Viaţa Cuvioasei Teoctista din Lesvia (9 noiembrie)

Pe Marea Egee este o insulă ce se numeşte Paros. În acea insulă era o biserică preafrumoasă de piatră, zidită în numele Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, dar pustie, pentru că toată insula aceea, nu se ştie din ce pricină, s-a pustiit; şi acum nu era locuit de oameni, ci de fiare. Deci, oarecare vânători care locuiau în muntele ce este lângă mare şi se numeşte Elvea, unindu-se, s-au dus cu corabia în insula aceea pustie ca să vâneze, căci erau acolo o mulţime de cerbi şi de căprioare sălbatice.
Ajungând acolo vânătorii, au ieşit din corabie cu armele lor şi au mers spre insulă căutând vânat. Între dânşii era unul temător de Dumnezeu, care se îngrijea de mântuirea sa. Acesta s-a despărţit de tovarăşii săi şi umbla singur prin pustie pe urmele fiarelor. El, aflând biserica cea mai sus pomenită, a intrat într-însa şi a început a se ruga pe cît ştia, căci era om simplu şi neştiutor de carte.
Închinându-se el şi rugându-se, a văzut în pământ o groapă mică şi într-însa apă; iar în apă erau mai multe grăunţe din verdeţurile ce se numesc iliotropion – căci în insula aceea creşteau multe verdeţuri din acelea – , şi cugeta în sine, zicând: „Trebuie să fie aici un rob al lui Dumnezeu, care se hrăneşte cu aceste seminţe”. Dar, nezăbovind vânătorul acela, a ieşit din biserică, căci se grăbea să ajungă pe însoţitorii săi. Şi au petrecut vânătorii în insula aceea cîteva zile, şi au vânat cerbi şi căprioare, cîte au voit; iar acum se întorceau din pustie la corabie cu mult vânat.
Atunci vânătorul cel mai sus pomenit, iarăşi s-a despărţit de tovarăşii săi şi a intrat în biserică să se roage Preacuratei Născătoare de Dumnezeu; şi către dânsa nădăjduia că va vedea pe robul lui Dumnezeu, cel ce muiase seminţele de iliotropion în apă. Iar pe când se ruga, stând în mijlocul bisericii, i s-a părut ceva în dreapta Sfintei Mese clătinându-se de vânt şi apoi a văzut o mreajă de paianjen deasă. Vrând să se apropie să vadă ce este aceea ce se clatină după ţesătura de păianjen pe care voia să o rupă, îndată a auzit un glas, zicând: „Stai, omule, şi nu păşi mai aproape, căci mă ruşinez, fiindcă sunt femeie goală”.
Acestea auzindu-le vânătorul, s-a temut şi voia să fugă, dar nu putea de mare spaimă, căci îi tremurau picioarele şi perii capului i se zbârliseră şi se făcuseră ascuţiţi ca spinii, fiind înspăimântat. De-abia venindu-şi în fire, a îndrăznit şi a întrebat: „Cine eşti tu şi cum trăieşti în pustia aceasta?” Şi iarăşi a auzit glas de după ţesătura de păianjen, grăind: „Rogu-te, aruncă-mi o haină şi după ce îmi voi acoperi goliciunea, atunci, dacă Domnul îmi va porunci, îţi voi spune ţie despre mine”. Iar vânătorul, dezbrăcându- se de haina cea de deasupra, a pus-o pe pământ şi a ieşit din biserică, aşteptând puţin până când se va îmbrăca femeia aceea cu haina lui.
Intrând iarăşi în biserică, a văzut-o stând la locul unde era şi mai înainte, foarte înfricoşată la chip, pentru că nu mai avea asemănare de om. Nu era de văzut la dânsa trup viu, ci era ca o moartă, numai oasele acoperite cu pielea, cu părul alb, iar la faţă neagră, ochii cufundaţi adânc şi tot chipul ei era precum este omul care zace de mult în mormânt şi abia putea să răsufle şi să vorbească încetişor.
O arătare ca aceasta văzând vânătorul, mai mult s-a spăimântat şi, căzând la pământ, cerea de la dânsa binecuvântare. Iar ea, întorcându-se spre răsărit, şi-a ridicat mîinile sale şi se ruga. Însă vânătorul nu putea să audă cuvintele rugăciunilor ei, numai cît auzea glasul lin, vorbind către Dumnezeu. Apoi, întorcându-se către vânător, a zis: „Dumnezeu să te miluiască, omule! Dar spune-mi, pentru care pricină ai venit în pustia aceasta? Şi ce trebuinţă ai tu în această insulă pustie, în care nimeni nu locuieşte? Dar, de vreme ce te-a povăţuit Domnul aici – precum mi se pare -, pentru a mea smerenie şi vrei să ştii cele pentru mine, iată că toate le voi mărturisi ţie”.
Deci, a început a-i spune aşa: „Patria mea este Lezvia şi m-am născut în cetatea Mitimna. Numele meu este Teoctista, iar cu viaţa sunt călugăriţă; căci încă de când eram copilă am rămas orfană de părinţii mei. După aceea am fost dată de rudeniile mele la o mănăstire de fecioare şi îmbrăcată în chip călugăresc. Când eram de optsprezece ani, fiind la un praznic al Învierii Domnului, am ieşit cu binecuvântare la un sat, care
nu era departe, ca să cercetez despre o soră a mea care trăia acolo cu bărbatul ei şi am rămas la dânsa. Iar la miezul nopţii au tăbărît în locul acela arabii, cărora le era povăţuitor Nizir, cel vestit întru răutate, şi au robit toate satele şi m-au robit şi pe mine împreună cu ceilalţi.
Făcându-se ziuă, ne-au dus în corăbiile lor şi au început a pluti. Şi, mergând toată ziua, au ajuns la insula aceasta şi, scoţînd pe robi, le lua seama punându-le preţ, spre a vedea cu cît se pot vinde fiecare. După ce am fost scoasă şi eu cu ceilalţi, şi văzând o luncă ce era aproape, m-am îndreptat către dânsa şi m-am pus pe fugă. Apoi s-au luat după mine cei ce mă robiseră, întocmai ca vânătorii ce urmăresc o fiară, dar m-a ascuns de dânşii pustia aceea, iar mai vârtos Dumnezeu cu darul Său, mă acoperea şi mă apăra de mîinile celor ce mă vânau, încît le-a fost peste putinţă a mă ajunge şi a mă afla.
Deci am alergat departe înăuntrul insulei acesteia şi, de frică, n-am încetat a fugi până când s-au rănit picioarele mele prin lemnele cele ascuţite, prin spini şi prin pietrele cele colţuroase. Apoi, neputând fugi mai departe, am căzut ca moartă pe pământ şi s-a umplut pământul de sîngele meu, care curgea din rănile picioarelor şi toată noaptea aceea am petrecut-o în mari dureri. Însă am mulţumit lui Dumnezeu că m-a mântuit din mîinile vrăjmaşilor mei şi m-a păzit curată, voind mai bine a muri în feciorie în pustia aceasta, decît a fi vie în mijlocul poporului celui necurat şi a-mi pierde fecioria cea logodită lui Hristos.
A doua zi, văzând că păgânii aceia s-au dus din insulă, m-am umplut de bucurie scăpând de robia lor şi am uitat durerea trupească, de marea bucurie ce o aveam. Şi de atunci sunt treizeci şi şase de ani de când trăiesc în insula aceasta. Aici mă hrănesc cu seminţe din plantele ce cresc din destul şi care se cheamă iliotropion. Dar mai mult mă hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, pentru că toţi psalmii, cântările şi citirile care le deprinsesem în mănăstirea mea, până acum le ţin minte şi cu acestea mă mângâi şi-mi hrănesc sufletul. Iar haina mea în scurtă vreme s-a rupt şi am rămas goală, numai darul lui Dumnezeu avându-l acoperământ, care mă acoperă pe mine de toate răutăţile”.
Acestea zicând acea cuvioasă fecioară, şi-a ridicat mîinile sale spre cer şi a dat mulţumire lui Dumnezeu pentru negrăita Lui milostivire pe care a arătat-o spre dânsa. Apoi, iarăşi întorcându-se către vânător, a zis: „Iată acum, omule, ţi-am spus ţie toate cele despre mine; dar un lucru cer de la tine, pe care pentru Domnul să mi-l îndeplineşti. În anul viitor, când vei mai veni la vânătoare în insula aceasta – căci ştiu că vei veni, căci Dumnezeu aşa voieşte -, să iei într-un vas curat o părticică din Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos şi să-mi aduci aici. Pentru că, de când am început a vieţui în această pustie, nu m-am învrednicit a mă împărtăşi cu aceste Sfinte Daruri. Şi acum mergi în pace la însoţitorii tăi şi nu spune nimănui nimic”.
Vânătorul i-a făgăduit că va face ceea ce i-a poruncit şi, închinându-se acelei minunate roabe a lui Hristos, s-a dus veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu, că i-a descoperit o comoară ca aceea şi că l-a învrednicit a o vedea şi a vorbi cu ea; apoi a primit binecuvântare de la aceea, căreia nu-i era toată lumea vrednică.
Venind la ţărm, a aflat pe tovarăşii săi care-l aşteptau şi care erau trişti pentru că a zăbovit, căci socoteau că s-a rătăcit prin pustia aceea. Dar el nu le-a spus taina ce i s-a poruncit a o ascunde şi a mers întru ale sale. Apoi, aşteptând vânătorul acesta anul următor ca o mare bucurie, dorind ca iarăşi să mai vadă pe preacurata mireasă a lui Hristos – care petrecea în pustie ca într-o cămară -, şi, venind vremea cea aşteptată, s-a sfătuit cu tovarăşii săi să meargă către insula Paros, să vâneze fiare.
Intrând în corabie, a luat de la preot într-o cutie mică şi curată, o părticică din Preacuratele şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine, precum îi poruncise fericita Teoctista, şi cu cinste păstrând-o la sine, a plecat. Sosind la insula aceea, s-a dus cu dumnezeieştile Taine la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din pustie, unde vorbise cu fericita. Dar, intrând acolo, n-a aflat-o; căci, ori se dusese în pustia cea mai depărtată, sau că se ascunsese, fiindcă veniseră şi alţi tovarăşi cu vânătorul acesta. Deci, a ieşit mîhnit din biserică şi mergea pe urma tovarăşilor săi.
După aceasta, s-a despărţit de tovarăşii săi în taină şi, întorcându-se, a venit singur la biserică. Atunci îndată s-a arătat fericita Teoctista în acelaşi loc unde fusese mai înainte şi cu aceeaşi haină îmbrăcată, pe care i-o dăduse vânătorul în anul trecut. El, văzând pe fericita, a căzut la pământ şi s-a plecat înaintea ei. Ea, apropiindu-se degrabă de dânsul, a zis cu lacrimi: „Nu face aceasta, o, omule, pentru că porţi dumnezeieştile Daruri; nu nesocoti Tainele lui Hristos şi nu defăima prostia mea, căci sunt nevrednică; şi luîndu-l de haină, l-a ridicat de la pământ”. Iar el, scoţînd cutia cu dumnezeieştile Taine, i-a dat-o ei.
Cuvioasa a căzut mai întâi la pământ, înaintea dumnezeieştilor Taine, şi cu lacrimi a udat pământul; apoi, sculându-se, le-a luat şi s-a împărtăşit, zicând cu umilinţă: „Acum slobozeşte pe roaba Ta, Stăpâne, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pentru că am primit în mîini iertarea păcatelor. Acum mă voi duce unde va porunci bunătatea Ta!” Zicând acestea, şi-a ridicat mîinile şi a stat îndelung rugându-se şi lăudând pe Dumnezeu. Apoi a trimis cu binecuvântare pe vânător în urma tovarăşilor săi.
Zăbovind vânătorii în insulă cîteva zile, au vânat căprioare şi cerbi şi acum se întorceau la corabie. Iar vânătorul cel pomenit, iarăşi s-a despărţit de dânşii şi a mers singur la biserică, voind ca mai înainte de a pleca să se învrednicească de binecuvântarea Cuvioasei. Intrând înăuntru, privea într-o parte şi în alta, voind să o vadă pe sfânta, dar nu o află.
Deci, s-a apropiat de locul acela unde vorbise cu dânsa şi iată a văzut pe Cuvioasa moartă, zăcând pe pământ, având mîinile strânse la piept; iar sfântul ei suflet se dusese în mîinile lui Dumnezeu. Vânătorul s-a plecat spre cinstitele ei moaşte, sărutându-le şi udându-le cu lacrimi. Dar nu se pricepea ce să facă, pentru că era simplu şi îşi petrecuse zilele mai mult în pustiu, în mijlocul fiarelor, decît prin cetăţi, în mijlocul domnilor. Căci nu-i venea în gând să se ducă la tovarăşii săi să-i vestească şi împreună cu dânşii să îngroape cu cinste acel sfânt trup. Ci singur săpând puţin pământul, pe cît îi era cu putinţă a săpa în grabă, a pus într-însul pe Cuvioasa. După aceea a îndrăznit şi a luat o mână de la acel sfânt trup, pentru binecuvântarea lui, voind să o aibă pentru evlavie în casa sa. Deşi cu credinţă a făcut aceasta, din dragostea şi osârdia lui către Cuvioasa, însă n-a fost bineplăcut lui Dumnezeu acest lucru, precum se va arăta.
Deci, luînd mâna, a învelit-o într-un şervet curat şi, ascunzând-o în sînul său, s-a dus la tovarăşii săi, care acum erau în corabie, nespunându-le nimic. Şi fiind seara târziu, s-au depărtat de mal şi ridicând pânzele sau dus, suflându-le vântul în ajutor, încît vedeau toţi vânătorii că corabia lor mergea repede ca o pasăre zburătoare. Ei nădăjduiau ca dimineaţa să ajungă în muntele Evgheului. Dar dacă s-a făcut ziuă, s-au aflat tot în acelaşi loc, stând lângă malul insulei Paros şi corabia lor era nemişcată ca şi cum ar fi fost ţinută cu ancora sau ar fi fost oprită de ceva. Deci i-a cuprins frica pe toţi şi se întrebau unul pe altul dacă n-a greşit cineva şi pentru păcatul unuia sunt ţinuţi aici, încît corabia nu poate să se mişte din loc.
Atunci vânătorul cel ce luase mâna Cuvioasei, cunoscându-şi păcatul, a ieşit din corabie şi a alergat pe ascuns la biserică, neştiind tovarăşii lui şi, apropiindu-se de moaştele Cuvioasei, a pus sfânta ei mână la locul său în încheietură şi, rugându-se puţin, s-a întors la tovarăşii săi. Iar când au intrat în corabie, îndată s-a mişcat din locul ei şi a început a pluti fără nici o piedică, încît s-au bucurat toţi.
Corabia înotând repede şi fiind aproape de Evgheu, vânătorul acela a început a spune tovarăşilor săi toate cele ce i s-au întîmplat; cum în anul trecut a aflat pe Cuvioasa Teoctista şi cum i-a adus anul acesta dumnezeieştile Taine. Apoi, murind sfânta, cum îi luase mâna şi pentru acea pricină au fost ţinuţi toată noaptea la ţărm. Ei, ascultând toată povestirea celor întîmplate, se umileau şi cârteau foarte tare asupra vânătorului, mâniindu-se pe dânsul, pentru că nu le-a spus şi lor când erau încă în insula aceea, ca să se fi învrednicit şi ei de binecuvântarea plăcutei lui Dumnezeu.
Atunci ei, întorcând corabia înapoi, cu mare sârguinţă au mers iarăşi la insula Paros. Ajungând acolo, s-au dus toţi la biserică şi, intrând înlăuntru, cu frică s-au apropiat de locul acela unde îngropase cinstitul trup al Cuvioasei. Locul l-au găsit, iar trupul nicidecum; dar au văzut semnul în locul acela unde fusese trupul, căci se cunoştea bine urma unde fusese capul şi picioarele, încît toţi se mirau foarte şi nu pricepeau unde s-a ascuns. Unii dintre dânşii, ziceau că a înviat, iar alţii, că nu va învia mai înainte de învierea cea de
obşte; ci a fost dusă de mîini îngereşti şi îngropată în alt loc, precum, de mult, fusese Sfânta Ecaterina. Apoi s-au risipit toţi prin insulă, să vadă dacă nu o vor găsi, ori vie, ori moartă, în alt loc. Fiind simpli şi necunoscători, voiau să pătrundă tainele lui Dumnezeu, care sunt necunoscute.
Căutând cu sârguinţă pretutindeni şi neaflând-o, au venit în biserică şi cu umilinţă au sărutat locul unde zăcuse trupul Cuvioasei. Apoi, rugându-se, s-au întors. Ajungând la casele lor, povesteau oamenilor toate cele despre Cuvioasa Teoctista şi toţi, minunându-se, slăveau pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinţii Săi, a Căruia slavă este în veci. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie