lui nefiind numai a lui, ci şi rezultatul colaborării factorului uman cu harul Sfântului Duh”.
În istoria mântuirii au existat tineri care au fost misionari ai lui Dumnezeu şi care au mărturisit numele lui fiind mândri că au această posibilitate şi doar aşa s-au arătat vrednici de cinstea credincioşilor, de exemplu: Daniel şi la cei trei tineri aruncaţi în cuptorul de foc, la Sfânta Fecioara Maria care L-a născut pe Mântuitorul la o vârsta tânără, la Domnul Hristos care a predicat imediat după depăşirea vârstei majoratului iudaic, sau la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan care şi-a plecat capul rezemându-l pe pieptul Mântuitorului.
Un exemplu contemporan este reprezentat de faptul că arhiereii ortodocşi sunt hirotoniţi la o vârstă tânără sub limita tradiţională specifică acestui act de consacrare. Astfel, potrivit obiceiului de drept, clericii sunt hirotoniţi de tineri, tinereţea lor fiind o garanţie mai bună a credinţei marturisite de străbuni, mai ales că ei au energie misionară.
Identificarea cu Hristos se face prin intermediul harului divin care transfigurează omul, dar nu periclitează libertatea acestuia.
În concluzie, trebuie precizat că cei trei factori educativi: familia, şcoala şi Biserica trebuie să aibă acelaşi scop, formarea personalităţii umane integrale şi religioase. Până la cuprinderea într-o unitate de învăţământ, rolul primordial în educaţie îl are familia şi Biserica. Odată cu înscrierea într-o unitate de învăţământ ponderea se schimbă, rolul mai mare îl are şcoala şi Biserica, dar nici acţiunea educativă a familiei nu este de neglijat. Între acţiunile educative ale celor trei factori există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia venind s-o completeze pe a celuilalt.
Elevul educat în spiritul responsabilităţii, al respectului faţă de oameni şi al dragostei de Dumnezeu, se dezvoltă şi se modelează, armonios si organic, precum odinioară Pruncul Iisus, care „creştea şi se întărea cu duhul, plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El” (Luca 2, 40), aşa cum trebuie să se întâmple cu toţi cei ce-şi deschid inima şi mintea spre lumina învăţăturii creştine.
Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica,
Colegiul Naţional „M. Sadoveanu”- Paşcani
