Petru Roibu – ”Unde sunt moșii de altădată?”

Când am venit prima dată la Săvinești, în 1954, ca învățător, aici era un cătun de peste câmpuri, cu doar 80 de case bine gospodărite. Satul era flancat spre nord-est și puțin spre sud cu câmpuri roditoare, iar spre vest cu codri de stejar, pe unde trece astăzi canalul care alimentează hidrocentrala.

Școala cu clase simultane funcționa în casa lui moș Ion Sârbu, om „răsărit” cu ceva avere agonisită. Predam împreună cu învățătorul Isopescu, care imediat a ieșit și la pensie. La acele începuturi efectivele erau relativ mici: 30 de copii pentru toate cele 4 clase primare. Intregul  inventar al școlii era compus din 3 bănci de 3 m lungime, o masă drept catedră, un scaun, o tablă și o găleată pentru apă. Dar activitatea instructiv-educativă era cu folos pentru că exista sete de cunoaștere. Mereu vioi și puși pe năzbâtii, copiii din acea vreme făceau deliciul activității noastre și nu existau cazuri de handicap sau deficiențe psiho-motorii, ca acum. Trebuie să recunosc că în activitatea noastră am avut mereu sprijinul neprețuit al părinților care asigurau curățenia, reparațiile și lemnele pentru foc iarna.

Îmi amintesc acum și de „moșii” care formau un adevărat „sfat” pentru cei mai tineri, erau nu doar înțelepții satului, ci și adevărați formatori de etică, morală și religie propășind mai departe cinstea, dreptatea, hărnicia și iubirea, valori de netăgăduit! Parcă-i văd și acum pe blajinii, oameni cu frică de Dumnezeu, intervenind ori de câte ori era nevoie cu un sfat sau vorbă de duh, dojenind atunci când era cazul. Ei mă întâmpinau mereu dimineața spunând: „Să trăiți domnule învățător. Să puneți note bune copiilor!”.

Așa i-am cunoscut pe moș Nicolae Toma și pe moș Grigore Urdă, pe moș Neacșu și pe moș Bălănuță, pe moș Sârbu și pe mulți alții… Oameni gospodari, harnici, demni și respectuoși, cu credința milenară în suflet… Aveau o mândrie motivată nu de averile agonisite, ci de credință, demnitate și credința că aparțin unui neam, hotărâți să-l servească până la sacrificiul suprem. Așa i-am recunoscut și pe moșii „trei calici” care mi-au rămas în memorie ca oameni dârzi și răbdători, prea puțin împovărați de  vremuri, cu priviri sclipitoare, dispuși oricând să înfrunte furtunile vieții. Ei nu cereau nimănui nimic… nici dezăpeziri, nici salarii sau pensii, nici ajutoare sociale, ci mai curând ofereau cu mărinimie din puțina lor agoniseală.

Astăzi, când amintirile abundă, doresc să închin moșilor acelor vremi un pios și recunoscător omagiu și, să rog pe bunul Dumnezeu să-i binecuvânteze acolo unde se află, rezervându-le locul pe care îl merită fiecare. Dumnezeu să-i odihnească în liniște și pace!

Petru Roibu