Cuviosul Părintele nostru Grigorie Decapolitul, ale cărui moaşte se află la Mănăstirea Bistriţa-Vîlcea (20 noiembrie)

Acesta s-a născut într-una din cetăţile Decapoliei, care se numeşte Irinopolis. Tatăl lui se numea Serghie şi era robit de patimile trupului, încît pentru mântuirea lui nicidecum nu purta de grijă. Pe maica sa o chema Maria şi era binecredincioasă, iubitoare de Dumnezeu şi de fii, care, fiind rădăcină bună şi frumoasă stâlpare, a odrăslit pe acest mare Grigorie.
Ajungând la vârsta de opt ani, Grigorie a fost dat la carte. După ce s-a nevoit vreme destulă şi a învăţat toate cîte i s-au părut că-i sunt de trebuinţă, alerga totdeauna la biserică cu multă evlavie şi toate cuvintele folositoare şi mântuitoare de suflet, cîte le auzea, le împlinea şi cu fapta, ca un cunoscător şi înţelept. Apoi, înălțându-şi mintea la cele cereşti, a urît cu totul cele pământeşti, iar de trup nici o grijă nu purta. Şi nu mânca nicidecum bucate bune şi scumpe, ci simple şi puţine, cît să împlinească nevoia trupului, deşi îl sileau părinţii să mănânce şi să se veselească împreună cu dânşii. Dar fericitul nicidecum nu voia, ci mai mult se îndeletnicea cu cititul dumnezeieştilor Scripturi, ca un pom răsădit lângă izvoarele apelor, de unde totdeauna adăpându-se, şi-a dat rodul la vremea sa, după cum se va arăta mai departe.
Acest Cuvios mergea la dumnezeiasca biserică adeseori şi asculta cu multă luare aminte cântările lui David, prin care îşi aprindea sufletul către dumnezeiescul dor. De multe ori, depărtându-se în loc liniştit, se ruga lui Dumnezeu ca să-l învrednicească a se face rob adevărat al Lui. Era apoi îndemânatic la multe feluri de lucruri de mână din care îşi cîştiga hrana vieţii, iar cele ce îi prisoseau le dădea săracilor. Părinţii
lui îl sileau să se îmbrace cu haine scumpe şi frumoase, iar el, iubitul şi doritul lui Dumnezeu, purta haine proaste, aducându-şi aminte de cuvântul Domnului Care zicea că cei ce poartă haine moi, se află în casele împărăteşti.
După ce a ajuns la vârsta cea legiuită, au vrut părinţii să-l însoare, fără de voia lui; iar vrednicul de minuni Grigorie, având dorinţa să-şi păzească întreagă înţelepciunea şi fecioria, pe ascuns lepădându-se de lume şi de toate cele frumoase şi veselitoare ale ei, de părinţi şi de toate rudeniile sale, a fugit pe ascuns şi s-a dus într-o mănăstire. Acolo era egumen un episcop îmbunătăţit care, din pricina eresului luptătorilor contra sfintelor icoane, se retrăsese atunci de curând de la episcopia sa fiindcă ereticii erau abătuţi la minte şi supărau pe cei credincioşi. Pentru aceea, ca să nu-l supere şi să-l silească a cădea din adevăratele dogme ale dreptei credinţe şi-a lăsat scaunul şi petrecea prin munţi şi prin peşteri.
Tânărul Grigorie, mergând la păstorul acesta îmbunătăţit, i-a spus că are de gând să se facă monah. Iar episcopul, văzându-l plin de râvnă dumnezeiască şi arzând cu duhul, l-a întărit în bunul lui scop şi l-a trimis la nişte monahi, care petreceau într-un loc prea liniştit şi ascuns, ca să se deprindă mai bine cu nevoinţele şi deprinderile monahiceşti.
Întru acestea petrecând Grigorie şi nevoinţa cea bună săvârşind, după cuvântul Apostolului, punând suişuri în inima sa, după cum zice psalmistul. Nu după multă vreme a murit Serghie, tatăl sfântului, iar maica sa dorind să-l vadă şi neştiind unde se află prea iubitul ei fiu, a cercetat cu dinadinsul prin toate mănăstirile, schiturile, sihăstriile şi pustietăţile, până când cu multă osteneală şi după multă vreme a aflat pe fiul său cel dorit.
După ce l-a aflat şi a înţeles că vrea să se facă monah şi să slujească lui Dumnezeu întru feciorie şi întru curăţenie, ea, ca o binecredincioasă şi de Dumnezeu iubitoare, nu s-a întristat, nici nu l-a împiedicat de la o cale ca aceasta a mântuirii; ci mai ales l-a lăudat şi l-a învăţat să fie mare la suflet şi îndrăzneţ către nevoinţele monahilor. Numai aceasta l-a rugat: să meargă într-o mănăstire de obşte, care se află la locurile de primprejur în care era şi un frate al lui, ca astfel amândoi să se nevoiască şi să aibă unul prin altul mângâiere şi ajutor.
Deci, Sfântul Grigorie, văzând că voia maicii sale nu este potrivnică scopului său, ci mai vârtos ajutătoare spre mântuirea fratelui său – căci numai atunci se cuvenea a nu asculta fiii pe părinţii lor, când aceştia îi sfătuiesc la ceva împotriva voii lui Dumnezeu -, atunci s-a înduplecat să facă voia maicii sale şi s-a dus în acea mănăstire al cărei egumen era un eretic, care avea mare dragoste şi prietenie cu ereticii.
Acest lucru, după ce l-a înţeles sfântul, nu l-a suferit, ca un râvnitor al bunei credinţe ce era. Deci nu s-a temut deloc, ci cu îndrăzneală l-a mustrat înaintea tuturor fraţilor mănăstirii aceleia, spunând că nu este vrednic a păstori atîtea oi cuvântătoare, fiind eretic şi luptător contra sfintelor icoane. Iar egumenul acela, nesuferind mustrările sfântului şi umplându-se de mânie, cu multă trufie a poruncit celor ce-i stau înainte să bată pe sfântul fără milă. Sfântul a primit mulţimea loviturilor ca o rouă cerească şi mulţumea lui Dumnezeu că l-a învrednicit a suferi aceasta pentru dreapta credinţă.
Deci a fugit din acea mănăstire, că nu suferea să stea cu ereticul acela la un loc, urmând şi canonul 121 al Sfântului Ioan Pustnicul, care dă voie monahului a ieşi din mănăstirea în care egumenul este eretic. El fugind, s-a dus, purtând pe trupul său rănile care le luase asupră-şi de la egumenul eretic pentru adevărata credinţă. Apoi a mers la altă mănăstire, unde era egumen o rudenie a maicii sale, care se numea Simeon şi care era arhimandrit peste toate mănăstirile celor două cetăţi. Aceluia i-a spus toate cîte a pătimit de la egumenul cel eretic, arătându-i şi rănile ce le luase de la dânsul.
Simeon a primit pe Grigorie cu toată bucuria, ca pe o rudenie a sa şi, după ce l-a mângâiat, l-a rânduit să petreacă cu ceilalţi părinţi şi fraţi ai mănăstirii, dându-i canon şi rânduială, cum să petreacă şi în ce chip să se nevoiască. După aceea l-a încercat spre toată fapta bună, cea lucrătoare, căci şi el era foarte îmbunătăţit şi prea iscusit în toate luptele împotriva duhurilor cele viclene şi în nevoinţele cele monahiceşti.
Tânărul Grigorie primea învăţăturile, sfaturile şi îndemnurile către faptele bune, ale unchiului său, precum se aşează pecetea pe ceara cea moale. Pentru aceea a sporit în scurtă vreme în faptele bune şi în nevoinţele monahiceşti. Adică în ascultare, în smerenie, în dreapta judecată, în cunoştinţă, în răbdare, în blândeţe, în dragoste către Dumnezeu şi către aproapele şi, în toate faptele bune, încît s-a făcut iubit tuturor fraţilor mănăstirii, care ca pe un înger a lui Dumnezeu îl socoteau. Iar fericitul Grigorie, cu cît se vedea cinstit de către toţi, cu atît mai mult se smerea, în toate urmând lui Dumnezeu, Celui ce S-a smerit pentru noi, şi ne-a învăţat, zicând: Luaţi asupra voastră jugul Meu, şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima.
Deci, după ce a petrecut în această sfântă mănăstire a unchiului său paisprezece ani, după ce a adunat în sufletul său fapte bune şi după ce s-a iscusit în toate luptele minţii şi s-a îmbrăcat cu putere de sus şi cu toate armele lui Dumnezeu – cum zice apostolul -, s-a înarmat şi s-a făcut vrednic a sta împotriva tuturor meşteşugirilor diavoleşti. Apoi cunoscând că va putea să locuiască deosebit şi, ca un viteaz ostaş, să iasă în cîmpul de luptă cu duşmanul cel nevăzut şi să-l biruiască, atunci a rugat pe arhimandritul mănăstirii să-i dea voie a şedea într-o chilie în singurătate, fără a avea nici o grijă de cele trupeşti şi pământeşti.
Acel bun păstor, cunoscând râvna lui cea fierbinte către viaţa cea desăvârşită, şi dragostea lui către Dumnezeu, apoi înţelegând că darul Sfântului Duh s-a sălăşluit întru dânsul pentru curăţenia şi smerenia inimii lui, spre folosul ce avea să se pricinuiască multora, l-a lăsat şi s-a dus într-o peşteră care era într-o prăpastie adâncă, în care sfântul a intrat bucurându-se, şi care nu era departe de mănăstirea aceea. Acolo, izbăvindu-se de toate gîlcevile, petrecea în rugăciune vorbind cu Dumnezeu. Însă a aflat şi acolo mare supărare, căci locuiau în peştera aceea mulţime de draci, încît nu putea nimeni să se apropie de locul acela, ce era de multă vreme locuit de ei fără de nici o supărare.
Mai înainte cunoscând diavolii izgonirea lor din locul acela, s-au tulburat foarte şi cu toţii s-au pornit asupra lui Grigorie, cu multe feluri de măiestrii ca să-l izgonească de acolo. Căci, arătându-se în chip de ostaşi înarmaţi cu multe feluri de arme, s-au pornit asupra lui strigând cu glasuri groaznice şi neobişnuite, zicând: „Ieşi din locul nostru în care de multă vreme locuim, căci multe rele vei pătimi de la noi, iar mai pe urmă te vom şi omorî”. După aceea s-au prefăcut toţi în scorpii şi în balauri înfricoşaţi şi au năvălit asupra lui, cu gurile căscate, ostenindu-se numai şi numai pentru a-l înghiţi.
Sfântul, cunoscând viclenia lor, nu se temea nicidecum de dânşii, şi stătea cu vitejie şi fără temere, ca un ostaş viteaz înarmat cu armele lui Dumnezeu, înfrângându-i şi biruindu-i. Iar ei, ca nişte valuri de mare, după ce s-au izbit de piatra cea întemeiată pe nădejdea lui Dumnezeu şi s-au întors ruşinaţi, nu s-au descurajat, nici nu s-au lăsat de a-i da război. Ci, după cîtăva vreme, iarăşi au năvălit asupra lui Grigorie, şi când el făcea rugăcine către Dumnezeu, ei îl muşcau de picioare, iar când sfântul făcea metanii ei se încolăceau pe mâinile lui şi se atârnau de el ca să nu se ridice în sus, îl muşcau de mâini şi îl înţepau cu limbile ca nişte ace înveninate încît îi pricinuiau sfântului mari şi nespuse dureri. Acestea le făceau viclenii draci ca să-i îndepărteze mintea de la Dumnezeu, şi să i-o atragă spre cele pământeşti.
Sfântul Grigorie, având nădejde către Dumnezeu, nu băga seamă de rănile şi muşcăturile lor, ci ca pe nişte săgetături copilăreşti le socotea. De aceea, văzând ticăloşii diavoli că nu pot să-l izgonească şi că nu pot nimic asupra Sfintei Cruci, cu care era înarmat, ei singuri au plecat din peşteră. Însă, nu după multe zile iarăşi s-au prefăcut în chip de ostaşi mulţi şi au venit în peşteră cu săbii, cu suliţe, cu arcuri şi cu unelte de război.
Apoi, năvălind asupra Sfântului cu strigăte şi cu chiote se lăudau că de nu va ieşi din peşteră, îl vor omorî. Iar el, însemnându-se după obicei cu semnul cinstitei Cruci, ca pe nişte păianjeni a risipit toate meşteşugurile lor, şi pe toţi i-a izgonit. Ei, fugind, strigau unele ca acestea: „De vreme ce ne-a izgonit din locul nostru, nedreptul acesta, unde ne vom mai duce noi ticăloşii?” Acestea zicând, s-au risipit, căci rugăciunea Sfântului îi ardea ca o văpaie de foc şi au fugit toţi înfricoşaţi.
După cîteva zile preaviclenii diavoli au încercat altă măiestrie. Căci după ce au văzut că prin ispitele cele din stânga, pe care le-au adus asupra Sfântului, nu l-au putut birui, au început să-l ispitească cu cele din
dreapta. Dumnezeu poate voind astfel, ca să lămurească pe robul Său şi să-l facă desăvârşit în toată fapta bună şi astfel să se preamărească numele Său printr-însul. Deci, cu cele din dreapta a început vicleanul să- l ispitească, după cuvântul Apostolului, ca să se facă ostaş al Împăratului Hristos şi din nici o parte să nu fie biruit de războiul vrăjmaşului. Să vedem dar care era măiestria aceea, pe care au încercat să o aducă asupra Sfântului?
În noaptea de nouă martie, adică spre ziua Sfinţilor patruzeci de Mucenici ai lui Hristos, diavolii au mers în peşteră la Cuviosul, având cununi pe capetele lor, ce străluceau ca soarele, şi au zis către dânsul: „Noi sîntem cei patruzeci de mucenici ai lui Hristos şi am venit să-ţi dăm daruri şi puteri asupra dracilor”. Dar el, cunoscându-i cu darul lui Dumnezeu care locuia într-însul, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi. De aceea, văzând ei că nici cu o altă măiestrie nu puteau să-l doboare şi să-l scoată din locul acela, au dat în trupul lui atît de mare război de desfrânare, încît ardea de această patimă, ca şi cum l-ar fi săgetat cineva cu săgeţi de fier, înfocate.
Aflându-se în acel război cumplit şi cu dinadinsul rugându-se lui Dumnezeu ca să-l izbăvească de o patimă ca aceasta, dumnezeiescul dar, care de-a pururea era cu dânsul şi-i ajuta ca să fie mai presus de toate ispitele vrăjmaşului, i-a dat ajutor şi în această ispită. Căci i s-a arătat în vis o femeie cinstită şi cuvioasă, care semăna cu maica sa, şi aceea l-a întrebat pe Sfântul, zicând: „O prea iubitule fiu, care este pricina mâhnirii tale?”
Iar Sfântul, punându-şi degetul pe pieptul său, i-a arătat ei patima sa. Acea cinstită femeie, pipăind cu mâna locul unde i-a arătat şi desfăcând rana lui cu degetul ca şi cu un brici, i s-a arătat că a scos de acolo o bucăţică putrezită, zicându-i: „Iată, aceasta a fost durerea ta şi nu te mai întrista, căci a încetat. De acum înainte nu va mai veni asupra ta nici o sminteală”. Acestea văzându-le, s-a deşteptat şi, cunoscând că Domnul a ridicat de la el pofta trupului de desfrânare, s-a bucurat şi I-a mulţumit.
După aceasta, având dorinţă să vadă pe fratele său, a trimis la dânsul pe ucenicul care îi slujea, când avea trebuinţă de cîte ceva, ca să-l aducă la dânsul acolo în peşteră. Deci, rămânând el singur, se îndeletnicea cu gândirea la Dumnezeu în trezirea minţii. Iar într-o noapte, aflându-se singur stând la rugăciune cu dinadinsul către Dumnezeu, a venit peste dânsul o uimire şi a avut o vedenie minunată. Căci a strălucit din cer o lumină ca soarele şi, înconjurând toată peştera şi locul de primprejurul ei, a venit o bunămireasmă de nepovestit, care a ţinut mai multe zile, până când a venit ucenicul de la fratele lui şi a bătut în uşa peşterii ca să-i vestească despre acesta.
Sfântul auzind, s-a trezit ca dintr-o beţie din vedenia aceasta. Şi după ce i-a deschis uşa, văzând pe ucenicul său, l-a întrebat, zicând: „Cum te-ai întors aşa degrabă, frate?” Căci i s-a părut că a lipsit vreme de numai un ceas. Iar ucenicul a răspuns: „N-am venit curând, părinte. Căci, neaflând pe cel căutat şi zăbovind, acum am venit fără nici o ispravă”. Cuviosul a întrebat pe ucenic: „Dar cîte zile sunt de când te- ai dus şi în care zi ai venit?” Iar el i-a răspuns: „Am plecat Duminică de aici şi astăzi este joi, a doua săptămână”.
Auzind acestea, pe Cuviosul Grigorie l-a cuprins mirarea cum au trecut atîtea zile, pe când lui i s-a părut că fratele lui a zăbovit numai un ceas. Însă, temându-se să nu fi fost vreo amăgire diavolească a găsit cu cale să vestească părintelui său. Pentru aceea i-a scris o scrisoare, rugându-l să facă osteneală şi să vină până la dânsul, căci are să-i spună un cuvânt prea de nevoie, iar în scrisoare zicea aşa: „Grigorie smeritul şi nevrednicul monah, scriu prietenului şi dascălului meu Simeon să se bucure. Neavând eu, cinstite părinte, alt tată trupesc, şi tu fiind nevredniciei mele părinte duhovnicesc şi povăţuitor, purtător de grijă şi rudenie de aproape, în tot chipul te îngrijeşti de mântuirea preaiubitului tău fiu. Pentru aceea şi eu, îndrăznind către tine, ca şi către părintele meu cel dumnezeiesc şi iubit, trimit către tine această smerită scrisoare, prin care te înştiinţez că un lucru mi s-a întâmplat în zilele acestea, care a tulburat sufletul meu şi pe care nu-mi este cu putinţă a-l vesti altcuiva, fără numai ţie, părintelui meu, şi de la tine doresc să iau învăţătură şi sfătuire pentru cele ce mi s-au întâmplat. Roagă-te pentru mine nevrednicul fiul tău şi fără zăbavă vino la mine, căci foarte mult te doresc”.
Pecetluind scrisoarea, a trimis-o prin ucenicul său la pururea pomenitul Simeon. Acesta, după ce a citit scrisoarea, s-a temut, socotind că poate va fi pătimit vreo ispită de la vrăjmaşul. Sculându-se îndată s-a dus la dânsul în peştera unde locuia. Sărutându-se unul cu altul cu sărutare duhovnicească; apoi, făcând rugăciune împreună şi după rugăciune şezând, a început să-l întrebe pe Cuviosul Grigorie, zicând: „Pentru care pricină, fiule, ai trimis la mine ca să vin? Nu cumva ţi s-a întâmplat vreo ispită din partea vrăjmaşului?”
Sfântul Grigorie a răspuns către dânsul cu grai blând şi cu multă smerenie: „În sufletul meu, o, părinte, se petrec două lucruri, căci am şi mâhnire şi bucurie. Mâhnire, pentru că mă tem să nu-mi fi întins vrăjmaşul vreo cursă prin cele ce mi s-au arătat; iar bucurie, fiindcă nădăjduiesc că lumina ce mi s-a arătat şi m-a luminat, poate să fie dumnezeiască şi mireasma pe care am mirosit-o, poate să fie cerească. Este o săptămână astăzi de când îmi făceam într-o noapte rugăciunea obişnuită, rugându-mă singur şi slăvind pe Dumnezeu, când îndată a strălucit foc mare din cer cu lumină nepovestită, care m-a înconjurat de la cap până la picioare şi tot locul s-a umplut de o mireasmă negrăită.
Acea lumină s-a arătat şapte zile, iar mireasma şi acum o simt. Odată cu vedenia aceasta m-am tămăduit de două neputinţe mari pe care le aveam mai înainte: de una trupească, adică de curgerea sîngelui; şi de alta sufletească, adică de patimile şi luptele ce veneau asupra mea de la diavoli. Iar acum dumnezeiescul dar m-a tămăduit şi am multă pace şi linişte în inima mea şi mângâiere în sufletul meu.
Deci, pentru aceea te-am supărat, căci tu, ca un lucrător şi iscusit în unele ca acestea, să mă sfătuieşti şi să-mi spui dacă acea vedenie a fost de la Dumnezeu. Eu, pe cît mi-a fost cu putinţă a ţine minte vedenia ce am avut-o, am vestit-o întocmai cuvioşiei tale. Pentru aceea mă rog să mă îndreptezi şi să-mi limpezeşti judecata, ca să nu am îndoială că a fost din lucrare diavolească şi să mă amăgească pe mine nevrednicul”.
Arhimandritul, umplându-se de bucurie duhovnicească pentru sporirea preaiubitului său fiu în cele duhovniceşti, a zis către dânsul: „O, fiule, să nu ai nici o îndoială pentru aceasta sau vreo temere, căci lumina aceea care a strălucit şi te-a luminat pe tine nu a fost de la viclenii diavoli. Ci a fost lumină dumnezeiască şi cerească, cu care Preabunul şi Iubitorul de oameni Dumnezeu, pentru bunătatea şi milostivirea Sa, te-a strălucit pe tine; iar cu buna mireasmă te-a izbăvit de necurăţia cea aducătoare de moarte.
Deci, nevoieşte-te cît poţi, ştiind că ai pe Dumnezeu în ajutor, căci aşa răsplăteşte şi preamăreşte Domnul pe robii Săi, care-şi curăţă mintea şi sufletul de patimile cele trupeşti şi sufleteşti, şi-i face vestiţi în lume ca pe nişte adevăraţi robi vrednici de împărăţia Lui; ca astfel să folosească şi pe alţii cu pilda lor cea bună, urmând faptele lor cele bune, să se mântuiască şi, mântuindu-se, să dobândească împărăţia cerurilor”.
Deci, după ce s-a curăţit astfel de patimile trupului şi ale sufletului, după ce a primit darul Sfântului Duh întru sine şi, ca un alt Pavel, a strălucit cu lumină cerească şi dumnezeiască, s-a făcut vas ales, ca să ducă mărturisirea dreptei şi sfintei credinţe înaintea neamurilor celor abătute la minte cu eresul luptei contra sfintelor icoane. După ce s-a făcut bunămireasmă a lui Hristos ca să dea celor credincioşi bunămireasmă de faptă bună, atunci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, judecând că nu este cuviincios a se ascunde această prealuminată făclie sub obrocul pustiei, l-a chemat ca pe patriarhul Avraam, zicând către dânsul: „Grigorie, dacă vrei să ajungi la desăvârşire, ieşi din pământul tău şi din rudenia ta şi înstrăinează-te pentru folosul tău şi al celor ce au trebuinţă de învăţătura ta”.
După ce a auzit Cuviosul acestea, cu sârguinţă a ieşit din peşteră şi s-a dus la Efes. Fiind vreme de iarnă şi neputând merge atunci la Constantinopol, a iernat în Asia. Iar după ce a sosit primăvara, s-a pregătit să meargă la Constantinopol; căci cugeta să meargă acolo ca să mustre ereticii şi luptătorii contra sfintelor icoane, care se aflau într-acea vreme. Aflând multe corăbii în port, gata să meargă la Constantinopol, Sfântul s-a rugat să-l primească a merge şi el; dar corăbierii, temându-se de barbarii cei negri, care se aflau pe marea aceea, nu ieşeau din port. Însă Sfântul, îi îmbărbăta, făcându-i să îndrăznească prin sfaturile şi
îndemnurile sale, precum şi prin făgăduinţele ce le dădea, că nu-i vor vedea nicidecum pe acei negri. Şi astfel, prin rugăciunile Sfântului, s-a făcut vreme prielnică şi cu vânt bun.
Deci corăbierii, îndemnându-se, au plecat şi cu darul lui Dumnezeu au fost nevăzuţi de acei barbari; apoi, plutind cu bună nădejde, degrabă au ajuns în ostrovul Proconisului. Sfântul, însă, avea multă râvnă să meargă la Constantinopol, căci auzise că se înmulţise foarte mult eresul luptei contra sfintelor icoane şi că mulţi se molipsiseră de acel eres, chiar însuşi împăratul şi boierii divanului împărătesc, şi aceasta aducea multă supărare creştinilor adevăraţi. Pentru aceea voia să meargă acolo să mărturisească adevărul, să propovăduiască credinţa cea dreaptă şi adevărată şi să dea anatema pe luptătorii contra icoanelor; însă a fost împiedicat, poate de pronia dumnezeiască.
Rămânând Sfântul în ostrovul acela cîtăva vreme, nu a fost primit de nici unul din creştinii de acolo. Căci împăraţii, fiind atinşi de eresul luptei contra sfintelor icoane, dăduseră înfricoşate porunci ca nimeni să nu primească pe monahi în casă. Şi aceasta era tot meşteşugirea vrăjmaşului mântuirii oamenilor, ca să nu se afle nimeni care să le mustre rătăcirea lor. Astfel a petrecut Sfântul, neavând unde să-şi plece capul, căci nimeni nu îndrăznea să-l primească. Dar un sărac, împotriva poruncii împărăteşti, l-a primit în casa lui; şi astfel Sfântul a zăbovit în acea casă cîtăva vreme. Iar Dumnezeu, ca să răsplătească fapta bună a primirii de sfinţi, a îmbogăţit pe sărac şi l-a îndestulat cu de toate, prin rugăciunile Sfântului. Iar când voia Sfântul să plece, săracul acela plângea foarte mult, temându-se ca nu cumva să ajungă iarăşi sărac, precum a fost mai înainte. Văzând Sfântul pe sărac că plânge şi nu îi este cu voie a se duce de la dânsul, a fugit pe ascuns.
Apoi, trecând prin strîmtorile Elespontului, a mers în Enos, în care intrând, l-a întâmpinat pe uliţă un tânăr. Văzând pe Sfântul şi, fiind îndemnat de diavol, care de-a pururea scrâşnea asupra Sfântului, dar nu putea să se apropie de el, s-a pornit cu mânie nedreaptă asupra Cuviosului, bătându-l fără vină. Iar Cuviosul a răbdat bătaia cu mulţumire, rugându-se lui Dumnezeu ca să ierte păcatul tânărului aceluia care l-a bătut, ca şi Sfântul întâiul Mucenic Arhidiacon Ştefan.
Mai pe urmă, deşteptându-se tânărul ca dintr-o beţie din mânia cea drăcească, a întrebat pe Sfântul: „Cine şi de ce neam eşti?” Iar el a răspuns: „Sînt creştin, rob adevărat al lui Hristos şi umblu ca să propovăduiesc credinţa cea adevărată oamenilor amăgiţi cu eresul luptării contra sfintelor icoane, şi să-i întorc de la rătăcire”. Iar tânărul, văzând blândeţea şi smerenia Sfântului şi auzindu-i cuvintele cele dulci şi blânde, s-a umilit foarte şi căzând la picioarele lui îşi cerea iertare. Sfântul, sfătuindu-l şi dojenindu-l ca să nu fie atît de mânios asupra aproapelui, nici să-şi mai ridice mâna cu nedreptate asupra cuiva, ci să fie gata a răbda cu bucurie ocările şi bătăile de la cei de aproape, după cuvântul Domnului Hristos care zice: De te loveşte cineva peste obrazul drept, întoarce-l şi pe celălalt, cu alte cuvinte dumnezeieşti sfătuindu-l, l-a iertat şi la binecuvântat. Iar tânărul, mult folosindu-se de cuvintele Cuviosului şi de viaţa lui cea îmbunătăţită, s-a dus mulţumind lui Dumnezeu şi Sfântului.
Sfântul, plecând de acolo cu corabia, a mers la Hrisopoil şi ieşind din corabie, a mers pe jos până la un râu ce se numea Struma. Acolo erau nişte tâlhari bulgari care străjuiau ţărmurile râului aceluia şi prădau corăbiile ce treceau. La aceştia nimerind Cuviosul, nicidecum nu s-a temut de dânşii. Iar ei, văzând îndrăzneala lui, s-au mirat şi au zis unii către alţii: „Ce fel de om este drumeţul acesta, căci nu se teme şi nici nu vorbeşte cu noi, şi are atîta îndrăzneală ca şi cum ar fi petrecut tot cu noi?”
Şi au început a se sfii de dânsul şi a-l cinsti ca pe un sfânt al lui Dumnezeu. Iar Sfântul făcându-le semn că vrea să treacă râul, ei îndată cu bucurie i-au dat luntrea. Apoi l-au trecut de cealaltă parte a râului şi i-au arătat şi calea încotro vrea să meargă şi nu i-au făcut nici un rău. Căci de fapta bună ştiu a se cucernici şi a o cinsti şi vrăjmaşii şi lucrătorii de rele.
Deci, vrând Sfântul Grigorie să meargă în Italia, s-a dus la Tesalonic şi, după ce a intrat în cetate, a mers la o mănăstire în care era un pustnic vestit şi un egumen care se numea Marcu; oameni îmbunătăţiţi, cu care a petrecut cîteva zile. După aceea plecând de acolo s-a dus pe uscat la Corint, şi de acolo, căutând corabie ca să meargă la Sicilia, a aflat o corabie gata de plecare. Însă se temeau corăbierii să treacă noianul mării de frica barbarilor arabi, care ţineau drumurile; dar Sfântul a zis către dânşii: „Îndrăzniţi, căci Dumnezeu
păzindu-vă nici un rău nu veţi pătimii”. Deci, după cuvântul şi făgăduinţa Sfântului au plecat şi au ajuns la Righion feriţi de toată primejdia.
După ce au intrat în Righion, au avut gazdă la un om cucernic şi temător de Dumnezeu. Acolo venind nişte cetăţeni din vecinătate îl rugau pe Sfântul Grigorie să primească ceva milostenie de la dânşii, pentru cheltuiala lui, că-l vedeau că nu are nimic. Deci ei îl supărau mult, ca să ia măcar cît de puţin. Sfântul cunoscând din dumnezeiescul dar, că aurul care îl dau aceia era adunat cu nedreptate şi răpire, deşi nu văzuse până atunci niciodată pe cei ce voiau să-i dea milostenie, vrând să-i înveţe a se lepăda de nedreptate, a mustrat fapta lor, zicând: „Să nu-mi dea Dumnezeu ca să mănânc din averea lui Mercurie nici măcar un ban, căci pe mulţi săraci şi sărmani i-a sugrumat şi le-a luat averile cu nedreptate. Căci Mercurie acesta, când trăia, fusese secretar şi logofăt al domniei şi, nedreptăţind pe cei săraci, înmulţea averile domneşti”.
Deci, de la Righion, Sfântul intrând în corabie, când voia să pornească, s-a apropiat de dânsul un monah tânăr, vrând să meargă şi el la Roma, slujindu-i în toate trebuinţele. Deci, plutind către Roma, s-a făcut furtună mare încît se învăluia corabia şi se purta de valuri şi de-abia, cu mare nevoie, a ieşit la uscat. Apoi, făcându-se seară, a pus să mănânce. Mergând călugărul în corabie ca să aducă bucate la masă, clătinându-se corabia de valuri, s-a împiedicat şi a căzut în mare. Iar Sfântul, văzând pe călugăr că se îneacă în mare, şi-a plecat genunchii la pământ şi a început a se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi să-l mântuiască de înec şi să nu-l lase a se scufunda în mare. Ascultându-i Dumnezeu rugăciunea, l-a adus la uscat pe un lemn mic şi l-a izbăvit de înec.
Ajungând la Roma, a petrecut într-o chilie mică, liniştindu-se trei luni, neştiindu-l nimeni, căci nu s-a arătat pentru smerenie. Însă un îndrăcit, pe care Sfântul Grigorie l-a tămăduit, l-a făcut cunoscut. Apoi, văzând că-l cinstesc oamenii ca pe un sfânt, a fugit de la Roma. Căci, luînd de la Dumnezeu putere asupra dracilor, pentru viaţa lui cea îmbunătăţită şi pentru smerenia lui, s-a vestit pretutindeni şi nu putea să se ascundă. Lăsînd Roma, s-a dus în Siracusa Siciliei şi acolo închizându-se într-un turn ce era în cetate, se liniştea. Iar dracii, într-o noapte, pe când Sfântul se ruga lui Dumnezeu, au pus foc şi i-au ars rogojina pe care se odihnea, dar Sfântul, aflând o piele, se odihnea pe ea. Atunci ei s-au prefăcut în mulţime de şoareci mari şi-l supărau când dormea, sau când se ruga. Însă, cu rugăciunea sa, i-a izgonit şi s-au făcut nevăzuţi.
În turnul acela era o femeie destrăbălată, care, pe cîţi bărbaţi şi tineri vedea, întrebuinţa diferite meşteşuguri ca să-i aducă la desfrânare şi mai ales pe corăbierii care veneau din locuri străine, de la Ascalon şi din alte ţări, care nu ştiau viclenia şi reaua ei lucrare. Căci îi ajuta şi locul acela, deoarece turnul era la ţărmul mării unde poposeau corăbiile. Iar Sfântul lua pe călători şi-i sfătuia ca să se ferească de acea femeie rea. După aceea o învăţa şi pe ea, aducându-i aminte de pedepsele cele cumplite ale muncii veşnice. Şi atît de mult a înduplecat preaînţeleptul cu cuvintele sale pe femeia aceea, încît nu numai s-a lepădat de faptele cele rele, ci s-a făcut şi călugăriţă. Iar casa ei s-a făcut ca o mănăstire, petrecând de aici înainte toată viaţa ei în curăţenie şi înţelepciune adevărată.
Deci, petrecând Sfântul acolo în turnul acela, cu multe osteneli şi sudori pustniceşti, îşi înmulţea faptele bune sufleteşti în toate zilele. Iar diavolul a zavistuit acest bun lucru, ca un urîtor al binelui omului, şi nu a lăsat pe Sfântul în pace; ci a intrat într-un balaur mare şi înfricoşat, ce era încuibat acolo în acel turn şi l-a pornit asupra Sfântului. Balaurul a alergat cu gura căscată şi cu pornire înfricoşată încît ieşea văpaie mare din gura sa şi făcea lucruri groaznice vrând să înghită pe Sfântul. Dar el nicidecum nu s-a temut, nici nu sa dat în lături, ci a stat drept înaintea lui fără frică şi a zis către dânsul: „Dacă ţi-a dat Domnul putere ca să mă mănânci, apoi nu sta, căci eu sunt gata să mă dau spre mâncare. Dacă nu poţi să vezi pe acei care se tem de Domnul, du-te aiurea de-ţi găseşte alt cuib spre sălăşluire ca să te izbăveşti de mine”.
Atunci balaurul, o, minune, ca şi cum l-ar fi bătut Sfântul, a fugit fără de nici o lucrare. Căci şi firea cea necuvântătoare ştie a se cucernici de robii lui Dumnezeu cei vrednici şi a se supune. Acestea vestindu-se pretutindeni, veneau mulţi oameni către Dumnezeu prin pocăinţă, fiind îndemnaţi de cuvintele învăţăturii celei preadulci ale Sfântului.
Odată a venit la dânsul o femeie îndrăcită şi cu rugăciunea lui a gonit dracul. Încă şi multe alte minuni a săvârşit în locul acela. Dar mai ales a tămăduit un om care avea un drac cumplit şi foarte sălbatic, care îl striga pe nume pe Sfântul. Iar el, văzând că dracul l-a făcut cunoscut prin strigare, a izgonit pe drac şi a tămăduit pe om; dar şi el a fugit de acolo după ce s-a făcut cunoscut şi după ce a văzut că este cinstit de oameni. Deci s-a dus într-o cetate, unde l-au prins nişte oameni şi l-au bătut, apoi legându-l la ochi voiau să-i taie capul, zicând că este spion. Iar Sfântul s-a rugat lui Dumnezeu să îmblânzească firea cea rea şi ucigaşă a acelor oameni. Şi îndată Dumnezeu, Care a zis prin proorocul Său: „Încă tu grăind, iată Eu sunt de faţă”, ascultându-i rugăciunea, a îmblânzit inimile lor şi nu i-au tăiat capul. Ci l-au dus la episcopul acelei cetăţi să vadă ce le va porunci pentru dânsul.
Sfântul, mergând înaintea episcopului, nu i-a dat cinstea cea cuvenită căci era eretic, ci i-a zis cu blândeţe şi cu smerenie: „Aşa îţi înveţi eparhioţii? O, părinte episcop, aşa îţi este cu plăcere ca să mă vezi omorît de aceşti oameni răi şi netemători de Dumnezeu? Iar episcopul, vrând să-i bată şi să-i pedepsească pentru aceasta, Sfântul s-a rugat şi i-a iertat.
Plecând de la Idrisa a trecut prin oastea saracinilor şi nimeni nu l-a văzut, iar după ce a ieşit dintr-însa şi a ajuns la un puţ, a aflat acolo un saracin dintr-aceia scoțând apă să-şi adape calul. Iar saracinul cum a văzut pe Sfânt a ridicat suliţa, ticălosul şi pierzătorul, ca să-l ucidă, dar îndată i s-a uscat mâna şi stând în văzduh întinsă şi neputând să o lase în jos, urma după Cuviosul, rugându-l să i-o tămăduiască. Iar Sfântul Grigorie, apropiindu-se de mâna cea îndrăzneaţă şi, atingându-se de dânsa, a tămăduit-o.
Nu mult mai departe l-a întâmpinat un om îndrăcit care se chinuia cumplit. Deci, făcându-i-se milă de el, Cuviosul a făcut rugăciune către Dumnezeu, zicând: „Doamne, miluieşte zidirea Ta şi nu o lăsa să se tiranisească de diavoli”. Atunci îndată a ieşit dracul din omul acela şi s-a tămăduit. Apoi s-a dus la Tesalonic pentru a doua oară şi a petrecut în Mănăstirea Sfântului Mina, neavând nici un fel de hrană sau acoperământ decît o haină pe care o avea ziua şi noaptea.
Când flămânzea, ieşea din biserică şi mergea prin casele oamenilor şi unde îi vedea mâncând intra şi el şi şezând la masă cu dânşii, mânca. Aşa a petrecut multă vreme. Apoi iarăşi se căia pentru fapta aceasta, socotind că nu este cu cuviinţă să mănânce din osteneli străine, nefiind poftit sau chemat de cineva. Pentru aceea a luat hotărâre să petreacă nemâncat în biserica mai sus pomenită, până când îi va trimite Dumnezeu ajutor dintru înălţime. Deci, precum hrănea pe Proorocul Ilie prin corbi, pe Daniil în groapa leilor, şi pe mulţi alţi îmbunătăţiţi robi ai Lui în multe chipuri, aşa şi pe Sfântul Grigorie nu l-a lăsat să fie lipsit de hrană; ci a luminat pe o femeie, poruncindu-i să-i ducă hrană in fiecare zi.
Deci, liniştindu-se Sfântul acolo, a venit la dânsul o femeie săracă şi văduvă. Plângând cu amar şi rugându- se cu lacrimi, i-a spus că a avut o casă mică, care a putrezit şi a căzut; deci să-şi facă milă de dânsa şi să-i ajute ca să o zidească din nou. Iar Sfântul, milostivindu-se, a zis către dânsa: „Du-te şi începe lucrul şi Domnul Dumnezeul săracilor, îţi va trimite ajutor”. Femeia aceea, având credinţă mare în cuvântul Sfântului şi părându-i-se că a luat ceva în mâinile sale, ducându-se a început să pună temelia casei. Şi îndată din locul acela a izvorît o mulţime de smoală pe care vânzând-o, nu numai că şi-a zidit casa, cu preţul cel luat pe smoală, ci şi hrana sa o scotea sporindu-şi toate cele de trebuinţă, cu îndestulare.
În cetatea aceasta era un frate milostiv, care slujea cu îndemânare săracilor. Acestuia, un iubitor de Hristos, i-a dat trei porci, ca să-i împartă săracilor. El, tăindu-i şi împărţind carnea la săraci, a oprit o parte pentru sine şi mergând în cealaltă zi la biserica aceea în care se nevoia Sfântul, se ruga lui Dumnezeu, bătându-şi pieptul, ca să-i ierte păcatul. Iar Cuviosul, ca un preavăzător, cunoscând fapta lui, s-a apropiat de dânsul şi i-a zis: „În zadar îţi baţi pieptul fără folos, că de nu vei împărţi la săraci carnea pe care ai oprit-o pentru tine, nu-ţi ascultă Domnul rugăciunea”. Iar el, auzind acestea, s-a minunat de cunoştinţa Sfântului şi, cerând iertare de la Cuviosul, s-a dus şi a împărţit şi partea cealaltă, ce o oprise pentru sine.
Ascultaţi şi alte fapte mai minunate ca să cunoaşteţi cît dar avea de la Dumnezeu, căci cunoştea cele ce erau departe şi cele viitoare, ca şi cum ar fi fost de faţă.
Liniştindu-se Sfântul în chilia lui, diavolul, ca să-l supere, a intrat într-un om nebun, care se afla într-acea cetate. Apoi, fiind izgonit dracul din om, a alergat la chilia Sfântului şi intrând înăuntru a sărit în spinarea Cuviosului şi a început a juca pe genunchii şi pe umerii lui, rîzând fără ruşine. Iar Cuviosul, rugându-se în taina inimii sale, a chemat numele lui Dumnezeu şi, suflând asupra diavolului, l-a izgonit. Altădată, prefăcându-se în şarpe mare, a început a umbla pe sub rogojina Sfântului, iar alt drac a început a azvârli cu pietre în chilia Sfântului şi striga cu glasuri neasemănate ca să-l sperie. Cu toate acestea, biruindu-i şi ruşinându-i, diavolii s-au dus amândoi. Căci Sfântul, cu darul lui Dumnezeu care petrecea într-însul, cunoscând toate meşteşugurile lor, le strica lesne ca pe nişte ţesături de păianjen.
Un monah petrecea în acea vreme aproape de biserica Sfântului Mina, şezând deasupra unui stâlp, făcând şi lucru de mâini. Iar Sfântul Grigorie, având mai dinainte cunoştinţă de la Duhul Sfânt de mutarea lui grabnică din viaţa aceasta vremelnică, i-a vestit-o, zicând: „Lasă-te de lucrul mâinilor tale şi îngrijeşte-te de suflet, că s-a apropiat sfârşitul zilelor tale şi vei călători pe o cale străină, pe care niciodată nu ai călătorit”. Deci, după cuvântul Cuviosului, după puţine zile stâlpnicul s-a dus la Domnul.
Alt ieromonah, cu numele de Teodul, a venit odată la Cuviosul pentru binecuvântare şi sfătuire. Când voia să plece, Cuviosul i-a zis: „Mergi cu pace şi spune-i părintelui tău să-şi pregătească mormântul, că are să se sfârşească”. Şi după puţine zile după proorocirea Sfântului, Ava acela a adormit.
Erau alţi doi fraţi după trup, cunoscuţi şi prieteni ai Cuviosului, pe care îi sfătuia adeseori să se facă monahi. Dar ei nu primeau sfaturile lui, aducând multe pricini. Sfântul cunoscând mai dinainte cele ce avea să li se întâmple, a zis către dânşii: „Eu vă sfătuiesc cele ce vă sunt de folos, dar de vreme ce nu primiţi sfătuirea mea cea folositoare şi vă socotiţi nevrednici de dânsa, pentru frica, micşorarea şi împuţinarea voastră de suflet, să ştiţi că în acest an veţi fi luaţi de oaste, deşi voi nu voiţi aceasta”. Iar ei, socotind că Sfântul le zice aceasta despre oastea cea pământească, nu au băgat în seamă cuvintele lui. Dar nu s-a împlinit anul şi au murit amândoi.
Un oarecare monah pustnic se prefăcea că are drac şi făcea multe neorânduieli ca să-l ocărască şi să-l bată ceilalţi fraţi care petreceau aproape de dânsul. Iar aceia, văzându-l făcând nebunii, l-au prins, l-au legat şi l- au dus la Cuviosul ca să scoată diavolul din el. Sfântul, cunoscând adevărul, a mustrat scopul cel prefăcut şi neadevărat al monahului aceluia, zicându-i: „Minţi, ticălosule, căci te prefaci că ai drac, dar nu-ţi foloseşte această făţărnicie, căci, dacă voieşti să te mântuieşti şi să dobândeşti împărăţia cerurilor, lasă-ţi această făţărnicie şi apucă-te a lucra altă faptă bună; mai ales roagă-te lui Dumnezeu să fugă dracii de tine şi cu înlesnire te vei mântui”.
Un om oarecare avea multă dragoste şi evlavie către Sfântul şi venea adeseori la el pentru folosul sufletului său. Dar odată, venind după obicei, i s-a întâmplat de a aflat un om mort în drum şi, trecându-l cu vederea, s-a dus la Sfântul. Iar Cuviosul, când l-a văzut a zis către dânsul: „O! frate, pentru ce nu ai îngropat mortul pe care l-ai întâlnit în drum, şi apoi să fi venit la mine, ci l-ai trecut cu vederea şi nu l-ai socotit întru nimic?” Iar el, auzind cuvântul acesta, foarte mult s-a mirat de cunoştinţa lui.
Un boier avea dregătorie de comit, şi căzând într-o greşeală mare îi stătea înainte moartea, din partea stăpânitorului Tesalonicului, care îl şi închisese în temniţă şi îi hotărâse pedeapsa. Iar Sfântul nici nu auzise nimic din cele despre dânsul, nici nu îl rugase nimeni să mijlocească pentru el către domnul cetăţii. Ci, de la Dumnezeu înştiințându-se despre pedeapsa lui, îndată s-a dus la domnul locului aceluia şi cu multe rugăciuni l-a izbăvit din temniţă şi de la moarte.
Odată Sfântul s-a sfătuit cu unul din ucenicii lui să se ducă în părţile Sclavoniei şi să se sălăşluiască în munţii de acolo. Deci, pornind şi mergând puţină cale, îndată s-a întors înapoi cu foarte mare grabă. Iar ucenicul, văzând această grabnică întoarcere, a zis către dânsul: „Dar pentru ce, părinte, te-ai întors aşa de repede, căci foarte bine mergeam pe cale?” Sfântul a zis către dânsul: „Frate, doream să mergem şi să locuim în acel loc, dar am văzut că acolo nu este soare, şi nu de multă vreme, prin voinţa lui Dumnezeu, a năvălit asupra sclavonilor mulţime de oaste de barbari care au prădat şi au omorît pe toţi locuitorii acelui
loc, încît curgea sîngele şiroaie. Apoi au ars cu foc toate cetăţile şi le-au pustiit”. Pentru aceea Cuviosul zicea acestea: „Fără semn şi fără vestire dumnezeiască nu mă voi strămuta din loc în loc”.
Un monah era dator unui tânăr un galben şi mergând monahul acela la marele Grigorie, între alte vorbe ce a zis către dânsul i-a spus şi aceasta: că este dator cu un galben cutărui tânăr. Iar Cuviosul, auzind acestea, a zis către dânsul: „Sârguieşte-te a plăti cît de curând, ca să nu rămâi dator în veacul ce va să vie. Căci tânărul acela căruia îi eşti dator degrabă va muri”.
După ce a auzit acestea, monahul acela s-a minunat de cunoştinţa mai înainte a sfântului şi degrabă a plătit datoria. Iar tânărul acela, după proorocia Sfântului, peste puţine zile s-a dus către Domnul. După moartea şi îngroparea aceluia, s-a dus unul din prietenii săi şi i-a spus Cuviosului. Iar Cuviosul întristându-se de moartea tânărului, a zis către cel care îi adusese vestea: „Frate, nicidecum să nu te întristezi pentru moartea prietenului tău, ci tu pregăteşte-te de aceasta, căci curând te vei duce şi tu după dânsul”. Şi după proorocia Sfântului s-a dus şi acesta din viaţa aceasta.
Alt monah, anume Atanasie, care avea viaţa împodobită cu fapte bune, ne-a povestit acestea. Odată mi-a venit în gând să mă duc la Constantinopol. Şi mergând la Sfântul să iau binecuvântare pentru călătoria ce aveam să o fac, Cuviosul mi-a zis: „Am văzut un monah, anume Atanasie, vrând să meargă la Constantinopol, şi punându-şi în corabie cele trebuincioase pentru călătorie, a lăsat toate acolo şi s-a întors înapoi, iar eu am zis către dânsul: „Au doar pentru mine ţi s-a descoperit aceasta, părinte?” Iar el a zis: Da”.
Apoi trecând trei săptămâni, noi ne-am pregătit de călătorie şi, punând în corabie cele trebuincioase, a venit la Sfântul Grigorie în acea vreme un boier, pe nume Gheorghe, ca să ia binecuvântare, căci voia să se ducă şi el în Bizanţ pe uscat. Şi, având să treacă prin locuri grele, cerea de la Sfântul binecuvântare şi rugăciune ca să-l păzească Dumnezeu de primejdii. Acel boier avea dregătoria de protosinghelar, adică mai mare peste oşti. Iar părintele nostru Grigorie, apucându-mă de mână, a împreunat mâna mea cu mâna lui Gheorghe şi strângându-le pe amândouă a zis: „Mergând cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că trimit şi pe acest frate cu tine, căci din multe necazuri şi strîmtorări te va scoate Dumnezeu prin dânsul”.
Deci eu, uitând de toate cele ce pusesem în corabie, am urmat pe Gheorghe, după porunca Cuviosului. Şi luînd iarăşi binecuvântare, am pornit. După ce ne-am apropiat de Hrisopoli, slugile cârmuitorului îndată au prins pe Gheorghe, care mergea cu mine, şi l-au dus legat la el. Căci împăratul poruncise cârmuitorului să pună străji la cetatea aceea. Dar, fiindcă eu eram cunoscut cu cei care au prins şi au legat pe Gheorghe, m- am rugat lor cu multă sârguinţă şi de-abia l-am izbăvit din legături.
Mergând noi de acolo şi ajungând la o cetate ce se numea Voleri, un boier al cârmuitorului iarăşi a prins pe Gheorghe şi vrând să-i facă rău, eu m-am rugat boierului aceluia cu multă smerenie şi cu dumnezeieştile rugăciuni cele bine primite ale Cuviosului Grigorie, Gheorghe s-a izbăvit de nevoia ce avea să pătimească. După ce am scăpat de acolo şi am călătorit puţină cale, am ajuns la un râu ce se numea Maronul, pe care l-am trecut.
Apoi mai călătorind, am ajuns la mare şi, intrând în corabie, am plutit cu bună sporire şi fără nici o supărare din partea tâlharilor de mare, care pândeau pe acolo. Aşa am ajuns la Bizanţ, şi eu am hotărît să locuiesc acolo. Iar Gheorghe, isprăvindu-şi toate treburile sale cu bine şi luînd o boierie de la împăratul care se numeşte Ilustrie, întorcându-se acasă, a mers la Cuviosul şi îmbrăţişînd şi sărutând cinstitele sale picioare cu multă evlavie, îi povestea toate supărările ce pătimise în călătorie, şi cum, prin dumnezeieştile lui rugăciuni, l-a izbăvit Dumnezeu din toate acelea prin mijlocirea lui Anastasie, prietenul său.
După trei luni a venit şi Cuviosul de la Tesalonic la Constantinopol, unde petreceam eu şi, zăbovind puţină vreme, ne-am dus amândoi la muntele Olimpului şi acolo petrecând puţin a cunoscut cu duhul că vine un ucenic al lui de la Tesalonic. Deci, ieşind din muntele Olimpului, a mers întru întâmpinarea ucenicului său. Iar ucenicul, văzând pe părintele său că vine spre dânsul, i-a zis: „Preacinstite părinte,
pentru tine am venit căci doream foarte mult să te văd”. Iar Cuviosul a zis: „Şi eu iarăşi pentru tine am venit de la Olimp, ca să nu te osteneşti căutându-mă”.
Un monah pe nume Zaharia, petrecea în Tesalonic, unde a zidit o biserică frumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Mina. Lângă acea dumnezeiască biserică locuia o femeie văduvă. Deci monahul acela nesuferind pe femeie să petreacă acolo, aproape de biserică, pentru sminteală, voia s-o izgonească. Iar femeia s-a dus la Cuviosul şi s-a rugat cu lacrimi să-l sfătuiască pe monahul Zaharia să nu o supere, alungând-o din casa ei. Deci Cuviosul a rugat pe Zaharia să nu necăjească pe femeie, „că n-ai – a zis el către dânsul -, nici o supărare de la dânsa”. Iar Zaharia n-a vrut nicidecum să asculte sfaturile Cuviosului, ci mâniindu-se încă şi mai rău a poruncit să-i dărîme casa ei.
Cuviosul, văzând firea lui cea nemilostivă şi fără de omenie, lăsîndu-l în pace, se liniştea după obiceiul lui şi se ruga lui Dumnezeu ca să iconomisească lucrul după voia Lui. Iar Dumnezeu, Care este Tatăl orfanilor şi scutitorul văduvelor, degrabă a făcut izbândă asupra monahului cel nemilostiv şi nesupus, trimițând asupra lui un drac cumplit, care-l chinuia foarte rău şi n-a putut în alt fel să scape de dracul cel cumplit, până când l-au dus la Cuviosul şi a făgăduit că va împlini toate cîte l-a sfătuit el. Auzind Cuviosul făgăduinţa lui şi milostivindu-se spre dânsul, a făcut rugăciune către Dumnezeu şi îndată s-a izbăvit de drac. Apoi, venindu-şi în fire, a mulţumit Cuviosului, iar pe femeie n-a mai supărat-o.
Alt monah, anume Petru, iubind tăcerea şi liniştea Cuviosului şi râvnind vieţii lui celei îmbunătăţite, a vrut să-şi facă chilie aproape de a Cuviosului Grigorie, ca avându-l de-a pururea pildă vie înaintea ochilor săi, să se îndemne către urmarea faptelor bune ale lui. Deci, începând a lucra la chilie, au ieşit nişte vipere dintr-o piatră şi l-a muşcat una de picior şi alta de mână. Şi mâhnindu-se foarte mult şi temându-se de moarte a alergat la Cuviosul şi căzând înaintea lui, i-a arătat rănile unde îl muşcaseră viperele.
Iar el smerindu-se, nici n-a vrut să se uite spre răni, ci a zis către dânsul: „Du-te şi te atinge de mormântul Preacuviosului David şi el te va tămădui”. Iar Petru, durându-l muşcăturile viperelor, a zis către Cuviosul: „O, părinte sfinte, nicidecum nu mă voi depărta de la tine, şi nu voi înceta supărându-te, până când, milostivindu-te, mă vei tămădui şi mă vei izbăvi de durerile morţii ce m-au înconjurat, căci cred că poţi să mă tămăduieşti”. Atunci Cuviosul, făcându-i-se milă de dânsul, s-a rugat lui Dumnezeu să-l vindece de muşcăturile acelea, şi numaidecît s-a făcut sănătos şi a mulţumit Sfântului.
O fecioară avea o mare durere la ochi, încît era să se primejduiască a-şi pierde vederea. Venind la Sfântul, se ruga cu lacrimi, zicând: „Robule al lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine păcătoasa şi mă izbăveşte de cumplita durere a ochilor, că mă primejduiesc a-mi pierde lumina”. Iar el, rugându-se lui Dumnezeu şi făcând cu sfânta lui mână semnul Sfintei Cruci pe ochii acelei bolnave, îndată s-a tămăduit şi a preamărit pe Dumnezeu.
Petrecând Cuviosul în chilia sa, liniştindu-se şi îndeletnicindu-se cu nevoinţele cele pustniceşti, de-a pururea vorbea cu ucenicul său cuvinte duhovniceşti şi pline de tot folosul sufletesc. Iar în una din nopţile acelea, în care Cuviosul se îndeletnicea cu unele ca acestea, şezând şi vorbind după obicei cu ucenicul său, acesta a văzut ieşind din gura Cuviosului foc şi lumina toată faţa lui, căci dădea raze ca soarele. Şi nu numai o dată, sau de două ori a văzut aceasta, ci de mai multe ori.
Văzând această minune, s-a înfricoşat ucenicul, şi căzând la picioarele Cuviosului s-a rugat să-i descopere lui acea taină minunată, pe care adeseori o vedea când şedea de vorbă cu dânsul. Iar Cuviosul, cu blândeţe şi cu smerenie, după obiceiul său, a zis către dânsul: „Aceasta o pricinuieşte credinţa ta, fiule, căci eu mă ştiu pe mine că sunt om păcătos. Însă zic ţie: că de se va curăţi omul pe sine de patimile trupului şi ale sufletului, atunci, după cum însuşi Hristos a zis: „Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh vin să se sălăşluiască în unul ca acela”. Deci, după ce se va învrednici să se facă într-acest chip, atunci nu mai grăieşte el, ci Dumnezeu, Cel ce locuieşte întru el. După cum zice: Voi veni şi locaş la el voi face. Şi cuvântul Domnului, după cum zice psalmistul, este cu foc lămurit”.
„Însă şi tu, fiule, dacă te vei nevoi a te curăţi pe tine de patimile trupului şi ale sufletului, şi dacă vei tăia cu sabia Duhului spinii patimilor, şi dacă te vei ruga stăruitor lui Dumnezeu, ca Însuşi să-i dezrădăcineze şi focul cel dumnezeiesc să ardă materia cea plină de patimi rele şi să înmulţească în sufletul tău rodul faptelor bune, atunci şi tu te vei face locaş îndemânatic, curat şi vrednic de sălăşluirea lui Dumnezeu în tine; iar cuvintele tale vor străluci, după cum a făcut Dumnezeu cu smerenia mea, pentru milostivirea Lui cea nemăsurată. Dar eu îndrăznesc să zic către dragostea ta, că pentru neîncetatele rugăciuni, care de-a pururea se înalţă către El, ziua şi noaptea, din adâncul inimii mele, m-a cercetat cu dumnezeiasca Lui milă.
Apoi mi-a trimis sabie cu amândouă părţile ascuţite şi aurită, a cărei frumuseţe nu pot a o spune, şi dintr- însa strălucesc raze luminoase ca fulgerul, pe care Dumnezeu, ca un milostiv ţi-a descoperit ţie de le-ai văzut. Deci, păzeşte-te să nu spui taina aceasta nimănui, cît voi fi în viaţă, ca nu, auzind, oamenii să socotească ceva de laudă pentru mine, căci atunci voi cădea din slava lui Dumnezeu, pentru slava de la oameni. Că eu numai ţie ţi-am spus, ca unui ucenic al meu, iubit şi nevoitor către fapte bune”.
Un mirean avea multă dragoste şi evlavie către Cuviosul, şi venind odată să ia binecuvântare de la el, când voia să se întoarcă, Cuviosul i-a zis: „Găteşte-te de moarte, că s-a apropiat vremea ducerii tale din viaţa aceasta vremelnică”. Iar el ascultând cuvintele acestea, ca de la un înger al lui Dumnezeu, îndată şi-a împărţit toată averea la săraci şi făcându-se monah iscusit, după puţină vreme a răposat în Domnul.
O femeie care avea mare durere de cap şi pătimea rău, ca şi cum ar fi fost îndrăcită, neavând altceva ce să facă, a venit la Sfântul şi, luînd binecuvântare, i-a spus patima durerii capului. Apoi, căzând cu totul la picioarele Cuviosului, se ruga cu lacrimi să o tămăduiască. Iar Cuviosul, apropiindu-se de dânsa, şi-a pus mâinile pe capul ei şi, făcând rugăciune către Dumnezeu, i-a şters sudorile de pe faţă şi în acest chip a izbăvit-o de acea mare fierbinţeală şi durere. Iar ea s-a dus la casa ei bucurându-se, preamărind pe Dumnezeu şi mulţumind Cuviosului.
Un om pe care îl prindeau frigurile, cheltuindu-şi toată averea sa la doctori, n-a putut nici într-un chip să se tămăduiască, ci dimpotrivă, mai rău îi era. Deci a venit în taină la Cuviosul şi s-a îmbrăcat cu rasa lui, pe când îl scuturau frigurile şi îl chinuiau; iar când s-a dezbrăcat de rasă, îndată a scăpat de friguri şi s-a făcut sănătos.
Un monah avea duh necurat ce îl muncea foarte tare. Deci a mers la Cuviosul, neştiindu-l nimeni că este îndrăcit, căci toţi socoteau că pătimeşte de o boală firească. Însuşi dracul din dânsul grăia către Cuviosul, zicând: „Grigorie, iarăşi ai venit să mă izgoneşti şi de aici?” Căci îl mai izgonise Cuviosul pe acest drac dintr-un om, pe care îl lovise cu boală grea la şale şi la pântece. Şi iarăşi a început dracul a striga, zicând: „Grigorie, cu rugăciunile tale mă arzi şi mă izgoneşti şi de aici! Iar acum că intră în biserică, a ridicat mâinile către Dumnezeu şi se roagă Lui, ca să mă izgonească şi de aici. De aceea iată ies şi mă duc de frica Lui, şi de acum înainte nu voi mai intra în zidirea lui Dumnezeu”. Acestea zicând, a ieşit diavolul în faţa tuturor şi îndată s-a tămăduit monahul din ceasul acela.
Un ucenic al Cuviosului, anume Ioan, bărbat cucernic şi împodobit cu tot felul de fapte bune, ne-a povestit multe fapte folositoare de suflet, între care şi următoarea: „Ieşind noi din chilie, într-o dimineaţă, ca să mergem undeva, pentru oarecare treabă, şi mergând pe cale, mi s-a întâmplat de m-am depărtat de Cuviosul şi de fraţii cu care eram, şi m-am rătăcit; apoi căutând pe Cuviosul prin multe locuri, nu l-am aflat nicidecum. Într-al şaselea ceas din zi, umblând şi căutându-l şi uitându-mă înapoi, am văzut pe Cuviosul venind după mine.
Iar când am zis: „Iată-l pe părintele!”, el îndată s-a făcut nevăzut ochilor mei. Şi abia după trei zile întorcându-mă, am venit la Cuviosul şi i-am zis: „Părinte, dar nu te-ai arătat mie alaltăieri în cutare loc?” Iar el, smerindu-se, voia să ascundă cele ce s-au întâmplat, însă în urmă, fiind silit de mine, mi-a spus acestea: „Într-adevăr, în ziua aceea mergeam cu tine pe cale, fiule, până te-ai dus în cutare sat; atunci m- am despărţit de tine precum şi tu singur ştii”.
Însă şi Simeon, despre care am pomenit de multe ori, ne-a povestit astfel, zicând: „Că de multe ori am stat în biserică şi mi s-a arătat Cuviosul, cântând împreună cu mine, şi îndată se făcea nevăzut din calea mea. Însă după puţină vreme iarăşi mi se arăta, stând în acelaşi loc unde stătea şi altădată.
Un om, fiind cuprins de răceală, se ruga Cuviosului ca să-l scape de acea neputinţă, însă dânsul nu voia. Iar bolnavul, aflând vreme potrivită, când s-a sculat Cuviosul de pe cinstitul său aşternut, atunci îndată s-a culcat acolo bolnavul cu mare credinţă. Cuviosul, venind şi găsindu-l culcat în aşternutul său, voia să-l izgonească. Dar el a zis către dânsul: „Nu mă voi scula, până nu mă voi face sănătos!” Atunci, atingându-se Cuviosul cu mâna de cel bolnav, îndată s-a izbăvit de acea boală, sculându-se sănătos.
Un cuvios care petrecea pe un stâlp, trimițând odată pe ucenicul său la ascultare, vrăjmaşul, urîtorul mântuirii oamenilor şi pierzătorul, a meşteşugit şi a adus o femeie să slujească stâlpnicului aceluia, până când îi va veni ucenicul, zicând că este cunoscută şi rudenie a ucenicului. Deci zăbovind ucenicul într-acea ascultare şi petrecând ea multă vreme lângă stâlpnicul şi slujindu-l, aşteptând venirea lui, semănătorul de neghini a început a aprinde în trupul stâlpnicului dorinţă necinstită. Fiind şi femeia aprinsă de aceeaşi dorinţă, se silea să se suie la stâlpnic, ca să se înfăptuiască fărădelegea şi să se nască păcatul.
Cunoscând-o aceasta Cuviosul, cu darul lui Dumnezeu, a înţeles că trebuie să alerge acum să ajute fratelui său, în vremea nevoinţei, după cuvintele înţeleptului, care zice: „Fraţii întru nevoi, de bună treabă să fie”, şi „Frate pe frate ajutând, sunt ca o cetate nebiruită”; deci, dacă nu se va grăbi a scoate pe fratele din gura vicleanului, îndată se va face robul celui străin şi de mare bucurie diavolilor. Şi deşi era foarte slab cu trupul, îndată luîndu-şi toiagul, s-a dus acolo şi a gonit pe femeie cu mare ruşine. Iar pe stâlpnic, dojenindu-l şi mult învățându-l pentru folosul sufletului, şi întărindu-l, l-a lăsat în pace.
Însă dacă am voi să povestim toate minunile cîte a făcut Cuviosul Grigorie, ele covârşesc mintea noastră şi cuvântul nu poate să le cuprindă, iar vremea nu ajunge a povesti faptele bune şi darurile ce le luase de la Dumnezeu, cum şi la ce înălţime de fapte bune se suise acest sfânt de Dumnezeu înţelepţit. Dar din cele ce am scris, poate să cunoască fiecare cîtă îndrăzneală avea către Domnul. Căci, adunând toate faptele bune, s-a făcut locaş al Sfântului Duh şi a ajuns la culmea faptelor bune.
Cu dumnezeiască cugetare netezea calea pustniciei, stricând toate împiedicările vrăjmaşilor şi povăţuind la calea pocăinţei. Cu privegherea a izgonit lenevirea şi atît de mult a risipit întunericul ei, încît nici chiar în somnul lui n-a putut să-i arate vrăjmaşul vreo nălucire, precum are obiceiul de a se arăta în vis celor iubitori de înţelepciune. Căci el, după numirea lui, era priveghetor întru faptele bune, încît nicidecum nu era cuprins de somnul cel purtător de moarte. Înfrânarea ucigătoarelor patimi şi izgonirea plăcerilor, atît de mult a păzit-o, încît petrecea ca un înger, căci se hrănea cu darul Prea Sfântului Duh.
Sărăcia lui era apostolică şi îmbrăcămintea evanghelicească, căci numai cu o haină proastă îşi acoperea trupul. Cu astfel de petrecere trăind el, atît de mult şi-a curăţit sufletul şi trupul de toate patimile, încît s-a făcut vrednic de preoţie şi hirotonindu-se după lege, a fost preot vrednic şi de Dumnezeu ales, slujind Sfânta Liturghie cu inima zdrobită şi cu duhul smereniei.
Avea încă şi răbdare multă, încît toate ispitele ce i se întâmplau, ori de la draci, ori de la oameni, cu multă blândeţe le înlătura, urmând pe părinţii cei mai înainte de Lege: pe Iov, întru pătimiri şi întru munci; pe Iosif, întru ispite; pe Avraam, întru credinţă şi pe toţi ceilalţi. Cu smerenia lui a smerit şi pe cei tineri şi mândri; îngîmfarea slavei deşarte a lepădat-o şi a urît-o, precum îl arăta haina lui cea smerită şi proastă. Sfiala în vorbire era neasemănată, căci vorbea cu multă blândeţe şi cucernicie, de aceea a moştenit pământul, cum zice Domnul.
Dragostea şi milostivirea atît de mult le-a cîştigat-o Cuviosul Grigorie, încît nu pomenea nicidecum răul cuiva şi toate supărările ce-i veneau asupra, le răbda ca pe nişte pricini de bucurie, păzind până la sfârşitul vieţii sale această lăudată doime a faptelor bune, adică dragostea şi milostivirea. Dar mai înainte de toate, a păzit cu de-amănuntul credinţa cea dreaptă, şi în cuvinte şi în fapte, având către dânsa râvnă nemărginită şi înfocată.
Pe eretici îi gonea cu toată puterea sa şi pe toţi îi învăţa cu cuvintele sale, să se închine sfintelor icoane şi să le cinstească după predania Bisericii, nu ca pe un Dumnezeu, precum bârfesc cei fără de minte şi nebuni. Pentru aceea a izbăvit pe mulţi de urîciunea aceasta şi i-a povăţuit la dreapta credinţă, făcându-i să-şi verse şi sîngele pentru aceasta; după cum şi el mărturiseşte, către toţi, că era gata, pentru cinstirea sfintelor icoane, să primească moartea. Deci, cu mărturisirea aceasta s-a făcut mucenic, şi fără bătăi şi fără răni a luat cununa mucenicească.
Pe lângă toate aceste fapte bune, era înrădăcinată şi sfânta rugăciune în inima lui, având mintea sa totdeauna pironită la Dumnezeu şi se veselea vorbind cu El, pe Care împreună cu sfinţii îngeri lăudându-L şi slăvindu-L, a luat de la El arvuna Împărăţiei cerurilor şi negrăita dulceaţă a fericirii dumnezeieşti.
Deci, petrecând cu astfel de cuvioşie şi văzând cele cereşti fiind încă pe pământ, a venit vremea să se ducă către Cel dorit. Şi vrând Dumnezeu ca să-l cheme la Sine şi să-l aşeze în ceata îngerească ca pe un înger pământesc, ca să-l preamărească cu lumina cerească şi să-l odihnească în bucuria drepţilor şi preacuvioşilor, ca unui drept şi preacuvios pustnic desăvârşit, a trimis asupra lui o boală foarte grea, a epilepsiei, încît zăcea pe pat nemişcat. Pentru aceea se ruga lui Dumnezeu fierbinte, ca să-l uşureze de boala aceea şi să-i dea boala hidropicei, ca să se umfle şi să putrezească trupul lui. Deci Dumnezeu a ascultat rugăciunea lui şi a ridicat de la dânsul patima aceea şi i-a dat- o pe cea care a cerut-o; şi atît de mult i s-a umflat trupul, încît se vedea ca o folie umflată de vânt şi numai după glas se cunoştea.
Acestea pătimindu-le Cuviosul în oraşul Avlon, lângă cetatea Tesalonicului, a auzit de boala lui preacuviosul Simeon, pe care de multe ori l-am pomenit mai sus, care era şi stareţ şi unchi al Cuviosului. Acesta s-a întristat foarte şi a trimis scrisoare cu mare rugăminte chemându-l la sine, scriindu-i astfel: „Fiule, Grigorie, am auzit de boala ta şi foarte mă mâhnesc şi ca să nu se scurteze viaţa mea, fără de vreme, cu amară şi jalnică moarte, din pricina întristării despre boala ta, vino te rog, fiule, ca să ne mai vedem întru această viaţă, căci cred că dacă vei ruga pe Dumnezeu, ţie îţi va da putere şi vei putea veni, ca şi auzind învăţăturile tale bune şi vorbele dulci şi de suflet folositoare, să ne bucurăm împreună şi să mulţumim bunătăţii lui Dumnezeu”.
Deci fericitul primind scrisoarea de la unchiul şi stareţul său, deşi era foarte slab şi obosit de bătrâneţe şi de nevoinţele pustniceşti, cum şi de boala cea cumplită ce-l cuprinsese, punându-şi nădejdea în Dumnezeu şi întărindu-se cu ajutorul Lui, apoi fiind îndemnat şi de dragostea şi dorul către duhovnicescul său părinte şi învăţător, a trecut toate cu vederea, bătrâneţe, slăbiciune, boală şi lungimea călătoriei, şi pornind în cale încet-încet, cu ajutorul lui Dumnezeu, a trecut lungimea căii şi cu multă osteneală a ajuns la Constantinopol. Acolo a aflat liber pe unchiul său Simeon, căci până atunci fusese închis în temniţă, din porunca lui Leon Armeanul, care împărăţea atunci, pentru mărturisirea bunei credinţe şi pentru cinstirea sfintelor icoane.
Deci, văzându-se unul cu altul, cu nespusă bucurie s-au mângâiat foarte, apoi, sărutându-se cu dragoste duhovnicească, Cuviosul Grigorie a căzut la pământ şi a îmbrăţişat picioarele stareţului şi părintelui său duhovnicesc. Iar unchiul său, Sfântul Simeon, a sărutat pe Cuviosul Grigorie, ca pe un iubit fiu şi rudenie după trup, căci din tânără vârstă îl crescuse şi-l povăţuise la calea mântuirii şi a vieţuirii pustniceşti. Apoi după ce s-au bucurat şi s-au mângâiat din destul, îndulcindu-se cu vorbirile duhovniceşti şi de folos sufletului, s-au despărţit. Sfântul Simeon s-a dus iarăşi la mănăstirea sa, iar Cuviosul a rămas la Constantinopol.
Deci, chinuindu-se Cuviosul un an întreg cu acea boală cumplită şi necăutându-se cu nici un fel de doctorie, căci se pregătise de moarte, şi-a cunoscut mai înainte mutarea sa şi a zis către fraţii care erau cu dânsul: „Fraţilor, îndrăzniţi, că sfârşitul vieţii mele s-a apropiat. Deci luaţi-mă şi duceţi-mă în casa cea primitoare de străini, căci după douăsprezece zile va fi sfârşitul meu”. Aceia pregătindu-i patul, l-au pus pe dânsul şi ridicându-l, l-au dus acolo unde le-a poruncit. Şi după douăsprezece zile, adică în a douăzecea zi a lunii noiembrie, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu. Atunci omul ceresc s-a dus la ceruri şi a adormit cu părinţii lui, ajuns întru bătrâneţi adânci şi desăvârşit în faptele pustniceşti.
Fraţii, după fericitul lui sfârşit, au pregătit cele de îngropare şi când îl duceau pe năsălie (pat) ca să îngroape cinstitele şi sfintele lui moaşte, s-a apropiat cu credinţă un bolnav care avea o boală cumplită, încît nu putea să stea drept, ci era aplecat şi gârbovit. Acesta cum s-a apropiat de năsălie, părându-i că a pus cineva mâna pe el, s-a întors şi a întrebat pe fratele care era aproape de dânsul: „Au tu te-ai atins de mine?” Iar el a răspuns: „Nu, nu eu”. Deci atunci a cunoscut că era puterea lui Dumnezeu care umbrea moaştele sfinte ale Cuviosului şi i-a dat îndată tămăduire şi s-a îndreptat de gârbovirea lui, neavând nici urmă de boală.
După ce s-au îngropat sfintele moaşte în pământ, un alt om având un duh necurat care îl chinuia cumplit, veni şi se apropie de mormântul Sfântului şi, stând acolo, chema numele lui în ajutor. Fraţii care erau şi petreceau în acea mănăstire unde era îngropat Sfântul, judecând cu toţii că nu se cade să îngroape în pământ un asemenea odor scump ca acela, au scos afară racla cu Sfintele moaşte. Iar cel îndrăcit, petrecând puţine zile lângă racla Sfântului, a scăpat de duhul cel necurat cu rugăciunile lui şi făcându-se cu totul sănătos, s-a dus acasă slăvind pe Dumnezeu.
Un altul iarăşi era supărat de un duh necurat, ca şi cel dintâi. Acesta, cum a venit şi s-a atins de moaştele Sfântului, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus la casa sa bucurându-se.
Un om avea la un picior o bubă ce se numea carchin (cancer) şi mulţi ani pătimind de acea boală nevindecată, a venit la sfintele moaşte ale Sfântului şi numai ce s-a uns la buba sa cu picăturile ce ieşeau din racla Sfântului, îndată s-a tămăduit.
Un altul, având o rană nevindecată de mulţi ani şi neputând nici un doctor să-i folosească, nici cu alte buruieni vindecătoare a-l vindeca, acela numai ce a venit şi s-a uns cu mir de la Sfântul şi îndată s-a tămăduit.
O femeie oarecare se chinuia de trei zile şi nicidecum nu putea să nască. Aceasta trimiţind la sfintele moaşte şi aducându-i-se untdelemn din candela Sfântului, numai ce s-a uns cu dânsul şi îndată a născut fără nici o durere.
O altă femeie, având o boală grea în părţile ascunse, pătimea foarte rău şi nu se putea tămădui cu nici un chip. Iar după ce a venit la sfintele moaşte şi şi-a pus capul pe sicriul Sfântului, mărturisindu-şi patima cu credinţă, numaidecît a primit tămăduire precum a dorit.
Un om avea mare durere de cap şi nemaiputând răbda durerea, a venit la sfintele moaşte şi s-a atins cu capul de racla Sfântului Grigorie, şi întru acea noapte i s-a arătat Sfântul în vis şi l-a apucat de creştet şi i-a despicat capul în două, şi, scoțând o bucată de carne putredă, i-a zis: „Iată, din această pricină ţi-a venit durerea capului. Deci acum mergi cu pace şi fii sănătos”. Şi sculându-se din somn, s-a simţit cu totul sănătos şi s-a dus mulţumind şi slăvind pe Dumnezeu.
Alt frate avea atîta război şi sminteală în trupul lui, încît îi primejduia mântuirea. Acesta, ducându-se la mormântul Sfântului Grigorie, şi-a mărturisit patima cu lacrimi şi a cerut ajutor de la dânsul. Şi îndată, o minune! a încetat războiul din trupul lui şi a rămas fratele nesupărat şi neispitit, slăvind pe Domnul şi mulţumind Sfântului.
Un monah, anume Petru, a fost robit de tătari şi, ţinut fiind multă vreme închis în temniţă împreună cu mulţi alţii, într-una din zilele acelea i s-a spus că a doua zi vor să le taie capul la toţi. Iar Petru, auzind răspunsul cel de pierdere, a făcut rugăciune stăruitoare către Sfântul Grigorie toată noaptea, ca să-l izbăvească de moartea cea fără de vreme. Şi, adormind puţin, către ziuă, i s-a arătat sfântul în vis şi i-a zis: „Nu te teme, Petre, că nu vei muri!” Şi făcându-se ziuă, toţi cei ce erau închişi îşi aşteptau moartea. Iar Sfântul, cu rugăciunile sale către Dumnezeu, mai presus de toată nădejdea, i-a izbăvit de robie, din închisoare şi de la moarte. Şi întorcându-se către sfintele moaşte ale Sfântului, i-au dat mulţumire pentru izbăvire.
O femeie fiind îndrăcită de paisprezece ani şi venind la Sfântul ca la un liman liniştit, şi petrecând cîteva zile, cu rugăciunile Sfântului Grigorie, s-a izbăvit de dracul ce o muncea, şi s-a întors acasă sănătoasă. După cîtăva vreme, iar a căzut într-un păcat şi iarăşi s-a îmbolnăvit, mai rău ca înainte. Deci chinuindu-se foarte rău de duhul cel necurat, iarăşi a alergat la racla Sfântului, mărturisindu-şi păcatul cu zdrobire de inimă, cu lacrimi şi cu făgăduinţă că de acum înainte nu va mai păcătui. Şi, cerând izbăvire cu credinţă neîndoită, îndată s-a izbăvit de duhul cel necurat şi s-a dus acasă bucurându-se, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind Sfântului Grigorie.
Sfintele lui moaşte au rămas multă vreme în acea sfântă mănăstire în care s-a săvârşit Sfântul şi dădeau tămăduiri neîncetat, pentru toate felurile de boli, tuturor celor ce alergau cu credinţă neîndoită către dânsele. Astfel, străbătea vestea minunilor sale pretutindeni.
Atunci, prea binecredinciosul ban Barbu Craioveanul, care se trăgea din neamul Basarabilor, acei care au umplut Ţara Românească de sfinte mănăstiri, zidind din temelie Sfânta Mănăstire Bistriţa, întru cinstirea Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, în judeţul Vîlcea, pe apa Bistriţei, şi vrând să o împodobească cu un odor scump şi sfânt ca acesta, cu multă sârguinţă şi multă rugăciune către Dumnezeu şi către Sfântul, le-a adus cu mare cheltuială din mănăstirea unde se aflau, în sfânta mănăstire cea din nou zidită şi le-a aşezat acolo, cu multă cinste şi evlavie, în sfânta biserică în partea dreaptă.
De atunci până în ziua de astăzi se află acolo nestrămutate, întregi şi nestricate, îzvorând mireasmă preafrumoasă şi dând tămăduiri pentru tot felul de boli, ca şi mai înainte, la cei ce aleargă cu credinţă către ele. Căci darul şi sfinţenia aleşilor lui Dumnezeu este neîmpuţinată. Iar ţara o păzeşte şi o ocroteşte de multe feluri de necazuri şi de primejdii.
Cred că ajung cele scrise până aici, pe care, pe scurt le-am scris, pentru dragostea voastră, ca să se arate fapta cea bună şi îndrăzneala Sfântului Grigorie către Dumnezeu. Căci de aş fi avut – zice scriitorul vieţii sfântului -, zece limbi şi tot atîtea guri, tot nu mi-ar fi ajuns să-l laud după cuviinţă şi de ajuns. Iar tu, o! fericite părtaş al cuvioşilor părinţi, vorbitorule cu sfinţii îngeri, Sfinte al lui Dumnezeu Părinte Grigorie, cerescule om, pământescule înger, roagă-te totdeauna pentru noi, slugile şi robii tăi, şi izgoneşte de la noi toată ispita şi toată greutatea, izgoneşte cu toiagul rugăciunii tale împerecherile din Biserica lui Hristos Dumnezeu, că au înconjurat-o acum ereticii din toate părţile, ca nişte lei şi ca nişte pui de lei, şi caută să o răpească şi să o înghită.
Aşa, sfinte al lui Dumnezeu, alungă departe de la dânsa tot eresul, că poţi cîte voieşti, căci te afli în lumină înaintea Domnului şi locuieşti în locaşurile cele nestricăcioase, după ce ai păzit nestinsă făclia faptei bune celei pustniceşti. Şi acum primeşti negrăitele bunătăţi ale desfătării şi ale fericirii veşnice întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea, împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte, şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, noiembrie