Viaţa Cuvioşilor Părinţilor noştri Marcu de la peşteră şi Teofil Plângătorul (29 decembrie)

Lui Iezechil, proorocul, mai întîi, iar mai pe urmă celui de la pieptul lui Hristos, adică Sfântului Ioan, s-a arătat în chipuri îngereşti o fiinţă, între celelalte, având asemănarea de leu. Potrivit este semnul acesta tainic la Sfântul Marcu din Pecersca, căci precum leul deşteaptă puii prin glasul său, astfel şi glasului acestui cuvios i-a dat Dumnezeu o putere ca aceasta, încât şi fraţii cei morţi se deşteptau şi-l auzeau. Pe lângă aceasta e drept a se socoti cuviosul acesta în ceata îngerească, căci chipul îngeresc, în rânduiala monahicească purtându-l cu vrednicie, asemenea cu îngerii a vieţuit, precum mărturiseşte viaţa lui cea plină de cuviinţă, pentru care începutul povestirii îl facem astfel: Vremea nevoinţei acestui fericit Marcu, mai mult decât toate semnele, mărturiseşte acest lucru vrednic de laudă, că în vremea lui s-au adus cinstitele moaşte ale Cuviosului părintelui nostru Teodosie, din peşteră în sfânta biserică cea mare. Acest fericit, luând sfântul şi îngerescul chip monahicesc, vieţuia în peşteră, săpând într-însa locuri multe cu mâinile sale, nu numai spre îndeletnicire la rugăciune, ci şi spre îngroparea fraţilor care mureau, şi pe spatele său scoţând ţărâna afară. Astfel se ostenea totdeauna în lucrul cel plăcut lui Dumnezeu, aşteptând plată multă din ceruri, iar de pe pământ nimic nu voia să ia.
Dacă cineva cu sila, pentru dragoste îi dădea ceva, pentru săparea mormântului, ceea ce lua, îndată dădea săracilor. Apoi îşi pusese fericitul pe mijlocul său nişte fiare, pe care în toate zilele vieţii sale le purta, fiind ziua şi noaptea la rugăciune, iar de rugăciunea cea de-a pururea nu despărţea ceea ce Dumnezeu a împreunat, adică postirea cea mare, de vreme ce şi apă bea cu măsură, din măsura cea dreaptă a crucii celei de aramă. Astfel pe vrăjmaşul său care se lupta asupra duhului, desăvîrşit l-a biruit, nu numai prin temniţă, ci şi prin osteneli şi legături, prin nedormire şi foame. Şi-a omorât, zic, trupul său, nu numai în peştera cea întunecată, ci prin săpare şi prin încingerea cu fier, prin priveghere şi post. Astfel în chip îngeresc, ca un fără-de-trup, s-a arătat, încât nu se temea de moarte, ci mai degrabă moartea se temea de glasul lui, ca de trîmbiţa arhanghelului. Deci, Cuviosul părintele nostru Marcu a luat putere de a face minuni, încât şi morţii ascultau porunca lui, lucru care prin multe semne s-a mărturisit.
Odată, săpând un mormânt după obicei, a slăbit şi a lăsat locul strîmt şi nelărgit. Atunci s-a întîmplat unuia din fraţi, de s-a îmbolnăvit şi a murit şi nu era alt loc de îngropare decât numai acolo. Deci au dus pe mort în peşteră şi abia au putut să-l pună în acel loc strîmt. De aceea s-a făcut cârtire asupra lui Marcu căci nu puteau să îngrijească pe mort, nici untdelemn să toarne peste dânsul, din cauza locului strîmt. Cuviosul se închina cu smerenie la toţi, zicând: „Iertaţi-mă, părinţilor, căci pentru neputinţa mea nu l-am sfîrşit”. Iar ei foarte mult îl dosădeau. Drept aceea fericitul a zis mortului: „De vreme ce locul este strîmt, mişcă-te
singur, frate, şi, luând untdelemn, toarnă pe tine”. Mortul, întinzând mâna puţin, s-a ridicat şi luând untdelemn a turnat pe sine în chipul crucii, pe faţă şi pe piept şi iarăşi a dat vasul înapoi. Apoi el, înaintea tuturor cu rânduială culcându-se, a adormit, iar această minune văzându-se, pe toţi i-a cuprins spaimă şi cutremur.
Alt frate, bolind mult, a murit, iar unul din prieteni, ştergându-l după obicei cu buretele, a mers în peşteră, vrând să vadă locul unde avea să se puie trupul iubitului său şi a întrebat pe fericitul Marcu, iar acesta i-a răspuns: „Mergi, spune fratelui ca să aştepte până mâine, până ce voi săpa locul şi atunci se va duce la odihna veşnică”. Iar fratele a zis lui Marcu: „Părinte, eu şi cu buretele i-am şters trupul lui, fiind mort. Cui îmi porunceşti să spun aceasta?”. Dar Marcu iarăşi a zis: „Iată, locul îl vezi, dar este nepregătit; îţi grăiesc, mergi de spune celui mort astfel: Păcătosul Marcu îţi zice, să mai stai încă astăzi aici şi mâine te vei duce, frate, la doritul tău Hristos, până ce îţi voi găti locul şi te voi înştiinţa.
Ascultând fratele, a mers la mănăstire şi a aflat pe toţi fraţii săvîrşind obişnuita cântare asupra mortului. Atunci a zis către cel mort: „Frate Marcu, îţi grăieşte că locul încă nu-ţi este pregătit, să mai aştepţi încă până dimineaţă”. Când a zis acestea, toţi mirându-se, îndată au văzut mortul şi sufletul întorcându-se în trupul său şi a rămas viu într-acea zi şi într-acea noapte, însă n-a grăit nimănui nimic, ci privea numai cu ochii deschişi. A doua zi, fratele acela ce venise înainte, a mers la peşteră ca să afle dacă s-a gătit locul. Sfântul i-a zis: „Mergând, spune celui ce a înviat: Marcu îţi zice să laşi acum viaţa aceasta vremelnică şi să treci la cea veşnică. Dă-ţi duhul tău lui Dumnezeu, iar trupul să se pună aici în peşteră, cu sfinţii părinţi, căci, iată, locul este gata.” Mergând fratele, i-a spus toate celui ce înviase. Apoi, îndată închizându-şi ochii, şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu şi astfel cu cinste a fost pus în peşteră, la locul cel gătit. De această preaslăvită minune toţi mirându-se, cum fericitul a înviat din morţi cu cuvântul şi iarăşi cu cuvântul l-a răposat, au preamărit pe Dumnezeu.
Doi fraţi erau în aceeaşi mănăstire a Pecerscăi, însoţiţi cu dragostea inimii, care din tinereţe un gând şi o râvnă aveau spre Dumnezeu: Ioan şi Teofil. Aceştia au rugat pe fericitul Marcu ca să le gătească un loc de obşte, spre îngroparea lor când Domnul va porunci. După multă vreme, Teofil, cel mai mare frate, s-a dus undeva cu trebuinţa mănăstirească, iar cel mai tânăr, Ioan, bine plăcând lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit şi a murit şi l-au pus în peşteră la locul cel gătit. Apoi, după câteva zile s-a întors din călătorie Teofil şi, înştiinţîndu-se despre moartea fratelui său, s-a întristat foarte şi, luând pe unii cu sine, s-a dus în peşteră, vrând să vadă pe cel ce murise, în ce loc este pus.
Văzând că este pus în mormântul cel de obşte, la locul de mai sus, nu i-a plăcut şi cârtea împotriva fericitului Marcu, zicându-i: „Pentru ce l-ai pus aici în locul meu de vreme ce eu sunt mai bătrân decât el?”. Iar fericitul, smerit fiind, se pleca lui, zicându-i: „Iartă-mă, frate, căci am greşit”. Apoi, întorcându-se spre cel ce murise, i-a zis: „Frate, scoală-te, dă locul acesta fratelui tău celui mai bătrân, iar tu să te culci la locul cel mai de jos”. Îndată, după cuvântul fericitului, mortul s-a sculat şi s-a culcat la locul cel mai de jos, iar cei ce merseră cu dânsul se spăimântară foarte. Atunci, fratele care cârtise asupra cuviosului a căzut la picioarele lui, zicându-i: „Am greşit, părinte, mişcând pe fratele din loc, mă rog ţie, porunceşte ca iarăşi să se culce acolo”.
Fericitul i-a răspuns: „Domnul Însuşi, ridicând vrajba dintre noi pentru cârtirea ta, ca nu totdeauna vrăjmăşuind, să ţii răutate asupra mea; El a făcut aceasta cu trupul mortului acestuia, căci a arătat şi după moarte dragostea ce are pentru tine, dându-ţi întîietatea şi s-a sculat din partea cea mai de sus a mormântului, care de obşte s-a gătit vouă. Pentru că a scula morţii este dumnezeiesc lucru, iar eu sunt un om păcătos. De aceea nu pot singur de la mine fără pricină să zic acestui mort: Scoală-te şi culcă-te iarăşi în locul de mai sus. Să-i porunceşti tu lui, dacă te va asculta. Însă şi aceasta s-o ştii, că ţi se cădea să nu ieşi din viaţă şi îndată să-ţi moşteneşti întîietatea, ci, de vreme ce nu eşti gata de ieşire, mergi de te îngrijeşte de mântuirea sufletului tău şi după puţine zile aici te vor aduce”.
Acestea auzind, Teofil s-a întristat foarte şi s-a înfricoşat, socotind că îndată căzând acolo va muri, şi nici nu nădăjduia să mai ajungă la mănăstire. Apoi, abia venindu-şi în sine, a mers la chilia sa, fiind cuprins de plângere nemângîiată. A împărţit toate ale sale cele de nevoie, lăsându-şi numai o rasă şi o mantie şi în
toate zilele aştepta ceasul morţii, dar nimeni nu putea ca să-i astîmpere amarul plâns, ci acei ce voiau a-l mângîia, spre mai mare tânguire îl porneau şi nici nu puteau a-l sili să guste ceva din bucatele cele dulci, ci lacrimile îi erau pâine, ziua şi noaptea.
Sosind ziua cu lacrimi îşi spăla faţa şi zicea: „Nu ştiu de voi ajunge seara”. Iar noaptea venind, iarăşi cu lacrimi ochii săi îi închidea, zicând: „Cine ştie de voi ajunge până dimineaţă, căci mulţi din somn dimineaţa n-au ajuns seara şi mulţi dormind nu s-au sculat din pat. Apoi cum să nădăjduiesc a fi viu, eu care am luat înştiinţare că peste puţină vreme mă voi sfîrşi”. Tefil se ruga deci către Domnul ca să-i dea după îndurările Sale vreme de pocăinţă, pururea flămânzind şi plângând, şi astfel mulţi ani făcând, atît de mult îşi subţiase trupul, încât şi membrele lui puteau a le număra şi din multă plângere se lipsise de lumina ochilor.
Cuviosul părintele nostru Marcu, cunoscându-şi ceasul ducerii sale către Domnul, a chemat pe Teofil şi i-a zis lui: „Iartă-mă, frate, mulţi ani te-am mâhnit şi te roagă lui Dumnezeu pentru mine, că iată, acum mă duc din lumea aceasta. Iar de voi lua îndrăzneală nu voi uita să mă rog pentru tine, ca să ne învrednicească Domnul, ca amândoi văzând acolo pe Sfânta Sa faţă, să ne vedem unul pe altul şi să petrecem acolo, la locul cuvioşilor părinţilor noştri Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi”.
Teofil cu plângere i-a răspuns: „Pentru ce mă laşi, părinte? Sau ia-mă cu tine, sau dă-mi aici vedere. Ştiu că pentru păcatele mele căzând în peşteră aş fi murit înaintea ta, când ai ridicat pe fratele cel mort. Dar Domnul m-a cruţat, pentru sfintele tale rugăciuni, aşteptându-mi pocăinţa, deci şi acum poţi să-mi dai ceea ce te rog, sau să mă iei cu tine către Domnul, sau să văd”. Cuviosul Marcu i-a zis: „Frate, să nu te mâhneşti, că pentru Dumnezeu ai orbit cu ochii trupeşti, iar cu cei duhovniceşti vezi înţelepciunea cea adevărată. Eu mai mult am voit ca să fiu pricina orbirii tale, că ţi-am spus despre moarte, vrând să-ţi fie de folos sufletului şi înalta cugetare trupească spre smerenie s-o aduc. Căci inima înfrântă şi smerită (nu aceea ce se laudă cu întîietate) Dumnezeu nu o va urgisi. Pentru aceea nu-ţi este de trebuinţă să vezi lumina aceasta de puţină vreme, dar cere la Domnul să vezi slava Lui în lumina cea pururea fiitoare. Să nu doreşti de moarte, că va veni chiar când n-ai voi. Însă acesta va fi semnul ducerii tale, că, mai înainte cu trei zile de sfîrşitul tău, vei vedea şi aşa te vei duce la Domnul şi acolo vei vedea lumina cea nesfîrşită şi slava cea negrăită”.
Această nemincinoasă proorocire despre sfîrşitul lui Teofil lăsând-o Cuviosul părintele nostru Marcu, a sfîrşit întru Domnul viaţa sa cea vremelnică de pe pământ şi ca un poruncitor al morţilor şi prooroc, cu Domnul nostru Iisus Hristos începătorul învierii şi cu toţi sfinţii prooroci a început veşnica viaţă. Moaştele lui făcătoare de minuni sunt puse în peşteră, unde şi-a săpat singur mormântul şi dau neîmpuţinate tămăduiri tuturor celor ce cu credinţă se duc la cinstita lui raclă. Acolo se află şi fiarele ce le purta pe sine cuviosul şi crucea cea de aramă din care bea apă, pe care cu buzele sale atît de mult a sfinţit- o, încât s-a făcut şi aceea făcătoare de minuni, căci câţi credincioşi veneau şi beau apă sfântă din acea Sfântă Cruce, primeau mai presus de fire nemincinoasă tămăduire la neputinţele lor.
Fericitul Teofil având rană în inima sa, a vrut mâhnire îndoită, tânguindu-se cu amar şi de despărţirea părintelui şi povăţuitorului său, Cuviosul Marcu, şi de sfîrşitul său, pe care îl aştepta în toate zilele, aducându-şi aminte de proorocia aceluiaşi fericit de care se despărţise; deci vărsa izvoare de lacrimi care mai mult i se înmulţeau. Avea un obicei fericitul Teofil: când se îndeletnicea la rugăciune şi îi veneau lacrimile, atunci punea un vas şi plângea deasupra lui, pe care îl umpluse de lacrimi de atîţia ani. Apoi, venindu-i lumina ochilor şi văzând, după făgăduinţa Cuviosului Marcu, a cunoscut că sfîrşitul său era aproape. Drept aceea a început a se ruga lui Dumnezeu mai cu osârdie, ca să-i fie primite lacrimile.
Ridicându-şi în sus mâinile, zicea aşa: „Stăpâne, iubitorule de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, Care nu voieşti moartea păcătosului şi aştepţi întoarcerea lui, Tu, Care ştii neputinţa noastră, Împărate preasfinte, Mângîietorule cel bun, sănătatea bolnavilor, mântuirea păcătoşilor, întăritorule al celor slabi, scăparea căzuţilor, mă rog Ţie în ceasul acesta, arată spre mine, nevrednicul, mila Ta; primeşte vărsarea amarelor mele lacrimi şi varsă spre mine, păcătosul, noianul milostivirii Tale cel nedeşertat, ca să nu mă ispitesc de vămile din văzduh, nici să mă stăpânesc de domnii întunericului,
pentru rugăciunile marilor, plăcuţilor Tăi, cuvioşii părinţii noştri: Antonie şi Teodosie ai Pecerscăi şi ale tuturor părinţilor celor ce din veac bine ţi-au plăcut Ţie”.
Grăind aceasta fericitul Teofil, iată că a stat înaintea lui îngerul Domnului în chip de tânăr frumos, zicându-i: „Bine te rogi Teofile, dar de ce te lauzi cu deşertarea lacrimilor adunate în vas?”. Atunci îndată i-a arătat un vas mai mare decât acela, plin de frumoasă mireasmă, ca nişte mir de mult preţ şi a zis: „Iată, din ale tale lacrimi pe care în rugăciunea către Dumnezeu le-ai vărsat din inimă şi le-ai şters cu mâna, sau cu haina, sau cele ce au căzut pe pământ din ochii tăi – pe acelea toate le-am adunat în vasul acesta şi le- am păzit cu porunca Stăpânului şi Făcătorului meu. Acum sunt trimis să-ţi spun ţie bucurie, că te duci la Cel ce a zis: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângîia. Zicând acestea şi lăsându-i vasul, s-a făcut nevăzut.
Fericitul Teofil, chemând pe egumen, i-a spus arătarea şi vorbele îngerului, şi i-a arătat apoi şi cele două vase pline cu lacrimi, unul al său, iar altul îngeresc, mai frumos mirositor ca aromatele şi s-a rugat să i le toarne peste trupul său după moarte. A treia zi, după ce a căpătat vederea sa, s-a dus către Domnul spre vederea dumnezeirii celei în trei firi, iar cinstitul lui trup l-au pus în peşteră după vrednicie cu iubitul său frate, fericitul Ioan, aproape de Cuviosul Marcu, şi l-a uns din vasul cel îngeresc, încât toată peştera s-a umplut de bună mireasmă. Pe urmă a turnat şi celălalt vas de lacrimi pe dânsul, ca cel ce a semănat lacrimi pe pământ să secere în cer bucurie, pe care a câştigat-o prin mijlocirea Cuviosului şi povăţuitorului său Marcu Peştereanul, făcătorul de minuni şi cu darul lui Dumnezeu a toată mângîierea Celui în Treime lăudat, Căruia I se cuvine slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, decembrie