Sfinţii Mucenici Evod şi Onisifor, dintre cei şaptezeci de apostoli (7 septembrie)

(Istorisire după Sf. Simeon Metafrast) Sfântul Evod a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, făcându-se întîi episcop în Antiohia cea mare, după Sfântul Apostol Petru. Era mare propoveduitor al Cuvântului lui Dumnezeu; Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu îl pomeneşte în scrisoarea sa cea către antiohieni, zicând: „Aduceţi-vă aminte de fericitul Evod, părintele vostru, care v-a fost pus vouă păstor întîi de apostol; deci, ca să nu se ruşineze de voi părintele, fiţi adevăraţi fii, iar nu din preacurvie”. Acest Sfânt Evod a scris pentru Prea Curata Fecioară că a născut pe Mântuitorul lumii în anul al cincisprezecelea al vieţii sale: „De la trei ani, zice, a fost dusă în Biserica Domnului, unde a trăit unsprezece ani, apoi, sosind al doisprezecelea an, de mîinile preoţilor a fost dată lui Iosif spre pază, vieţuind la el patru ani, a primit Bunavestire cea de bucurie de la înger şi a născut pe Hristos, lumina lumii, petrecând cincisprezece ani ai vieţii sale”. Şi alte multe scrieri de folos a lăsat Sfântul Evod, dar vremurile cele cumplite în care a fost prigonită biserica n-au îngăduit ca veacul nostru cel de pe urmă să le vadă. A scris o carte care avea titlul: Luminător. Vechiul scriitor Nichifor Calist enumeră acest titlu în istoria sa. Se scrie despre dânsul în martirologiul latin că şi-a vărsat sângele pentru Hristos şi luând cununa muceniciei s-a sfîrşit. Unii povestesc că sfântul a pătimit atunci când Vespasian a fost în Antiohia. În acea vreme s-a făcut tulburare în cetate din pricina unui iudeu, Antioh, care, lăsându-şi legea sa, a jertfit la idoli. Mulţi din iudei au fost ucişi, pentru că nu s-au închinat la idoli, şi tot atunci mai mulţi iudei au primit credinţa creştină şi îl aveau pe Evod arhiereu. Deci, odată cu dânşii, şi Sfântul Evod a fost ucis ca un păstor şi mai mare începător al lor. Iar Sfântul Onisifor, asemenea era din cei şaptezeci de apostoli, pe care Pavel îl pomeneşte în scrisoarea cea către Timotei, zicând: „Să dea Domnul milă casei lui Onisifor, că de multe ori m-a odihnit pe mine, şi de lanţul meu nu s-a ruşinat, ci venind în Ro-ma, mai cu osârdie m-a căutat şi m-a aflat. Să-i dea lui Domnul ca să afle milă de la El în ziua aceea. Şi la câte în Efes mi-a slujit mie, tu mai bine ştii”. Acesta a fost episcop în Kolofonia şi în Kirini şi până la sânge a pătimit pentru credinţă. Mărturiseşte pentru dânsul minologhionul că, după multe bătăi, fiind târît de cai sălbatici, şi-a dat duhul în mîinile lui Dumnezeu şi în ceata mărturisitorilor împreună cu Evod, se sălăşluieşte în lăcaşurile cereşti.
Viaţa celui între Sfinţi Părintele nostru Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului (7 septembrie)
Noul făcător de minuni al Rusiei, sfântul Ioan, s-a născut în marele oraş Novgorod, din părinţi binecredincioşi; tatăl său se numea Nicolae, iar maica sa, Christina. Avea şi frate după trup, anume Gavriil, cu care era crescut în bună învăţătură şi deprins în frica lui Dumnezeu. Din tinereţe s-a îndreptat pe sine la fapta bună. Iar la vârsta potrivită, a fost hirotonit preot la biserica Sfântului sfinţit Mucenic Vlasie. Şi slujea Domnului cu toată osârdia, umblând fără prihană în toate poruncile lui. Iubind însă viaţa cea liniştită şi fără de tulburare, a avut dorinţă a se îmbrăca în chipul călugăresc. Pentru aceea a gândit să zidească şi o mânăstire nouă din averea ce rămăsese de la părinţi. Sfătuindu-se cu fratele său Gavriil, mai întîi a zidit o biserică de lemn, întru numele Prea Curatei Maicei lui Dumnezeu, întru pomenirea cinstitei Buneivestiri, şi a întemeiat mânăstire şi a rânduit toate cele trebuincioase ei. Apoi s-a sârguit ca să zidească biserica de piatră.
55
Deci, începându-se acel lucru bun, şi zidindu-se bine biserica cea de piatră, au ajuns la ferestre; şi le-a lipsit argintul pentru săvârşirea bisericii. De aceea fericitul Ioan şi Gavriil, fratele lui, erau în mare mâhnire. Dar având mare credinţă şi osârdie către Prea Curata Născătoare de Dumnezeu, întru mâhnirea lor au năzuit cu lacrimi spre dânsa ca spre cea grabnică ajutătoare şi scârbiţilor mângâietoare, rugându-se şi zicând: „Tu, Stăpână, ştii credinţa noastră şi dragostea pe care o avem către Fiul Tău şi Dumnezeul nostru şi spre tine, Doamna noastră, cu toată osârdia şi credinţa spre zidirea prea cinstitului tău hram ne-am pornit şi spre ajutorul tău ne-am pus nădejdea noastră, Maica lui Dumnezeu. Deci, ajută-ne nouă ca să săvârşim biserica ta, trimite ajutorul tău, Stăpână, şi nu ne ruşina pe noi robii tăi, că, iată, am început a zidi şi nu putem a o sfîrşi fără de ajutorul tău”. Aşa rugându-se şi tânguindu-se ei, li s-a arătat noaptea în vis Preacurata Maica lui Dumnezeu, cereasca împără-teasă, zicându-le lor: „De ce v-aţi tânguit atîta pentru zidirea biseri-cii mele, iubiţii mei robi ai lui Dumnezeu? Nu voi trece cu vederea rugăciunea, credinţa şi dragostea voastră, ci degrabă vă voi trimite vouă cele spre săvârşire; ba vă va şi prisosi; şi altă trebuinţă nu este, fără numai sârguiţi-vă la lucru şi nu vă împuţinaţi în credinţă”. Această vedenie o văzură amândoi fraţii şi, deşteptându-se, s-au umplut cu mare bucurie. Iar după cântarea Utreniei au spus unul altuia cele ce văzuseră, şi s-au întărit cu nădejde. Şi într-aceeaşi zi, de dimineaţă, după rânduiala lui Dumnezeu, ieşind afară din mânăs-tire, au văzut un cal foarte minunat stând înaintea porţii, cu frâu aurit, înfrânat, şi şeaua de pe dânsul ferecată cu aur, iar călăreţ pe el nu era. Şi sta calul blând şi nemişcat. Mirându-se de frumuseţea şi mărimea calului, aşteptară mult: oare nu va veni de undeva călăreţul calului acestuia? Şi pentru că nu a venit nimeni, calul stând la un loc, nemişcat, se apropiară de dânsul şi văzură doi săcu-şori plini pe amândouă părţile şelei atârnaţi. Cunoscând deci că de la Dumnezeu li s-a trimis lor aceasta, au luat de pe cal săcuşorii aceia şi îndată calul s-a făcut nevăzut din faţa ochilor lor. Apoi, dezlegând săcuşorii, au aflat unul plin cu aur iar altul cu argint şi, mirându-se de o asemenea purtare de grijă dumnezeiască şi a Preacuratei Maicei lui Dumnezeu, mare mulţumită au înălţat şi degrabă au săvârşit biserica, cu toată buna podoabă înfrumuseţînd-o. Ase-menea au cumpărat mânăstirii şi mulţime de moşii, iar rămăşiţa au-rului şi a argintului au dat-o egumenului şi fraţilor. Şi ei se îmbrăcară în călugărescul chip acolo şi s-au numit Ioan-Ilie şi Gavriil-Grigorie şi petreceau în mănăstirea aceea cu plăcere dumnezeiască în post şi în rugăciune şi întru toate nevoinţele şi ostenelile călugăreşti. Murind preasfinţitul arhiepiscop al Novgorodului, Arcadie, l-au luat pe fericitul Ilie din mânăstirea sa şi l-au ridicat la scaunul arhiepiscopiei cu sila, căci el se lepăda, socotindu-se nevrednic de o rânduială ca aceasta; dar Dumnezeu l-a făcut pe el vrednic. Deci, voievodul, toţi mai marii duhovniceşti şi mirenii, tot poporul cetăţii aceleia, cu un glas, l-au ales pe el, căci era iubit de Dumnezeu şi de oameni şi prin rugăminte l-au făcut pe el să primească scaunul arhiepiscopiei. Atunci s-a supus şi a fost aşezat arhiepiscop al Novgorodului de prea sfinţitul Ion, mitropolitul Kievului şi a toata Ru-sia. Şi păstorea bine turma oilor lui Hristos, vieţuind întru cuvioşie şi dreptate. În acea vreme, Roman, voievodul Suzdalului, şi alţii din ace-laşi pământ al Rusiei, demnitari mulţi, şaptezeci şi doi la număr, se sculaseră asupra marelui oraş Novgorod, vrând să-i risipească pe el şi pe oamenii săi, cei de un neam şi de o credinţă, să-i prade şi să-i dea morţii. Pentru aceea au mers la cetate cu marea mulţime a oş-tilor lor şi, împresurând-o, au strîmtorat-o cu sila trei zile. Iar cetă-ţenii, văzând puterea cea mare a protivnicilor şi slăbind de război, erau în necaz şi în nepricepere mare, neaşteptând ajutor de nicăieri, numai de la Dumnezeu cereau milă, şi nădăjduiau spre rugăciunile sfinţitului lor păstor. Iar bunul păstor, văzând pe lupii cei ce năvăliseră şi căutau să-i rănească turma, a stătut la strajă, privind cu ochi nedormit spre Dumnezeu şi cu rugăciunile sale îngrădind cetatea şi cu ziduri. Iar în noaptea a treia stând el, după obicei, la rugăciune înaintea icoanei Domnului Iisus Hristos, şi cu lacrimi, strigând către Stăpân pentru izbăvirea cetăţii, a auzit un glas zicând către dânsul: „Să mergi în biserica Domnului nostru Iisus Hristos, cea de pe uliţa lui Ilie, şi acolo, luând chipul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, să-l înalţi pe zidul cetăţii împotriva vrăjma-şilor şi îndată vei vedea mântuirea cetăţii”. Iar el, care a auzit un glas ca acesta, s-a umplut de negrăită bucurie şi a petrecut fără de somn toată noaptea aceea.
A doua zi a chemat deci tot soborul şi le-a spus lor de glasul ce se făcuse către dânsul; iar poporul, auzind aceea, a proslăvit pe Dumnezeu şi pe Preacurata Maica lui Dumnezeu şi primind oarecare putere a îndrăznit. Apoi, arhiepiscopul a trimis pe arhidiaconul său dimpreună cu clerul, poruncindu-i să aducă la sobor acea cin-stită icoană, iar el, împreună cu sfinţitul sobor, intrând în biserica cea mare a înţelepciunii
56
lui Dumnezeu, au început a săvârşi cântări de rugăciune. Ajungând, deci, trimişii la biserica Mântuitorului, unde se afla icoana făcătoare de minuni a Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare şi, închinându-se precum se cădea, când au vrut să o ia, n-au putut nici să o mişte din loc; şi, pe cât au încercat mai mult, pe atît nicidecum n-au putut. Şi, întorcându-se, au spus sfântului. Apoi el, adunând tot soborul, a mers cu sârguinţă şi, intrând în biserică, a căzut înaintea icoanei Stăpânei noastre, rugându-se şi zicând: „O, prea milostivă Doamnă, Fecioară de Dumnezeu Născătoare, tu eşti nădejdea, scăparea şi apărarea cetăţii noastre, zidul, acoperământul şi limanul tuturor creştinilor. Drept aceea şi noi păcătoşii, spre tine nădăjduim. Roagă-te, Doamnă, Fiului tău şi Dumnezeului nostru pentru cetatea noastră şi nu ne da în mâna vrăjmaşilor noştri pentru păcatele noastre, ci ascultă plângerea şi suspinarea robilor tăi şi scapă-ne. Precum oarecând pe niniviteni Fiul tău i-a cruţat, pentru pocăinţă, aşişderea şi aici arată-ţi, Stă-până, mila ta”. Astfel rugându-se sfântul, a început a cânta paraclisul; şi când clericii cântau condacul după a şasea peasnă: „Ceea ce eşti folositoare creştinilor, neînfruntată”, îndată cinstita icoană a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu s-a mişcat singură. Iar poporul văzând acea minune, toţi ca un singur glas strigau: „Doamne miluieşte!” Apoi, prea sfinţitul arhiepiscop, luând în mîini acea cinstită icoană, a sărutat-o cu dragoste şi, mergând cu poporul, săvârşind cântări şi rugăciuni a înălţat-o pe zidul cetăţii şi a pus-o împotriva luptătorilor. Şi, fiindcă la al şaselea ceas începuseră protivnicii a se năpădi mai tare la cetate şi îndreptară săgeţi asupra ei ca ploaia de multe, îndată cinstita icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu schimbîndu-şi faţa sa dinspre protivnici, a întors-o spre cetate. Această mişcare era semn sigur de prea marea milostivire a Stăpânei noastre, pe care a arătat-o popoarelor celor ce se primejduiau de către împresurători. Privind arhiepisco-pul spre sfânta icoană a văzut lacrimi curgând din ochii ei ca un izvor al raiului şi luând felonul său, adună într-însul pe cele ce picau din icoană şi grăi: „O, minune prea slăvită! Cum din lemn uscat pică lacrimi! Iată, Împărăteasă, ne arăţi nouă semn adevărat, că te rogi Fiului tău şi Dumnezeului nostru, cu lacrimi, pentru scă-parea cetăţii”. Poporul, văzând că plângea icoana Preasfintei Născă-toare de Dumnezeu, a strigat către Dumnezeu cu lacrimi şi cu suspinuri. Şi deodată a coborît frică asupra protivnicilor, i-a aco-perit întunericul, iar mânia lui Dumnezeu i-a tulburat şi începură unul pe altul să se ucidă. Iar cetăţenii, văzând o tulburare ca aceea a lor, au deschis porţile cetăţii şi, ieşind înarmaţi, s-au repezit asupra vrăjmaşilor, pe unii tăindu-i, iar pe alţii de vii robindu-i şi aşa au biruit toate taberile vrăjmaşilor, cu ajutorul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. Din acea vreme arhiereul lui Dumnezeu, Ilie, a aşezat praznic luminos: să se prăznuiască acel prea minunat semn al Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu în marea cetate Novgorod, şi a numit ziua aceea pe de-o parte zi de izbăvire, iar pe de alta, zi de pedepsire; de izbăvire, deoarece cu rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu a trimis Dumnezeu izbăvire cetăţenilor, iar zi de pedepsire pentru aceia care, sculându-se asupra celor de un neam şi de o credinţă, făceau război între fraţi. Şi aşa, din vremea aceea marele Novgorod era în pace şi în linişte adâncă prin ocârmuirea bunului păstor. Fericitul, şezând pe scaunul său ani îndestulaţi spre înălţarea laudei lui Dumnezeu, a zidit şapte biserici vestite. Cea dintîi biserică, pe care mai întîi de călugăria sa a zidit-o, era cu hramul Bunavestire a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu. A doua, pe care în vremea arhieriei sale a zidit-o, avea hramul Botezul Domnului. A treia, în numele Sfântului Prooroc Ilie. A patra era afie-rosită în numele cuviosului Theodor, egumenul Studitului. A cincea, a Sfinţilor Anania, Azaria, Misail şi a Sfântului Daniil pro-orocul. A şasea avea hramul Sfântului drept Lazăr, celui a patra zi înviat. A şasea era închinată Sfântului ierarh, făcătorului de minuni Nicolae. Şi era sfântul foarte milostiv către toţi, având, pe câtă mare blândeţe, pe atîta dragoste nefăţarnică. Era ca un soare în biserica lui Hristos, luminând prin lucruri bune, gonind întunericul faptei rele şi sfărîmând capul diavolului, domnul întunericului, care vrăjmăşeşte totdeauna şi pizmuieşte mântuirea omenească.
Pentru că sfântul avea putere mare peste duhurile cele necu-rate, aşa că le putea lega pe ele cu cuvântul, credem că este de fo-los a arăta aici o povestire minunată: Stând odată sfântul, după obiceiul său, la rugăciune, în chilia sa, la miezul nopţii diavolul, vrând să-l înfricoşeze pe sfânt prin năluciri, a mers şi a intrat în ligheanul cel ce sta în camera lui de culcat şi a început a tremura, tulburând apa. Iar sfântul, înţelegând diavoleasca nălucire, s-a apropiat de vas şi l-a însemnat pe el cu semnul Crucii şi cu certare l-a legat în lighean pe diavol, aşa ca să nu mai iasă el de acolo multă vreme. Diavolul, fiind ars de puterea Crucii, a început să strige ca omul: „O, amar mie, că sunt ars şi nu pot să rabd! Degrabă mântuieşte-mă,
57
sfinte al lui Dumnezeu!” Iar sfântul i-a zis: „Cine eşti tu şi cum ai intrat aici ?” Răspuns-a diavolul: „Eu sunt vicleanul diavol şi am venit aici ca să te tulbur, căci mi se părea că te vei înfricoşa ca om şi te vei lăsa de rugăciune, iar tu m-ai încuiat în vasul acesta, unde groaznic mă chinui. Vai mie ! că m-am amăgit şi am intrat aici ! Mântuieşte-mă, robule al lui Dumnezeu, şi de acum făgăduiesc că nu voi mai veni altă dată aici”. Strigând diavolul mult aşa, i-a zis sfântul: „Iată, pentru îndrăzneala ta neruşinată îţi poruncesc ca în noaptea aceasta să mă duci în Ierusalim, la biserica unde este mormântul Domnului. Iar din Ierusalim, să mă aduci ia-răşi aici, în chilia mea, în noaptea aceasta, şi după aceea îţi voi da drumul”. Deci, diavolul s-a făgăduit să facă voia sfântului, numai să fie mântuit din vas. Apoi sfântul, cercetându-l, l-a mântuit zicându-i: „Să-mi fii ca un cal, gata, stând înaintea chiliei mele, ca încălecând pe tine, să-mi săvârşesc dorinţa”. Iar diavolul a ieşit ca un întuneric din vas şi a stat, după porunca sfântului, la uşa chiliei ca un cal. Sfântul ieşind deci din chilie, s-a înarmat pe sine cu crucea şi a încălecat pe drac şi s-a aflat într-acea noapte în sfânta cetate a Ierusalimului, lângă biserica Sfintei Învieri, unde este mormântul Domnului. Iar pe diavol l-a certat să nu se ducă de la locul acela, şi sta diavolul, neputând nicidecum să se mişte din loc, până ce sfântul a făcut închinăciune la mormântul Domnului şi la cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Mergând la biserică şi-a plecat genunchile înaintea uşii şi s-a rugat şi îndată i s-au deschis uşile bisericii singure, de la sine, şi lumânările şi candelele la mormântul Domnului s-au aprins. Iar Sfântul, rugându-se lui Dumnezeu cu mulţumită, a vărsat lacrimi şi s-a închinat la mormântul Domnului şi l-a sărutat. Asemenea şi la lemnul făcător de viaţă şi la toate sfintele icoane şi la locurile cele din biserică, şi, săvârşindu-şi dorinţa, a ieşit şi iarăşi uşile bisericii s-au închis singure. Şi găsind pe diavol în acelaşi loc unde-i poruncise, stând ca un cal, gata, a încălecat pe el, şi s-a aflat în noaptea aceea în marele Novgorod, în chilia sa. Ducându-se diavolul la sfânt, l-a rugat ca să nu spună nimănui cele ce se petrecuseră cu dânsul, cum că, legat fiind prin certare i-a slujit ca un rob. „Iar de vei spune cuiva – zicea – că ai umblat călare pe mine, apoi nu voi înceta să-ţi fac supărare, până ce nu voi aduce asupra ta o ispită mare”. Acestea spunându-le diavolul, sfântul a făcut semnul Crucii pe sine şi îndată diavolul s-a stins ca fumul şi a pierit de la dânsul. Iar odată sfântul, cu cinstiţii bărbaţi, cu egumeni, cu preoţii şi cu cetăţenii cei de Dumnezeu temători, îndeletnicindu-se în vorbă duhovnicească şi povestind din vieţile sfinţilor şi spunând multe spre folos, i s-a întâmplat lui de a arătat şi acest lucru de care am povestit, spunând că altcuiva i se întâmplase, zise: „Ştiu pe un om care într-o noapte din marele Novgorod a fost în Ierusalim şi, închinându-se la mormântul Domnului şi la lemnul făcător de viaţă al Sfintei Cruci, s-a întors în marele Novgorod, mergând călare pe diavol, pe care, prin certare, îl legase ca pe un robit”. Iar cei ce au-zeau se mirau de aceasta foarte tare, dar diavolul scrîşnea cu dinţii asupra sfântului, zicându-i: „De vreme ce ai dat pe faţă taina aceasta, voi aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osândit de toţi cetăţenii ca un desfrânat”. Din vremea aceea, prin voinţa lui Dumnezeu, a început dia-volul a aduce asupra sfântului o astfel ispită: venind mulţi oameni pentru binecuvântare la sfântul, diavolul le arăta în chilia lui felurite năluciri – uneori încălţăminte femeiască, alteori mărgele, iar alteori alte găteli şi haine cu care femeile se împodobesc. Deci, oamenii ce veneau, văzându-le, se scandalizau şi gândeau rău de sfântul, părându-li-se că ţine femeie în chilia sa şi se tulburau şi, sfătuindu-se între dânşii, ziceau: „Este nedrept ca un arhiereu depravat ca acesta să fie pe scaunul apostolesc”. Şi, adunându-se oamenii la chilia sfântului, diavolul s-a închipuit în fetişoară şi alerga înaintea lor ca şi cum ar fi fugit din chilia sfântului, iar oamenii, văzând-o, strigară şi începură a alerga vrând să prindă pe fetişcana aceea; însă diavolul a scăpat după chilia sfântului şi s-a făcut nevăzut.
Auzind sfântul gălăgia poporului, a ieşit din chilie, şi a zis că-tre oameni: „Ce este fiilor? De ce este gîlceavă între voi ?” Iar ei, strigând la el ca la un depravat, defăimându-l şi ocărându-l, l-au apucat şi începură a-l batjocori. Apoi, nepricepându-se ce să-i mai facă, ziseră între dânşii: „Să-l ducem la râu şi să-l punem pe o plută, ca să-l ducă apa de la cetatea noastră în jos, pe râu”. Şi ducând pe sfântul şi curatul arhiereu al lui Dumnezeu la podul cel mare, care este pe râul Volhov, i-au dat drumul pe o plută; şi s-au împlinit cuvântul vicleanului diavol, care i-a zis lăudându-se: „Vei aduce asupra ta o asemenea ispită ca să fii osândit de toţi ca un depravat”. Şi se bucura vicleanul văzându-l pe sfânt batjocorit. Însă cu ajutorul
58
darului lui Dumnezeu a biruit nevinovăţia dreptului, şi a ruşinat pe vrăjmaşi căci sfântul fiind pus pe plută, pluta aceea plutea în susul râului, împotriva apei, care este la podul cel mare nefiind dusă de nimeni, decât de puterea lui Dumnezeu. Şi plutea spre mânăstirea Sfântului Gheorghe care se afla departe de cetate ca la trei stadii. Iar oamenii, văzând minune ca aceasta, s-au înspăimântat şi părăsind răutatea îşi rupeau hainele şi se tânguiau, zicând: „Am greşit şi am făcut nedreptate. Oameni fiind, am judecat pe păstor”. Şi alergau pe mal, rugând pe sfânt să le ierte păcatul şi să se întoarcă la scaunul său. „Iartă-ne nouă, părinte – ziceau – întru neştiinţă ţi-am greşit. Să nu pomeneşti răutatea noastră şi nu ne lăsa pe noi, fiii tăi”. Aşijderea şi tot clerul, întâmpinând pe sfânt şi plecându-şi capetele la pământ, cu lacrimi îl rugă să se întoarcă la scaunul său, iar el, ca un alt Ştefan, întîiul mucenic, se ruga lui Dumnezeu pentru cei ce l-au nedreptăţit, zicând: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. Şi s-a oprit la margine, aproape de mânăstire despre care am amintit înainte ca la o jumătate de stadie şi, sculându-se de pe plută, a ieşit la mal. Iar poporul căzând cu plângere la dânsul, îşi cerea iertare şi se bucura că a îmblânzit pe sfânt şi că a descoperit Domnul viaţa lui cea nevinovată şi curată. Iar el, fiind fără de răutate şi dându-le tuturor iertare, le-a spus cum, umblând călare pe diavol, a fost în Ierusalim şi cum diavolul s-a lăudat asupra lui. Auzind aceasta, toţi au proslăvit pe Dumnezeu. Şi aşa s-a întors sfântul la scaunul său cu mare cinste şi slavă şi învăţa pe oameni, zicându-le: Fiilor, cu cercetare să faceţi tot lucrul, ca să nu fiţi amăgiţi de diavol şi ca să nu aflaţi cândva răutatea împletită cu bunătatea şi să fiţi vinovaţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu. După aceasta mai vieţuind puţin sfântul şi cunoscându-şi ducerea sa la Dumnezeu şi-a lăsat omoforul, acum fiind la adânci bătrâneţe, şi s-a călugărit în marea schimă şi l-a numit în schimă cu numele lui cel dintîi, Ioan. Şi s-a mutat cu pace la Domnul; iar trupul lui îl puseseră în biserica cea mare, în călugărescul chip. După dânsul ridicară la scaun pe Grigorie, fratele lui, care păştea binecinstitoarea turmă, dând Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viețile Sfinților, septembrie