Un sfârșit de an sub semnul recunoștinței și al împreună-lucrării

Finalul de an ne-a găsit adunați nu doar într-un loc, ci într-un gând comun. A fost un timp al bilanțului, al privirii înapoi cu sinceritate și înainte cu speranță, un timp în care pașii fiecăruia s-au adunat într-un drum mai mare: drumul comunității.

În aceste zile de cumpănă dintre ani, părintele Petru Munteanu a fost înconjurat de oamenii care, de-a lungul timpului, au crescut împreună cu el nu doar prin proiecte, ci prin încredere, muncă și rugăciune.

GALERIE FOTO

Astăzi, 31 decembrie 2025, membri ai comunității săvineștene, alături de oameni veniți din alte zone, s-au adunat într-un gest firesc de apropiere și recunoștință.

A fost un moment în care tradiția urăturii a prins un sens adânc: nu ca spectacol, ci ca mărturisire. Membrii comunității, adunați în jurul părintelui, au adus cu ei mulțumirea pentru tot ce s-a clădit împreună – pentru faptele care au lăsat urme, pentru oamenii care au fost sprijiniți, pentru copiii și vârstnicii care au simțit că nu sunt singuri.

Urările de Anul Nou nu au fost simple cuvinte rostite după datină, ci expresia unei legături vii, construite pas cu pas, în ani de efort tăcut și dăruire constantă.

A fost un moment în care tradiția urăturii a prins sens adânc: nu ca spectacol, ci ca mărturisire. Membrii comunității, adunați în jurul părintelui, au adus cu ei recunoștința pentru tot ce s-a clădit împreună – pentru faptele care au lăsat urme, pentru oamenii care au fost sprijiniți, pentru copiii și vârstnicii care au simțit că nu sunt singuri.

Acest sfârșit de an nu a vorbit despre realizări enumerate, ci despre oameni. Despre o comunitate care a învățat că binele adevărat se face împreună și că liderii adevărați nu stau înaintea celorlalți, ci în mijlocul lor. Despre o lucrare care nu se măsoară doar în rezultate, ci în inimile care au prins curaj.

În liniștea acestor zile, se simte mai clar ca oricând că ceea ce s-a construit nu aparține unui singur om, ci tuturor celor care au ales să rămână aproape, să creadă și să muncească împreună. Iar acesta este, poate, cel mai frumos dar al anului care se încheie: certitudinea că drumul continuă, cu aceeași responsabilitate, aceeași grijă și aceeași speranță.

În prag de An Nou, rămânem cu mulțumirea pentru ce a fost și cu încrederea pentru ce va veni. Pentru că atunci când oamenii rămân împreună, fiecare sfârșit devine, de fapt, un început.

În acest duh de recunoștință și apropiere, comunitatea a ales să îmbrace mulțumirea în haina tradiției. Urarea de Anul Nou, rostită cu emoție și zâmbet, nu a fost doar un obicei păstrat, ci un gest firesc de prețuire. Prin cuvânt ritmat și gând curat, oamenii adunați în jurul părintelui au dat glas bucuriei de a fi împreună, recunoștinței pentru tot ce s-a clădit și speranței pentru drumul care continuă. Astfel, urătura a devenit mărturisire, legământ și mulțumire rostită din inimă:

„Aho, aho, părinte drag,
Stați oleacă cu noi în prag.
C-am venit cu o urare
Din respect și din chemare,
Cu cuvânt curat și bun,
Pentru omul care-i bun.

Mânați măi, Hăi – Hăi!

Ani la rând, cu pas domol,
Ați fost sprijin tuturor,
Pentru cei mai încercați,
Pentru prunci și pentru frați.
Unde-a fost durere grea,
Ați pus suflet lângă ea.

Mânați măi, Hăi – Hăi!

Și, ca vorba bună-n lume
Să ajungă de renume,
Ați dat glas, cu rost și har,
Prin Jurnal FM, pe larg.
Unde gândul luminat
S-a făcut cuvânt curat.

Pe Jurnal FM, se știe,
Nu-s știri seci sau gălăgie,
Acolo vin vești doar de bine, se știe.

„Un singur nume, o familie”
Nu-i doar vorbă-n melodie,
E un crez și-o temelie,
Pentru minte — bucurie,
Pentru inimi — dăruire.

Post cu muzică și stare,
Pentru inimi vindecare.
Publicitate cu folos,
De la oameni cu frumos,
Susținem local, pe bune,
Munți, tradiții, fapte bune.

Mânați măi, Hăi – Hăi!

Că părintele-a zis clar:
„Tot ce punem e cu har!
Fără zgomot, fără nor,
Doar lumină tuturor.”

Iar când alții doar visau,
Dumneavoastră ați ridicat
Grădiniță nouă-n sat,
Bine pusă pe-nvățat.
Nu din grabă, nu din zor,
Ci cu gând la viitor.

Mânați măi, Hăi – Hăi!

N-ați strigat ce-ați împlinit,
Nici laude n-ați dorit,
Fapta bună a vorbit.
Iar cu zâmbet cumpătat,
Ați lucrat neîncetat;
Când părea un pic mai greu,
„Astăzi! Astăzi!”, spuneți mereu!

Mânați măi, Hăi – Hăi!

Aho, aho, copii frumoși,
Și la față luminoși,
De la Bacău am venit,
La cantină ne-am oprit,
La al nostru drag părinte,
Ce stă drept cu noi în frunte,
Și ne tot explică iară:
Este criza planetară
De iubire, de iertare,
De oameni cu suflet mare.

La ureche zurgălăi,
Mânați măi, Hăi — Hăi!

Și ce să mai zicem, frate,
La cantină sunt de toate,
Este duh de rugăciune,
Este pace și iubire,
Fiindcă avem izvor
Pe al nostru bun pastor,
Ce ne-ntâmpină cu dar
Și cu toți iubitor.

Dați brazda, măi flăcăi,
Și sunați din zurgălăi,
Să se audă peste văi:
Hai, hai!

La mulți ani cu sănătate,
Cu putere și dreptate,
Să vă fie drumul drept,
Pasul sigur și-nțelept,
Iar ce-ați pus în fapte bune
Să se-ntoarcă-n rugăciune!”

Momentului urăturii i s-au alăturat, cu o frumusețe aparte, și doi tineri veniți din Timișoara, aducând cu ei nu doar prospețime, ci și daruri de suflet. Claudiu Nicoară, prin sunetul cald al unui caval, a dat glas unei liniști adânci, care a legat tradiția de emoția clipei, iar prietena sa, Anouk Luiza Vatu, artistă plină de creativitate și sensibilitate, a oferit în dar un portret al Sfintei Veronica, împreună cu mahrama ei prețioasă — un gest simbolic, încărcat de semnificație și credință. Prezența lor a întregit atmosfera de sărbătoare, transformând urătura într-o adevărată întâlnire de inimi, generații și daruri dăruite din dragoste.

Părintele a mulțumit pentru darul prețios primit și a așezat în cuvânt sensul profund al acestuia, amintind semnificația Mahramei Veronicăi, cunoscută și sub numele de Sudarium, una dintre cele mai venerate relicve creștine. Cu emoție și simplitate, a vorbit despre gestul de milă care a rămas peste veacuri mărturie a iubirii și compasiunii:

„Am primit din partea lui Anouk Luiza această frumoasă grafică, care ne trimite cu gândul la „Mahrama Veronicăi”. Mahrama Veronicăi, cunoscută și sub numele de Sudarium, este una dintre cele mai cunoscute prezențe iconografice creștine. Ea reprezintă pânza cu care, conform tradiției, o femeie milostivă pe nume Veronica a șters chipul lui Iisus Hristos pe drumul spre Golgota.

În timp ce Iisus își purta crucea pe Via Dolorosa, Sfânta Veronica a ieșit din mulțime și i-a șters, cu o mahramă sau maramă de in, sudoarea, sângele și praful de pe chip.

Tradiția creștină spune că, după ce i-a șters chipul Său pe pânză, a rămas imprimată, în mod miraculos, această proto-icoană. Aceasta este considerată prima icoană a Mântuitorului „nefăcută de mână omenească”, acheiropoietă.

Referitor la lucrarea aceasta, realizată de Luiza, pot spune că este cunoscută sensibilitatea ei artistică. O sensibilitate care trece dincolo de barierele pe care le impune uneori grafica.

I-am recomandat să lucreze această Maramă a Veronicăi, deoarece doream să înțeleg viziunea dânsei vizavi de iubire și tăcere. După cum mi-a mărturisit, are o sensibilitate aparte în reprezentarea chipului, în special a ochilor.

Mulțumesc pentru acest frumos cadou. După cum se vede, avem în față chipul Sfintei Veronica, care ne privește cu iubire și blândețe, ținând în mâinile ei chipul Mântuitorului, zugrăvit pe mahramă. Acesta are ochii închiși, ca și cum ar privi în interior, în lumea Împărăției, în timp ce urca pe drumul Crucii. Putem vorbi, în această reprezentare grafică, de două invitații spre două lumi distincte: o lume exterioară și una interioară sau duhovnicească, lumi care se intersectează în starea frumoasă a iubirii față de Dumnezeu și față de semeni, lumi care ne pot oferi totul atunci când starea noastră se manifestă înăuntru și în afară cu iubire, exprimând frumosul și pacea.”

Prin aceste cuvinte, darul artistic a căpătat o adâncă dimensiune duhovnicească, iar momentul a devenit nu doar unul de sărbătoare, ci și de mărturisire a credinței, a milei și a puterii gesturilor făcute din inimă.

Urările de Anul Nou nu au fost simple cuvinte rostite după datină, ci expresia unei legături vii, construite pas cu pas, în ani de efort tăcut și dăruire constantă.

Brîndușa Dediu