Torna, torna, fratre!
Timp de peste un mileniu, aproximativ între secolele al III-lea şi al XIII-lea, spaţiul românesc s-a aflat în calea popoarelor migratoare. Goţi, huni, gepizi, avari, slavi, cumani ori tătari s-au aflat pentru anumite perioade de timp aici sau în apropierea teritoriului de astăzi al României. În această vreme, Epoca Antică a lăsat locul Evului Mediu, în decursul mai multor secole, limba vorbită de daco-romani s-a schimbat.
S-a format poporul român, vorbitor al unui grai neolatin – limba română.
Mileniul marilor migraţii – noi popoare europene
Între secolele al III-lea şi al XIII-lea, perioadă cunoscută sub numele de Mileniul marilor migraţii, peste teritoriul locuit de daco-romani apoi de români, au trecut valuri succesive de popoare migratoare de origine europeană şi asiatică. Desfăşurat pe întregul continent european, procesul migraţiilor de la sfârşitul Antichității și din primele secole ale Evului Mediu a avut ca rezultat formarea unor popoare noi şi a limbilor vorbite de acestea: romanice, germanice, slave. În documentele vremii, popoarele migratoare au fost numite de romani barbare, pentru că nu aparţineau civilizaţiei romane.
Migratori şi autohtoni
Dacă în fosta provincie romană Dacia stăpânirea romană a încetat în secolul al III-lea, în regiunea dintre Dunăre şi Marea Neagră aceasta a durat până în anul 602. Primii migratori sosiți la nordul Dunării au fost goţii de neam germanic (mai întâi vizigoții- ramura lor de apus, apoi cea de răsărit – ostrogoţii). Apoi au ajuns gepizii, avarii, slavii, vechii bulgari. Mulţi dintre aceștia au exercitat o dominaţie de la distanţă, având centrul de putere în afara spaţiului românesc propriu-zis (de pildă, în Pannonia, pe teritoriul de astăzi al Ungariei). Din secolul al IX-lea, românii s-a confruntat succesiv cu invaziile ungurilor, pecenegilor, uzilor ş.a., ultimele atacuri fiind cele ale tătaro-mongolilor (sec. XIII).
Sub îndrumarea domnului Gheorghe Măriuța
