Povestirea lui Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, despre minunile Sfântului şi Marelui Mucenic Mina (11 noiembrie)

După moartea păgânilor şi urîtorilor de Dumnezeu împăraţi ai Romei, împărăţind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutând moaştele Sfântului şi slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. In aceeaşi vreme un negustor bine credincios din pământul Isauriei, venind în Alexandria după neguţătorie, a auzit de minunile şi de tămăduirile cele multe ce se făceau în Biserica Sfântului Mina şi a zis întru sine: „Mă voi duce dar şi eu şi mă voi închina cinstitelor moaşte ale Sfântului Mucenic şi voi duce un dar în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului Său de chinuri”.
Deci, sculându-se, a plecat luînd cu sine o pungă plină cu galbeni. Şi venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare şi a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieşind la ţărm, îşi căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflând o casă, a zis gazdei: „Prietene, fie-ţi milă şi mă primeşte în casa ta, ca să rămân aici, fiindcă a apus soarele şi mă tem a merge singur pe cale şi nici n-am tovarăş să călătorească cu mine”. Iar cel cu casa a zis: „Intră, frate, şi rămîi aici până ce se va face ziuă”.
Deci, intrând oaspetele în casă, s-a culcat şi a adormit. Iar cel cu casa, văzând la oaspete punga cu galbeni, a râvnit spre dânsa şi îndemnat fiind de diavolul, a gândit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul. El s-a sculat la miezul nopţii şi l-a sugrumat cu mîinile; apoi, tăindu-l bucăţi, a pus acestea într-o coşniţă pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai ascunsă, căutând după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis.
Aşa cugetând acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina, şezând pe cal, venind ca un ostaş de la împăratul şi, intrând pe uşă în casa ucigaşului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigaşul a zis către dânsul: „Nu ştiu ce spui, stăpâne, n-a fost la mine nimeni”. Iar sfântul, pogorându-se de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, şi aflând coşniţa a tras-o afară şi a zis către ucigaş: „Ce este aceasta?” Iar el înfricoşîndu- se, s-a aruncat la picioarele sfântului. Apoi sfântul, alcătuind bucăţile celui tăiat şi rugându-se, a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dânsul: „Dă slavă lui Dumnezeu!”
Iar el, sculându-se ca din somn şi cunoscând ce a pătimit de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulţumind şi închinându-se ostaşului care se arătase. Apoi sfântul, luînd aurul de la ucigaş, l-a dat omului celui înviat şi a zis: „Mergi în calea ta cu pace!” După aceea, întorcându-se către ucigaş, l-a certat pe dânsul şi l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfântul dându-i iertare şi rugându-se pentru dânsul, a încălecat pe cal şi s-a făcut nevăzut de la ochii lui.
Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit să dea Bisericii Sfântului Mina un vas de argint. Deci, chemând pe argintar, i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfântului şi să scrie pe dânsul cuvintele: „Vasul Sfântului Mare Mucenic Mina”, iar pe celălalt numele lui şi să scrie pe dânsul aşa: „Vasul lui Eutropie, cetăţeanul Alexandriei”. Iar argintarul, când a săvârşit amândouă vasele, al Sfântului Mina a ieşit mai frumos decît celălalt. Iar Eutropie, când era odată pe mare şi se ospăta dintr- însele, văzând vasul cel făcut pe numele Sfântului Mina mai frumos decît cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfântului, ci a poruncit slugii sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica Sfântului Mina.
După ce s-a sfârşit masa, a luat sluga vasul mucenicului şi mergând la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Şi spălându-l, a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieşind din mare, care răpind vasul din mâna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurând de frică, s-a aruncat în mare după vas. Acestea văzând stăpânul lui, s-a spăimântat şi plângând zicea: „Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfântului, căci am pierdut şi pe rob şi vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mânia până în sfârşit şi fă milă
cu sluga mea, că iată, dau făgăduinţă că dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău, Sfântul Mina, sau voi da preţul vasului pierdut la biserica sfântului”.
Apoi ajungând corabia la ţărm, a ieşit Eutropie la uscat şi se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare, ca să-l îngroape pe el. Şi luînd aminte cu sârguinţă, a văzut pe slugă cu vasul ieşind din mare şi, înspăimântându-se, a zis cu mare glas: „Slavă lui Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfântul Mina!” Apoi au ieşit toţi din corabie şi văzând pe slugă ţinând vasul, s-au mirat şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare şi cum a ieşit sănătos. Iar el le-a spus, zicând: „Când m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună cu alţi doi, m-au apucat şi au călătorit până aici împreună cu mine, ieri şi astăzi”. Eutropie luînd pe slugă şi vasul, s-a dus la biserica Sfântului Mina şi, închinându-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfântului şi s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe plăcutul Său, pe Sfântul Mina.
O femeie oarecare cu numele Sofia, din părţile Fecozaliei, mergea la Sfântul Mina să se închine. Şi a întîmpinat-o un ostaş, pe când mergea pe cale şi poftind-o pe dânsa, voia să o silească la desfrânare. Iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfântul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci şi pe siluitor la certat şi pe femeie a păzit-o nevătămată. Pentru că ostaşul acela legând calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască pe femeie.
Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci şi pe stăpânul nelegiuit l-a târît până la Biserica Sfântului Mina, nechezând şi sforăind, încît a scos pe mulţi ca să-l vadă, căci era praznic şi se adunase mulţime de popor la biserică. Ostaşul acela, văzând adunare de bărbaţi, iar calul tot speriat şi că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească de la cal ceva mai rău; deci, fără de ruşine şi-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul şi s-a făcut blând, iar ostaşul, intrând în biserică, a căzut în genunchi, rugându-se şi cerând iertare pentru greşeala sa.
Un şchiop şi o femeie mută şedeau lângă biserica sfântului, împreună cu alţii mulţi, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, când dormeau toţi, sfântul s-a arătat ologului şi i-a zis: „Apropie-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dânsa la picior”. Iar şchiopul a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, oare desfrânat sunt eu, de-mi porunceşti aceasta?” Iar sfântul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară: „Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui”. Iar ologul s-a târît, după porunca sfântului şi a atins-o pe cea mută la picior; iar ea deşteptându-se, a început a striga, supărându-se asupra şchiopului, care temându-se de ea, s-a sculat şi sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amândoi vindecarea lor, că şi femeia cea mută a vorbit şi omul cel olog a sărit ca cerbul; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfântului Mucenic Mina.
Un evreu oarecare avea ca prieten un creştin. Deci, ducându-se evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiţă cu o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind cîtăva vreme în acea latură, creştinul a gândit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii când se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a şi făcut. Venind evreul, a cerut de la creştin să-i dea galbenii ce i-a încredinţat spre păstrare. Iar creştinul a tăgăduit, zicând: „Nu ştiu ce vorbeşti, căci nu mi-ai dat nimic”.
Evreul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creştinului: „Frate, nimeni nu ştie de aceasta, numai Unul Dumnezeu şi dacă tăgăduieşti aurul cel dat ţie spre păstrare zicând că nu l-ai primit, apoi spune cu jurământ. Deci, să mergem la biserica Sfântului Mina şi acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiţa cu o mie de galbeni”.
Şi au mers amândoi împreună şi creştinul s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfârşitul jurământului, au ieşit amândoi din biserică şi când au încălecat pe caii lor, a început calul creştinului a se speria încît nu mai era cu putinţă a-l ţine; căci rupând frâul, a fugit şi a aruncat la pământ pe stăpânul său. Căzând creştinul de pe cal, i-a ieşit inelul din deget şi o cheie din buzunar. Apoi, sculându-se, a prins calul şi l-a îmblânzit şi încălecând, iarăşi mergea împreună cu evreul.
Ajungând la un loc, a zis creştinul către evreu: „Prietene, iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mâncăm”. Şi descălecând, au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puţin, creştinul a văzut pe sluga sa că venise şi stătea înaintea lui ţinând în mână lădiţa evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui şi cheia; şi văzându-l, s-a spăimântat. Apoi a zis către slugă: „Ce este aceasta?” Sluga a zis: „Un ostaş înfricoşat, călare, a venit la stăpâna mea şi i-a dat cheia şi cu inelul şi a zis către dânsa: „Trimite în grabă lădiţa evreului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ţi le aduc precum mi-a poruncit”.
Evreul văzând, s-a spăimântat de această minune; apoi, bucurându-se, s-a întors cu creştinul la Sfântul Mina, s-a închinat până la pământ cerând cu credinţă Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o. Iar creştinul ruga pe sfântul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea lui Dumnezeu. Şi amândoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfântul Botez iar altul iertare. Şi au mers fiecare întru ale sale, bucurându-se şi slăvind pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Sfântul Mina.

Viețile Sfinților, noiembrie