Irina Cleopatra Pușcalău: ”M-am îndrăgostit pe loc de ”glasul” violei  și nu mi-a trecut nici până în ziua de astăzi”

Solistă instrumentistă în cadrul partidei de violă a Orchestrei simfonice ”Mihail Jora” Bacău, profesor – doctor colaborator la Colegiul de Artă ”George Apostu” Bacău și membră a cvartetului ”4 Magic Cvartet”.

În anul 1992 a terminat Liceul de Artă ”Octav Băncilă” Iași, iar în același an a fost admisă la Academia de Arte ”George Enescu”, Facultatea de Interpretare Muzicală – secția violă. 11 ani mai târziu, în 2008, sub conducerea științifică a domnului profesor Viorel Munteanu, a susținut teza de doctorat cu titlul ”Viola concertată – Geneză și rezonanțe”, obținând titlul de doctor.

Aflată în vizită la casa bunicilor, în comuna Săvinești, Irina Pușcalău a avut amabilitatea să acorde un interviu Buletinului Parohial ”Hai cu noi”.

-Bună ziua și bine ați revenit pe plaiurile natale. Mulțumim că ați acceptat invitația noastră. Vă leagă amintiri frumoase de comuna Săvinești. Cum vă amintiți de anii copilăriei?

-Bună ziua și vă mulțumesc pentru invitația făcută. M-am născut într-o frumoasă zi de vară a lunii mai, acum mai bine de 40 de ani, la Piatra Neamț.

Îmi amintesc cu multă emoție și bucurie în suflet de anii copilăriei și, în primul rând, de atmosfera din casă, din familie și când spun asta mă refer la faptul că în preajma oricărei sărbători cu toții eram implicați în pregătirea ei – ce bucurie atunci când așezam pasca și cozonacii în cuptorul din curtea bunicilor, în preajma Sfintelor Paști sau în Ajunul Crăciunului, când îl așteptam cu nerăbdare pe Moș Crăciun, care împărțea tuturor (indiferent de vârstă) cadouri. Cât de minunat era mirosul de portocale sau buchetul de banane, care era comer-cializat, cum se spune, ”pe sub mână”?! Jocurile copilăriei existau în curtea bunicilor și a vecinilor sau în stradă, nu era traficul infernal de astăzi, împreună cu alți copii (Chimiță, Șotron, Țară, țară vrem ostași, tenis, fotbal) sau în vacanțe, dacă vă vine a crede ne jucam de-a școala, era foarte frumos.

De asemeni, nu pot trece cu vederea bucuria venirii zilei de Duminică sau a unei sărbători petrecute la Sf. Biserică (eram foarte mulți copii la biserică, aduși de bunici sau părinți, care participam efectiv la slujbe).

Legat de aceasta, de exemplu, în Săptămâna Patimilor, la Denii, părintele Gheorghe Filip, după fiecare Denie, ne întreba pe noi, copiii, care stăteam în fața Icoanei Maicii Domnului, de subiectul din seara respectivă și … atât ne trebuia – să nu răspundem corect!

Parcă s-ar fi întâmplat ieri, cu nostalgie îmi amintesc și de prima zi, de când am pășit cu pași timizi pe treptele actualei Școli Vechi, fosta Școală generală nr. 16 – Săvinești, unde am învățat până în clasa a IV-a.

Am avut șansa să am o doamnă învățătoare foarte devotată muncii sale, cu dragoste pentru copii și pentru educarea lor și anume, doamna Bălan Ortansa, căreia îi mulțumesc pe această cale. A reușit de-a lungul celor patru ani de ciclu primar să-mi insufle importanța studiului fiecărei materii.

-Înainte de interviu, ne-ați spus că la vârsta de 12 ani ați simțit prima dragoste, dragostea pentru violă. Care este traseul urmat din acest punct de vedere?

Sigur. Aveam nouă ani și ceva și, împreună cu alte trei fete din Săvinești, am plecat spre Piatra Neamț, pentru a descoperi universul mirific al muzicii și, cum altfel decât cântând la un instrument, ne doream vioara. Locuri libere pentru a studia vioara erau numai la Școala Populară de Artă care se afla la parterul unei clădiri ce găzduia la etaj Școala de Muzică. Ca o paranteză, precizez faptul că doamna ce se ocupa de înscrieri i-a propus mamei să mă înscrie la Școala de Muzică (fără taxă), dar la violă – nu știam cum arată instrumentul decât din cărți, iar sunetul nu-l cunoșteam, însă l-am respins cu lacrimi în ochi și printre suspine repetam mereu: vreau să cânt la vioară, nu la violă și așa am început studiul viorii. După un an la Școala Populară de Artă am fost transferată, datorită rezultatelor bune, la Școala de Muzică, tot la secția vioară, iar la sfârșitul clasei a VI-a, adică la 12 ani, doamna profesoară de vioară Udilă Dora (cu care am studiat vioara în toți cei trei ani) i-a sugerat mamei să dau examen la Liceul de Artă din Iași, pentru a studia mai departe.

Zis și făcut; am plecat la Iași, am dat examenul, am reușit, dar, pentru că se știe, studiul viorii începe la cinci – șase ani, iar eu mergând la Iași eram dezavantajată de faptul că am început mai târziu și astfel am fost transferată la violă. Pot spune că m-am îndrăgostit pe loc de ”glasul” instrumentului, adică de cel al violei și mai pot adăuga că nu mi-a trecut nici până în ziua de astăzi. (Va urma)

Brîndușa Dediu