Când se face risipă de cuvinte?

Nimic nu doare mai mult decât sentimentul că oamenii la care ţinem nu ne ascultă cu adevărat.

Simţim nevoia de a ne face cunoscute emoţiile, trăirile. Uneori, această nevoie duce la o risipă de cuvinte, cuvinte ce se aruncă peste tot.

Când vorbeşti fără să asculţi este ca şi cum ai avea speranţa că poţi purta o conversaţie cu cineva la un telefon fără semnal. „Dialogul surzilor” cu care ne confruntăm duce la o răcire a relaţiilor, fiecare dintre cei implicaţi percepe atitudinea celuilalt ca o absenţă a interesului.

Când ascultăm cu atenţie, putem spune că existăm pentru celălalt. Nu poţi afirma că asculţi când te gândeşti să-ţi pregăteşti răspunsul, fără să aştepţi să înţelegi conturul sau imaginea pe care doreşte să ţi-o transmită celălalt prin veşmintele cuvintelor împletite cu emoţia ce le însoţeşte. Ascultatul pe care nu-l primim este ascultatul pe care la rândul nostru nu-l oferim. De aceea, putem spune că esenţa ascultatului stă în amânarea propriilor preocupări şi în atenţia sporită la experienţa celuilalt, ce se vrea împărtăşită.

Să asculţi înseamnă să fii atent, interesat, să îţi pese, să recunoşti şi să apreciezi, să nu judeci sau osândeşti.

A linişti pe cineva nu este acelaşi lucru cu a-l asculta. Să fii auzit înseamnă să fii luat în serios.

Fără această înţelegere a semenului, (şi ne-am dori să fie şi a noastră pentru el), suntem bântuiţi de un disconfort care ne face să ne simţim agitaţi şi singuri. Acest sentiment greu de suportat duce la căutarea consolării, prin fuga de realitate. Cel afectat începe să se uite haotic la televizor, să mănânce peste măsură sau să refuze mâncarea, să caute scăparea, citind despre viaţa celorlalţi.

Fără echilibrul dat de dialogul autentic, mulţi vor căuta să acopere tăcerea cu ajutorul divertismentului electronic de tot felul. (Dacă acesta ar fi să tacă, s-ar auzi ţipătul strident al disperării).

Prin lipsa dialogului autentic, omul modern se înstrăinează de ceilalţi. Limbajul devine din ce în ce mai sărăcăcios, ignoranţa, insensibilitatea, teama sunt dileme ce îl copleşesc. Îi este frică de contactul cu celălalt şi la fel de frică să fie singur.

Singura întrebare care-l macină este aceasta: Cum să rămână singur fără a fi un înstrăinat? În această problematică, practica vorbirii se transformă într-o dependenţă. Dacă vorbesc, ştiu că exist, că am un trecut, relaţii şi vorbind despre ele, mă afirm pe mine. Am nevoie de cineva doar să mă asculte. Astfel, ascultătorul creează iluzia unui dialog  când, în realitate, este doar un  monolog.

Orice dialog presupune un contact între fiinţe şi orice contact ne afectează. De aceea, mulţi preferă monologurile.

Orice discuţie, cât de mică, chiar şi o întâlnire întâmplătoare, când este tratată cu atenţie, poate avea un impact considerabil. Cine nu a fost atins şi transformat măcar o dată, de chipul frumos şi blând al unei persoane pe care a văzut-o doar pentru câteva clipe şi cu care n-a vorbit niciodată?

Înţelegem, deci, că dialogul presupune atenţia care ne poate descoperi subtilităţile lui, subtilităţi ce sunt măsura unui angajament moral al unora pentru alţii.

Iată de ce, ascultarea presupune sentimentul valorii celuilalt, respectarea demnităţii sale. Când îţi faci timp pentru a-l asculta pe celălalt, este bine să fii conştient că Dumnezeu este de faţă şi te ascultă. A fi conştient de tine, de lumea (de oameni şi natura) din jurul nostru, înseamnă a vedea limpede. Desluşim esenţa sau rădăcina lucrurilor, începem să percepem lumea reală, unde fiecare detaliu este semnificativ.

Când privim şi ascultăm cu atenţie, vedem omul, nu problemele lui, trecutul lui sau altceva care să ne conducă spre consideraţii teoretice.

A asculta, a purta un dialog, înseamnă a fi conştient de celălalt, de prezenţa lui ce se doreşte a fi descoperită. Ascultarea nu este o nevoie pe care o simţim, ci un dar pe care îl oferim.

Orice dialog scripturistic ne mărturiseşte o înălţătoare experienţă a  întâlnirilor conştiente şi responsabile. Am putea spune că toate aceste întâlniri relatate sunt şi devin o sărbătoare, un ospăţ al veştilor celor bune şi veşnice, care se adună în starea frumoasă a comuniunii cu Dumnezeu şi semenii.

Pr. Petru Munteanu