Troița Sfântului Nectarie, un semn de recunoștință pentru darurile primite

„Sufletul smerit atrage harul precum magnetul fierul. În smerenie se ascunde puterea lui Dumnezeu și în lacrimile pocăinței se ascunde bucuria Învierii.” Sfântul Nectarie

În comunitatea săvineșteană, troița ridicată de familia Pușcalău în cinstea Sfântului Nectarie reprezintă un simbol al recunoștinței și al nădejdii împlinite. Sărbătorit la data de 9 noiembrie, în acest an, slujba de hram a fost oficiată de pr. Nicolae Mehedincu, adunând în jurul troiței credincioși care cunosc, respectă și se inspiră din viața sfântului tămăduitor.

Fiecare troiță din comunitatea săvineșteană păstrează în tăcerea ei o istorie plină de lacrimi, nădejdi și izbăviri, iar povestea familiei Maria Baghiu și a fiicei sale, Irina Pușcalău, se înscrie printre cele mai mișcătoare mărturii despre puterea credinței lucrătoare.

Pentru Irina, dorința de a deveni mamă nu era doar un vis, ci o chemare adâncă, un gol pe care nici timpul, nici alinarea celor dragi nu îl puteau umple. Cuvintele medicilor, grele și definitive, păreau să închidă orice perspectivă. Totuși, în inimă i-a rămas o singură certitudine: că Dumnezeu, prin sfinții Lui, poate deschide drumuri acolo unde omul nu mai vede nicio ieșire.

În acea perioadă de frământare, Irina a aflat despre viața și minunile Sfântului Nectarie, iar chemarea lăuntrică a purtat-o până la racla Sfântului din insula Eghina. Acolo, în liniștea mănăstirii, și-a lăsat sufletul dezgolit în fața „Bunicuțului” și i-a vorbit cu cuvinte simple, dar născute din adâncul durerii și al speranței. A cerut un singur dar: șansa de a-și împlini menirea de mamă.

Răspunsul a venit nu doar ca o binecuvântare, ci ca o minune deplină. Viața Irinei s-a luminat odată cu venirea pe lume a băiețelului ei, Nectarie – un copil plin de energie, veselie și curiozitate, un copil care aduce zâmbetul familiei în fiecare zi și care poartă, cu inocența vârstei lui, semnul văzut al iubirii lui Dumnezeu.

Troița pe care familia a ridicat-o nu este doar un monument închinat Sfântului Nectarie, ci o mărturie vie despre dragostea necondiționată, despre lupta unei mame și despre darurile revărsate atunci când credința și nădejdea nu se sting. În fața ei, fiecare trecător poate simți că, dincolo de tăcerea lemnului sculptat, se află o poveste de viață care continuă să inspire, să întărească și să aducă lumină celor care au nevoie de ea.

„Pe Sfântul Nectarie l-am cunoscut răsfoind paginile unei reviste în anul 2007, un an foarte dificil pentru mine și familia mea deoarece, mămica primise un diagnostic dur din partea medicilor, iar eu, pe de altă parte, aflasem de la medicii pe care-i consultasem că nu pot avea urmași. Nu pot descrie în cuvinte ceea ce am simțit în acele zile… însă, întâlnirea cu Sfântul a fost ca un balsam și o încurajare pentru sufletele noastre. Vizita mea și a soțului meu, în același an, acasă la Sfânt, în insula Eghina, a subliniat o dată în plus ceea ce am trăit atunci când citisem despre el: sentimentul de siguranță și bucuria de a găsi pe cineva foarte drag și foarte apropiat, care ne va purta de grijă, îmi invadaseră sufletul. M-am rugat atunci la racla Sfântului, cu cuvinte puține și simple, pentru rezolvarea problemelor ce ne umbreau existența și iată că „Bunicuțul”, cum i se mai spune, a devenit pentru noi «Tăticuțul» cel drag, bun și darnic. Dumnezeu a lucrat prin Sfântul Nectarie într-un chip minunat în viața noastră: eu împreună cu soțul meu am devenit părinții unui băiețel perfect sănătos, care-i poartă numele Sfântului Nectarie, iar mămica a trecut ușor peste etapele bolii, dobândind «tămăduirea sufletească», și-a văzut îndeplinit visul de a deveni bunică și, înainte de a adormi, întru nădejdea Învierii, la 20 iulie, a construit în lunile mai–iunie 2013 o troiță în cinstea Sfântului Nectarie, ca semn de recunoștință pentru toate darurile primite”, mărturisește Irina Pușcalău.

După oficierea slujbei de hram, în fața troiței închinate Sfântului Nectarie, Irina a rostit cu profundă emoție cuvintele care au însoțit-o în cele mai importante momente ale vieții. Sunt cuvinte ale Sfântului Nectarie, cuvinte care i-au întărit credința, i-au luminat drumul și i-au dat puterea de a înțelege sensul întâlnirilor și încercărilor prin care a trecut:

„Dumnezeu nu îți va da oamenii pe care îi vrei, ci oamenii de care ai nevoie pentru a te ajuta, pentru a te răni, pentru a te părăsi, pentru a te iubi și pentru a te transforma în omul care ți-a fost dat să fii.” Sf. Nectarie din Eghina

Astăzi, troița rămâne un loc de rugăciune și speranță, dar și o mărturie discretă despre felul în care credința poate transforma suferința în bucurie, iar încercarea în binecuvântare.

Viața și minunile Sfântului Nectarie: de la prigonire la sfințenie

Sfântul Nectarie se naște în 1846, în Silivria Traciei, într-o familie săracă, dar puternic ancorată în credință. Copilul Atanasie, cum se numea la botez, trăiește dintru început o viață a rugăciunii și a muncii grele, lipsurile împingându-l uneori până la a cere ajutor direct de la Dumnezeu. Legenda scrisorii trimise Cerului, la care un poștaș milostiv răspunde cu haine și încălțări, devine prima mărturie a felului în care pronia îl însoțește pe viitorul sfânt.

La 7 noiembrie 1876, tânărul intră în monahism sub numele de Lazăr, iar apoi, după studiile teologice strălucite din Atena, este chemat în Alexandria Egiptului, unde primește numele Nectarie și este hirotonit preot și ulterior arhiereu. Harul și înțelepciunea lui atrag, însă, invidia altora. Calomniat și îndepărtat pe nedrept, întâmpină umilințe în Egipt și Grecia, dar răspunde cu aceeași blândețe: rugăciune pentru cei ce îl prigonesc.

Așezat pentru o vreme în insula Evvia și apoi numit director al unei școli teologice din Atena, Sfântul Nectarie formează generații întregi de preoți, scrie cărți și articole, rămânând un model de smerenie și rigoare teologică. La bătrânețe se retrage în insula Eghina, unde, între 1904–1907, ridică împreună cu câteva maici evlavioase o catedrală închinată Sfinților Voievozi. Aici va trăi în rugăciune și nevoință, ajutând nenumărați oameni: după război și în vremea foametei se roagă pentru belșug și ploaie, iar insula îi simte puterea mijlocirii.

Sfântul își trăiește ultimele luni pe patul de spital, răpus de cancer, purtând suferința cu răbdare și rugându-se pentru vindecarea celor atinși de aceeași boală. Se mută la Domnul la 8 noiembrie 1920, fiind înmormântat în Eghina. În 1953, la deshumare, trupul său se arată bine-mirositor și izvorâtor de mir, iar în 1961 este canonizat de Biserica Greciei, fiind cinstit în fiecare an la 9 noiembrie.

Astăzi, pelerini din toată lumea, inclusiv numeroși români, se închină la racla lui din Eghina sau la părticelele de moaște aflate la București și Iași. Sfântul Nectarie rămâne făcător de minuni, vindecător al bolilor și mijlocitor pentru cei ce trec prin încercări, iar povestea vieții sale, marcată de sărăcie, prigoniri, înțelepciune și sfințenie, este o mărturie a puterii rugăciunii și a biruinței luminii asupra nedreptății.

Brîndușa Dediu