Viaţa şi pătimirea Sfinţilor Mucenici Iulian şi Vasilisa precum şi a celor ce-au fost împreună cu dânşii

Iulian era fiul unor părinţi bogaţi şi slăviţi, din Antiohia Siriei. De mic copil el a iubit fecioria şi a dorit să fie astfel până la sfirşitul vieţii sale. Era şi tânăr prea studios, ajungând să cunoască toată ştiinţa cea filosoficească, precum şi întreaga dumnezeiască învăţătură.
Ajungând la vârsta când tinerii se însoţesc prin căsătorie, părinţii lui l-au îndemnat la aceasta, dar el, cu toată smerenia şi cuviinţa, li s-a împotrivit, zicând că el vrea să-şi păstreze fecioria, întru slava lui Dumnezeu.
Părinţii s-au mâhnit, judecând lumeşte, şi l-au asuprit pe Iulian. El le-a cerut o vreme de gândire, preţ de-o săptămână.
Căzând în adâncă rugăciune, a fost învrednicit să audă glasul lui Dumnezeu, care i-a spus:
— Nu te teme. Supune-te sfatului părinţilor tăi, pentru că vei lua femeie care nu va atinge curăţia ta, ci, mai vârtos, văzându-te astfel pe tine, îşi va păzi şi ea fecioria. Şi astfel vă voi primi pe amândoi în ceruri.
Şi glasul 1-a îmbărbătat şi 1-a Mângâiat, zicând:
— Voi fi cu tine totdeauna, făcându-te să biruieşti ispitele. În odaia voastră de nuntă voi trimite alai luminos de îngeri spre a vă păzi curăţia amândurora.
Iulian a mulţumit cu plecată smerenie lui Dumnezeu şi mergând la părinţii săi, le-a spus că primeşte să-şi ia nevastă, după dorinţa lor.
Înveselindu-se, au purces şi i-au găsit o fecioară, tot dintr-un neam ales, numită Vasilisa, logodindu-i apoi pe ei, cu mare îmbucurare.
La vremea ei, se făcu şi nunta, după care mirii fură duşi în odaia lor.
Acolo mireasa a simţit o nespus de plăcută mireasmă de flori, şi neştiind ce era aceasta, a întrebat pe mirele ei:
— Ce este această mireasmă de flori, stăpânul meu, când bine vedem că acum este iarnă? Şi ce taină ascunde ea, când îţi voi spune că mi s-a aşezat cu veselie în suflet, stingând în trupul meu orice dorinţă?!…
Fericitul mire Iulian i-a răspuns:
— Mireasma ce simţi nu e trecătoare, scumpă fecioară, ci ea este prin lucrarea iubitorului de curăţie, Domnul Christos, care, celor ce-şi păzesc fecioria întru EI, le dăruieşte viaţa veşnică. Şi de vrei tu, noi vom păşiră fecioria trupurilor noastre, trăind laolaltă pentru slava lui, iubindu-L din tot sufletul şi făptuind după porunca Lui.
Fecioara Vasilisa a răspuns:
— Ce lucru poate fi mai presus decât mântuirea? Cred cuvintele tale şi voi face aşa precum spui.
Iulian a îngenunchiat atunci şi s-a rugat cu glas tare, ar Vasilisa, auzindu-i frumoasele cuvinte, a căzut şi ea în genunchi, întru asemănare desăvârşită cu el.
Şi iată că deodată s-a cutremurat încăperea, umplânduu-se toată de-o lumină negrăit de strălucitoare, şi s-a făcut o vedenie mare. Împăratul măririi, Domnul Christos, i-a pogorât cu mulţime de îngeri înveşmântaţi în alb, precum şi prea curata maica Sa, cu cete de fecioare. Pe urmă s-a pornit o cântare atât de dulce, cum nu se află nicăieri în pământeasca viaţă.
Doi bărbaţi luminaţi, încinşi cu brâie de aur, s-au pierit şi-au ridicat de jos pe Iulian şi pe Vasilisa şi le-a pus înainte, pe pat, o carte mare şi frumoasă, iar patru bătrâni creştini, frumoşi la chip, ţineau nişte pahare pline cu aromate, din care ieşea o prea plăcută mireasmă.
Unul din bătrâni le-a zis:
— În aceste pahare se închipuieşte desăvârşirea voastră. Voi aţi biruit dulceaţa vremelnică pentru cea veşnică.
Şi arătându-le cartea, bătrânul a grăit:
— Citeşte, o, Iuliane, ce stă scris în această carte a vieţii.
Şi Iulian a citit: „Iulian cel ce s-a lepădat de lume pentru dragostea Mea, va fi în numărul acelora care nu s-au
însoţit trupeşte cu femeile. Iar Vasilisa, care este cu inima dreaptă şi cu fecioria neprihănită, se va orândui în ceata fecioarelor celor ce urmează Maicei Mele celei prea curate.
Pe urmă cartea s-a închis şi cei de faţă au zis: „Amin”.
Bătrânul a mai luat glas, spunând lui Iulian şi Vasilisei:
— Aici, în această carte, sunt trecuţi toţi cei curaţi, cei milostivi, cei smeriţi, cei cu dragoste nefăţarnică, cei ce rabdă cele potrivnice, toţi cei care atât de mult au iubit pe Christos, cinstindu-L pe El mai înainte de oricine. În ceata lor, v-aţi învrednicit a vă număra şi voi…
Atunci, vedenia s-a şters din faţa lor, iar Iulian şi Vasilisa aflându-se din nou singuri, au petrecut acea dintâi noapte a lor în psalmi şi în cântări.
Făcându-se ziuă, părinţii şi nuntaşii au venit spre ei cu veselie lumească, crezând că s-a petrecut îndeobştea împerechere, dar neştiind nimic de minunata lor însoţire duhovnicească.
Şi astfel, Iulian şi Vasilisa au început traiul lor, ducându-şi-l în fericire şi în înţeleptă purtare, neştiind nimeni de această feciorească petrecere, până ce mai pe urmă a arătat-o Domnul, spre folosul multora.
După puţină vreme murind părinţii lor şi lăsându-le avere destulă, ei au ridicat o mănăstire de călugări şi alta de călugăriţe, adunând în ele cete de monahi şi monahi. După care Iulian s-a tras la mănăstirea de călugări, iar Vasilisa la cea de maici.
În aceste lăcaşuri înflorea curăţia cea îngerească, întocmai ca în nişte grădini ale Raiului.

Cum s-au dus la Domnul Iulian şi Vasilisa
În vremea aceea erau doi împăraţi cu totul varvari şi porniţi împotriva creştinilor şi a Bisericii lui Christos. Prigonirile lor au ajuns şi până în preajma aşezărilor lui Iulian şi Vasilisei.
Atunci a venit înştiinţare de la Domnul Christos pm vedenie Vasilisei, spunându-i că în curând va trece la odihna cea veşnică, după ce mai întâi vor trece toate sfinele fecioare din mănăstirea întocmită de ea, şi că Iulian va primi moarte de mucenic, mai pe urmă.
Şi aşa s-a petrecut. După ce, în cuprins de puţină vreme, ca să fie cruţate de urgia împăraţilor varvari, au trecut la Domnul toate sfintele fecioare, sfânta Vasilisa le-a văzut în luminoasă vedenie pe ele toate, îmbrăcate în strălucitoare haină, spunându-i: „Te aşteptăm, o, maica noastră, ca împreună cu tine să ne închinăm Domnului şi împăratului nostru. Deci, vino şi ne dă pre noi lui Christos, căruia mirese ne-ai făcut…”
Deşteptându-se, cuvioasa Vasilisa s-a bucurat că în curândă vreme se va duce şi ea la Domnul. Ceea ce prea curând s-a întîmplat.
Trupul ei cel sfânt a fost dat pământului, în lacrimi curate de nădejdea grabnicei întâlniri în ceruri, de către curiosul Iulian, fratele ei duhovnicesc.
Venind apoi prin părţile acelea un dregător aspru şi pornit împotriva creştinilor, zis Marcian, el săvârşea multe imnuri şi vărsări de sânge.
Aflând de Iulian şi de fraţii călugări din jurul lui că răstesc şi cred în Iisus Christos, Marcian le-a trimis veste să vină la el şi să jertfească idolilor.
În preajma lui Iulian se afla atunci mulţime de preoţi, diaconi şi alţi clerici, gata să primească pentru Christos mujceniceasca moarte.
La venirea lui Marcian, Iulian a răspuns că numai un singur împărat au ei, Cel ce locuieşte în ceruri, adică Iisus Hristos, şi pentru El ei stau gata să moară.
Mâniindu-se foarte tare, Marcian a trimis oaste care a prins pe Iulian, iar mănăstirea, împreună cu toţi cei aflători în ea, au trecut-o prin foc.
Legat în lanţuri, Iulian a fost adus în faţa dregătorului Marcian care, neizbutind să-l ademenească prin vorbe prefăcute, l-a supus la bătăi cumplite cu toiege de lemn. Aşa de tare îl loveau călăii, că un toiag s-a frânt şi a scos ochiul unui oştean care stătea faţă la chinuire.
Atunci Iulian a zis dregătorului:
— Adună, Marciene, pe cei mai iscusiţi popi ai voştri şi chemând ajutorul idolilor lor, să pună la loc cum a fost ochiul slujitorului tău, dându-i din nou vederea. Iar de nu va putea, eu ţie îţi spun că, cu ajutorul Domnului meu Iisus Christos, voi putea să-i dau din nou nu numai vederea cea trupească, ci şi cea a duhului, spre cunoaşterea adevărului.
S-au învoit a face aşa. Au venit popii idoleşti şi au făcut jertfe, rugând pe idoli întru a face această minune. Dar nu numai că n-au izbutit; ci, în adaos, s-au prăbuşit în ţărână şi cele peste cincizeci de statui idoleşti ce erau ridicate acolo.
Atunci, cu mare furie, a zis Marcian lui Iulian:
— Vai ţie, vrăjitorule, de nu vei da lumină orbului!.. Atunci sfântul Iulian făcând semnul crucii peste ochiul bolnav al slujitorului, a chemat puterea Domnului Iisus şi cel orb a văzut de îndată.
Marcian, crezând că şi aceasta este tot o vrăjitorie, de marea orbire duhovnicească, a poruncit să se taie capul acelui slujitor, iar pe sfântul Iulian, legându-1 cu lanţuri grele, a poruncit să fie dus astfel pe străzile cetăţii: în alai de batjocoră, în scuipare şi în loviri. Iar asupritorii strigau spre obştească auzire: „Iată, astfel vor pătimi cei ce nu se închină zeilor şi nu dau ascultare poruncilor împărăteşti.”
Mergând astfel, alaiul batjocoritor ajunse până în dreptul şcolii unde învăţa singurul fecior al lui Marcian, numit Chelsie.
Tânărul, privind spre sfânt, a dat glas de mare mirare:
— Ce minunat lucru văd eu!… întrebându-1 cei din jur ce vede, el a răspuns:

— Împrejurul creştinului osândit văd o mulţime de tineri încărcaţi de lumină… Unii îl slujesc, alţii îi pun pe cap o cunună atâta de luminoasă, încât întunecă lumina soarelui. Socotesc că se cade să crezi unui Dumnezeu care ocroteşte astfel pe slujitorii săi şi-i îmbracă în atâta slavă de lumină… Vreau şi eu să fiu ca acest creştin dus la osândă…
Zicând astfel, Chelsie a lepădat toate bunătăţile lumeşti şi, mergând la Iulian, i-a căzut în genunchi, zicându-i:
— Pe tine doresc să te am drept tată al naşterii mele de-a doua, dezlipindu-mă de tatăl meu trupesc care te asupreşte atâta de nedrept pe tine. Vreau să mă închin şi eu de azi înainte lui Iisus Christos, şi merg cu tine dimpreună la osândă…
Pe urmă, Chelsie a făcut această chemare şi la cei de faţă, care au rămas în mare uimire, trimiţând de îndată veste despre acesta lui Marcian şi soţiei sale.
Aflând, părinţii lui Chelsie au căzut în grea mâhnire şi au trimis de îndată slujitori şi ostaşi să aducă acasă pe fiul lor. Dar nu puteau, de vreme ce, apărat de Dumnezeu, cine se apropia de el era dat deoparte şi avea mari dureri în trup, aşa că nu-l puteau despărţi de mucenic.

Pătimirea lui Iulian, a lui Chelsie, a mamei sale şi a altor mucenici

Cercând părinţii să întoarcă acasă pe fiul lor Chelsie, n-au izbutit întru nimic, de vreme ce atâta de mare era râvna lui Chelsie pentru Christos, că i-ar fi părut mai bine să fie ars de viu decât să se întoarcă în casa necredinciosului şi asupritorului său părinte.
Atunci dregătorul Marcian a poruncit să fie aruncaţi amândoi în temniţa cea mai necurată şi mai întunecată, dar intrând ei, întunericul s-a prefăcut în lumină, iar mirosul cel rău în mireasmă plăcută. Acolo Iulian, învăţînd pe Chelsie îndreptarul credinţei, ar fi vrut să-l boteze, dar nefiind prezviter, nu putea. Dumnezeu, îngrijind pentru această dorinţă a lor, le-au trimis un prezviter în felul acesta:
Se afla în cetatea aceea un om drept şi credincios, chemat Carin. Murind şi el şi nevasta sa în dreapta credinţă creştinească, au lăsat şapte feciori, tineri de ani, dar bătrâni în înţelepciune, creştini adevăraţi fiind. Ei aveau cu dânşii pe un prezviter Antonie, care le săvârşea sfintele Taine. Acestora li s-a făcut descoperire de Dumnezeu, ca împreună cu prezviterul să se ducă în temniţă să cerceteze pe Iulian şi pe Chelsie.
Au plecat noaptea, deschizându-le drumul un înger de lumină, iar când au ajuns la porţile temniţei, îngerul abia s-a atins şi ele s-au deschis de îndată.
Aflând pe cei doi întemniţaţi, dimpreună cu douăzeci de ostaşi, de asemenea întemniţaţi fiindcă trecuseră şi ei la credinţa lui Christos, s-au îmbrăţişat frăţeşte, iar prezbiterul a botezat pe Chelsie şi pe cei douăzeci de ostaşi.
Cei şapte fraţi, stând de vorbă cu Iulian şi Chelsie, s-au aprins cu atâta râvnă pentru Christos, încât n-au mai
vrut să iasă din temniţă, ci vrând să primească suferinţă pentru EI, au rămas cu cei întemniţaţi.
Ziceau: „Credinţa trebuie să se lămurească în focul suferinţelor, ca şi aurul”, şi chiar dacă dregătorul Marcian dădu poruncă să fie scoşi din temniţă, ei tot n-au vrut să iasă, dorind să primească mucenicia dimpreună cu Iulian şi Chelsie.
Pe urmă, dregătorul a trimis veste despre aceasta împăratului, care a hotărât să fie arşi de vii, iar, dacă, prin vrăjile lor, vor scăpa de foc, să fie trecuţi prin sabie.
Întru îndeplinirea acestei porunci, Marcian i-a adus pe toţi în faţa divanului, îndemnându-i la început, prin vorbe ademenitoare, să primească a jertfi idolilor ca să scape de osândă. Dar ei s-au împotrivit cu îndrăzneală, spunând că mare osândă îi aşteaptă de la Dumnezeu pe cei ce se închină idolilor.
Tocmai atunci trecea pe acolo un convoi de mort.
Atunci, dregătorul a oprit convoiul, poruncind să aducă pe cel mort şi să-1 pună la mijloc. Poporul se mira, neştiind ce vrea să facă cu acel mort.
Marcian a spus lui Iulian:
— Spui că învăţătorul vostru Christos a înviat pe morţi. Dacă e drept că el este Dumnezeu, atunci şi voi. care-i urmaţi credinţa, veţi învia acest mort.
Iulian i-a răspuns:
— Ce foloseşte celui orb când i se spune că se înalţă soarele? Aşa şi tu: chiar de vei vedea aceasta tot nu vei crede…
Marcian i-a zis:
— Lasă acestea şi arată-ţi puterea, dacă eşti în stare. Sfântul Iulian a răspuns:
— Deşi nu eşti vrednic ca ochiul să-ţi vadă o asemenea minune, dar fiindcă de la Domnul este vremea ca să se arate dumnezeiasca Lui putere, îl voi ruga cu credinţă să facă această minune; căci este scris: „tot ce veţi cere cu credinţă, vi se va da vouă”.
Pe urmă, sfântul Iulian şi-a ridicat ochii şi mâinile la cer, rugându-se cu căldură şi cu smerenie vreme de un ceas, înaintea tuturor, cerând izbăvitoare şi neruşinată învrednicire întru a deştepta din somnul morţii, în numele lui Iisus, pe cel de faţă mort.
După ce s-a rugat, s-a plecat la urechea mortului şi i-a zis:
— Ţie îţi grăiesc, pământule uscat, în numele celui ce-a înviat pe Lazăr după patru zile, scoală-te şi stai pe picioarele tale.
Şi minunea s-a făcut. Mortul s-a ridicat şi a stat pe picioarele sale.
Poporul s-a spăimântat, iar cel înviat a zis:
— O, ce bine sunt primite rugăciunile robului lui Dumnezeu Iulian, şi cât poate fecioria lui neprihănită!
Marcian a căzut în mare mirare, dar nu cunoştea puterea lui Christos, fiind orbit de diavol. Zicea că acestea nu-s decât roadele meşteşugului vrăjitoresc.
Batjocorind pe cel înviat, Marcian 1-a întrebat cu asprime:
— De unde te-ai întors?
Cel înviat a povestit atunci cu de-amănuntul, astfel:
— Am fost dus de nişte fiinţe uriaşe, cu chip întunecat, cu vedere înfricoşată, cu ochi de jar, cu dinţi de leu, cu unghii de vultur, şi neavând nici o milă. Mă trăgeau spre prăpăstiile iadului şi aşteptau ca trupul meu să fie dat pământului ca să mă prăbuşească pe gura prăpastiei. Şi iată că deodată iadul s-a clătinat şi un glas de sus, de la scaunul Iui Dumnezeu, s-a auzit: „Pentru Iulian, cel plăcut mie, să se întoarcă sufletul lui înapoi în trup”. Îndată au venit doi îngeri în haine albe şi, luându-mă din ghearele diavolilor, m-au întors în lumea aceasta, prin sfântul acesta, care m-a înviat, ca astfel, după moarte, să cunosc pe Dumnezeul cel adevărat, de care atunci când eram viu mă lepădasem.
Auzind acestea, Marcian s-a tulburat şi nu ştia, din pricina poporului, ce să facă. A poruncit deci să fie toţi, dimpreună cu cel înviat, trimişi din nou în temniţă, pecetluindu-se porţile cu pecetea sa.
Acolo, sfântul Iulian a rugat pe prezviter să boteze pe cel înviat, punându-i numele Anastasie, ceea ce însemnează înviat a doua zi, Marcian a poruncit să fie pregătite treizeci şi unu de poloboace cu smoală, după numărul sfinţilor mucenici, ca să fie vârâţi în ele şi să li se dea foc.
Fură deci aduşi toţi acolo, iar mulţimea se văita că se pierde atâta floare de tinereţe, la care Iulian a zis: „Nu
opriţi aurul să treacă prin foc, pentru a fi mai curat”.
Marcian n-a putut sta faţă la arderea fiului său, ci s-a dus gîrbovit de mâhnire.
Fiecare dintre sfinţi fu băgat în câte un poloboc cu smoală şi împresurindu-i pe toţi cu lemne şi cu câlţi, le-au dat foc. Vîlvătaia se înălţa de treizeci de coţi, iar sfinţii cuprinşi de peste tot de flăcări cântau şi lăudau pe Dumnezeu.
Dar o mare minune s-a arătat din nou: au ars toate, afară de sfinţi, care stăteau vii şi nevătămaţi pe cenuşa care se făcuse, şi erau plini de înveselire.
Mulţimea a strigat de uimire, şi vestea despre aceasta fu trimisă dregătorului Marcian, şi el din nou i-a trimis pe toţi în temniţă.
Mama lui Chelsie, venind în temniţă şi văzând întreg şi viu pe fiul său, a crezut întru Christos şi a fost botezată chiar acolo, luând numele de Marionila.
Aflând Marcian despre aceasta, a băgat-o şi pe ea în temniţă.
A pus apoi de-a tăiat capetele celor douăzeci de ostaşi şi celor şapte fraţi mucenici, lăsând pe ceilalţi pentru o altă judecată.
Stând ei astfel în grea osândire şi rugându-se, li s-a arătat noaptea, în lumină strălucitoare, ceata sfinţilor mucenici care fuseseră jertfiţi mai înainte, iar între dânşii stătea sfânta Vasilisa cu ceata sfintelor fecioare, spunându-le că şi ei curând se vor urca în locaşul cel veşnic.
La asemenea veste, întemniţaţii s-au umplut de-o sfântă bucurie.
Au fost apoi scoşi şi puşi la grele cazne. Le-au înfăşurat mâinile şi picioarele în câlţi muiaţi în untdelemn şi aşa le-au dat foc. Au ars câlţii, dar sfinţii au rămas teferi.
Sfântului Iulian şi sfântului Chelsie le-au jupuit pielea de pe cap, iar fericitului prezviter Antonie şi lui Anastasie le-au scos ochii cu undiţele, orbindu-i. Când a fost însă s-o căznească pe sfânta Marionila, mâinile călăilor au înţepenit şi nu s-au putut atinge de ea.
I-a dat pe urmă pe toţi la mâncarea fiarelor.
Cuprins de turbată Mânie, Marcian a poruncit să fie lăsaţi slobozi toţi tâlharii şi osândiţii la moarte din toate temniţele, spre a fi ucişi laolaltă cu sfinţii.

Iar el a stat faţă, neavând inimă nici pentru feciorul, nici pentru nevasta sa.
Şi-aşa sfinţii s-au săvârşit prin ucidere de sabie, în mijlocul celor fără de lege, ca şi Mântuitorul pe cruce între tâlhari.
Dar de îndată după jertfirea lor, pământul s-a cutremurat, şi parte din zidurile cetăţii au căzut. Din cer s-au pornit fulgere, tunete şi grindină, ucigând mare parte din poporul necredincios.
Venind preoţii şi mulţimea drept-credincioasă noaptea, au vrut să ridice leşurile celor ucişi, dar nu-i puteau deosebi. Atunci, rugându-se, li s-a arătat in dreptul fiecăruia sufletul în chip de fecioară. Şi aşa i-au cunoscut şi i-au îngropat în biserică, sub altar.
Dumnezeu, Cel ce preamăreşte pe sfinţii săi, a poruncit ca din locul în care erau îngropate trupurile sfinţilor mucenici să iasă izvor de ape vii, tămăduitoare de toate.
Iar dregătorul Marcian, cel orbit de diavol, a căzut greu bolnav, având pe trup răni multe şi adânci, pierind după puţină vreme, ca un blestemat.

Viețile Sfinților, Ed. Artemis, vol. I