Pregătirea pentru perioada bucuriei

Contrar a ceea ce mulți cred sau simt, Postul Mare este o perioadă de bucurie. Este un moment în care ne întoarcem la viață. Este un moment în care scuturăm ceea ce este rău și mort în noi, pentru a deveni capabili să trăim, să trăim cu toata măreția, în toată adâncimea și cu toată intensitatea la care suntem chemați. Dacă nu înțelegem această caracteristică de bucurie pentru Postul Mare, vom face din el o caricatură monstruoasă, un moment în care, în numele Dumnezeului nostru, ne facem viața întinată.
Această bucurie, conectată cu efortul, cu efortul ascetic, cu un efort intens, poate părea într-adevăr ciudată, dar totuși ea traversează întreaga noastră viață duhovnicească, viața Bisericii și viața Evangheliei. Împărăția lui Dumnezeu este ceva ce trebuie cucerit. Nu este pur și simplu un dat pentru cei leneși, care o așteaptă ca ea să vină.
Pentru cei care așteaptă în acest duh, va veni într-adevăr: ea va veni la miezul nopții; va veni ca hotărârea lui Dumnezeu, ca un fur care intră atunci când el nu se aștepta, ca mirele care ajunge în timp ce fecioarele
neînțelepte adormiseră.
Acesta nu este modul în care noi ar trebui să așteptăm Judecata și Împărăția. Aici trebuie, din nou, să îndreptăm o gândire a minților noastre, pe care, de obicei, nu mai reușim să o evocăm în profunzimea noastră – ceva care a devenit ciudat și străin pentru noi: așteptarea plină de bucurie a Zilei Domnului – în ciuda faptului că știm că această Zi va fi una a Judecății. Ni se poate părea ciudat, să auzim că în Biserică vestim Evanghelia – „Vestea Cea Bună” – a Judecății, și totuși o facem.
Noi marturisim că această Zi, a Domnului, nu este una a groazei, ci plină de speranță, și mărturisim împreună cu duhul Bisericii: „Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc 22, 20).
Atâta timp cât suntem incapabili sa vorbim în acești termeni, ne lipsește ceva important din conștiința noastră creștină. Suntem încă, orice am spune noi, păgâni îmbrăcați în haine evanghelice. Suntem, încă, oameni pentru care Dumnezeu este un Dumnezeu în afara noastră, pentru care venirea Lui este întuneric și frică, și a Cărui Judecată nu este răscumpărarea noastră, ci condamnarea noastră, încât să-L întîmpinăm pe Domnul ajunge să fie un eveniment înfricoșător, și nu evenimentul pentru care noi trăim. Dacă nu ne dăm seama de acest lucru, atunci Postul Mare nu poate fi o bucurie. Trebuie să ne judecăm, pentru a ne schimba, pentru a deveni în măsură să întâmpinăm Ziua Domnului, Învierea, cu inima deschisă, cu credință, gata să ne bucurăm de venirea Lui.
Părinții fac o paralelă între Hristos și Noe. Ei spun că prezența lui Noe în generația sa a fost, deopotrivă, condamnare și mântuire.
Acesta a fost condamnat, pentru că prezența unui om care rămăsese credincios, a unui singur om care era un sfânt al lui Dumnezeu, însemna o dovadă că sfințenia era posibilă și că cei care erau păcătoși, cei care Îl respinseseră pe Dumnezeu și s-au îndepărtat de El, ar fi putut fi altfel. Astfel, prezența unui om neprihănit, a însemnat judecată și condamnare, în timpul lui. Cu toate acestea, el a fost, de asemenea, și mântuirea timpului său, pentru că a fost singurul pentru care Dumnezeu a privit cu milă asupra omenirii. Și același lucru este valabil și pentru venirea Domnului.
Există, de asemenea, o altă bucurie, în Judecată. Judecata nu este ceva care cade asupra noastră, din afară. Da, va veni ziua când vom sta în fața lui Dumnezeu și vom fi judecați; dar odată ce pelerinajul nostru încă mai continuă, odată ce noi încă mai trăim în acest proces de devenire, odată ce avem încă în fața noastră drumul care ne conduce spre plinătatea staturii lui Hristos, și nu spre a noastră, atunci judecata trebuie să fie pronunțată chiar de către noi înșine.
Există un dialog constant în noi, pe parcursul vieții noastre. Vă amintiți parabola în care Hristos spune: „Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale” (Matei 5,25)? Unii dintre scriitorii duhovnicești
au văzut în pârâş, nu pe diavol (cu care nu putem face pace, cu care nu ne putem împăca), ci conștiința noastră, care de-a lungul vieții merge în același ritm cu noi și nu ne lasă în pace. Conștiința noastră este în dialog continuu cu noi, ni se împotrivește în fiecare moment, iar noi trebuie să ne împăcăm cu ea, fiindcă, în caz contrar, va veni un moment când vom ajunge în cele din urmă judecătorii și, apoi, dușmanii noștri, vom deveni acuzatorii noștri și vom rămâne condamnați.
Deci, în timp ce noi suntem pe cale, judecata este ceva care merge în mod constant cu noi înșine, în dialog, o tensiune dialectică între gândurile noastre și emoțiile noastre și sentimentele noastre și acțiunile noastre, care stau cu judecată în fața noastră și în fața cărora ne aflăm în judecată. Dar, pe acest drum, ajungem foarte des la întuneric, iar întunericul este rezultatul minții noastre întunecate, al inimii noastre întunecate, al ochiului nostru întunecat, care trebuie să fie curat. Numai dacă Domnul Însuși trimite lumina Lui în sufletul nostru și asupra vieții noastre, vom putea începe să vedem ceea ce este greșit și ceea ce este drept în noi.
Există un pasaj remarcabil, în scrierile lui Ioan de Kronstadt, un preot rus de la sfârșitul secolului al XIX-începutul secolului al XX-lea, în care acesta spune că Dumnezeu nu ne dezvăluie urâțenia sufletelor noastre, dacă nu poate vedea în noi suficientă credință și speranță, încât să nu fim distruși de conștientizarea păcatelor noastre. Cu alte cuvinte, ori de câte ori vedem partea noastră întunecată, ori de câte ori această cunoaștere sporește, atunci ne putem înțelege pe noi înșine mai clar în lumina lui Dumnezeu, adică, în lumina Judecății Divine.
Acest fapt înseamnă două lucruri: înseamnă că suntem întristați de descoperirea propriei noastre urâțenii, într-adevăr, dar, totodată, putem să fim și bucuroși, concomitent, din moment ce Dumnezeu ne-a acordat încredere. El ne-a încredințat de o nouă cunoaștere despre noi înșine, așa cum suntem, așa cum El Însuși ne-a văzut mereu și așa cum, uneori, El nu ne-a permis să ne vedem, pentru că nu am fi putut suporta vederea adevărului.
Aici, din nou, Judecata devine bucurie, pentru că, deși ne descoperă ceea ce este greșit, descoperirea este condiționată de cunoașterea faptului că Dumnezeu a văzut destulă credință, speranță și suficient curaj în noi, pentru a ne permite să vedem aceste lucruri, El știind că, de acum, suntem capabili să acționăm. Toate aceste lucruri sunt importante, dacă vrem să înțelegem că bucuria și Postul pot merge împreună. În caz contrar, efortul constant, insistent al Bisericii – și al Cuvântului lui Dumnezeu – de a ne face conștienți de ceea ce este greșit în noi, ne poate duce la disperare și la întuneric, până când, în cele din urmă, am ajunge atât de jos încât sa nu mai fim capabili de întâlnirea cu Învierea lui Hristos cu bucurie, pentru că ne-am da seama – sau am avea impresia că ne dăm seama – că Învierea nu mai are nimic de-a face cu noi. Suntem în întuneric, iar Dumnezeu este în lumină. Nu mai vedem nimic, dar prin judecata și condamnarea noastră din fiecare moment, ar trebui să ne dorim să ieșim din întuneric, spre actul mântuitor al lui Dumnezeu, care este atât judecata noastră, cât și mântuirea noastră.
Biserica Ortodoxă rânduiește intrarea în Post, printr-o serie de săptămâni pregătitoare, în care citirile din Evanghelie ne conduc pas cu pas, de la întunericul din afară, ca să zicem așa, spre punctul de judecată. Aș dori să vă reamintesc, rapid, aceste etape.
Prima etapă, cea dramatică în care ne aflăm, constă în faptul că noi suntem orbi și totuși nu suntem conștienți de orbirea noastră. Suntem în întuneric și nu suntem conștienți că acest întuneric este în interiorul și în jurul nostru. Ochii noștri sunt întunecați și întunecă tot ce este în noi, iar noi nu suntem conștienți de asta. Prima lectură din Evanghelie, care ne confruntă cu acest aspect al pregătirii noastre pentru Postul Mare, este povestea lui Bartimeu, orbul de la poarta Ierihonului, un om care, fie și-a pierdut vederea, fie s-a născut orb, dar era lăsat acolo în întuneric, în întunericul din afară. Nu se întrevedea nicio lumină pentru el, nu exista nici viață pentru el, și nici bucurie nu era pentru el. El continua să existe, deși el nu putea trăi. El continua să existe așa, zi de zi, în răceala și indiferența trecătorilor. Numai că, un lucru avea să facă astfel încât mizeria lui să devină dramatică și tragică: el a trăit în vremea lui Iisus.
Trebuie ca Bartimeu să fi auzit, nu doar o dată, de acest Om al lui Dumnezeu Care a venit în lume, Care însemna vindecarea și reînnoirea oamenilor și lucrurilor, Un Om Care a deschis ochii orbilor, Care a dat vedere unui om născut orb. Posibilitatea vindecării – o vindecare imposibilă – trebuie să fi făcut astfel încât întunericul lui să devină chiar mai întunecat. Era posibil, dacă Dumnezeu venea în calea lui, dar imposibil, întrucât cum L-ar fi putut găsi pe Învățătorul și Vindecătorul Care nu era niciodată în același loc? Cum ar putea un om orb să țină pasul cu El? Întunericul i-a pătruns, acum, conștiința, fiindcă exista o posibilitate ca el să vadă. Disperarea sa a devenit mai profundă decât oricând înainte, pentru că exista o speranță. Și astfel, când Hristos ar fi venit lângă el, i-ar fi putut cere vindecarea, din adâncimea disperării sale. Venirea lui Dumnezeu l-a făcut conștient de întuneric, așa cum nu mai fusese niciodată mai înainte, conștient, ca niciodată altcândva, de tragedia pe care o trăia.
Acesta este primul pas, pe care trebuie să-l acceptăm și pe care îl găsim atât de greu de acceptat: trebuie să ne confruntăm cu situația noastră reală, nu să ne consolăm cu gândul că avem un fel de viață în noi, care poate înlocui viața divină. Trebuie să acceptăm că suntem în întuneric. Și apoi, trebuie să facem ceva în privința asta.
În primul rând, trebuie să devenim conștienți de faptul că fără lumină suntem pierduți, pentru că întunericul în care rămânem este moartea, absența lui Dumnezeu. Dar, când vine vorba să facem ceva, există două lucruri care stau în calea noastră. În primul rând, nu vom acționa, dacă nu suntem conștienți că ne aflam într-o situație disperată. Dacă nu suntem conștienți de faptul că aceasta este, într-adevăr, o chestiune de viață și de moarte – singurul lucru care contează – atunci nu vom face nimic. Ne vom ruga la Dumnezeu, ca să să facă El ceva. Vom spera că, chiar dacă noi nu suntem nici măcar rugători, El va veni și va acționa. Dar, dintr-un sentiment de urgență mortală, vom putea începe să acționăm, ca Bartimeu, care nu s-a putut opri din plâns, afară, strigând după ajutor, fiindcă știa că acesta era momentul decisiv. Hristos a trecut pe acolo. Într-un minut, El ar fi plecat și întunericul ar fi devenit permanent, iremediabil.
Un alt lucru care ne împiedică să facem ceva, este modul în care ne temem de oameni. Îmi amintesc un om din închisoare, care mi-a spus cât de minunat era atunci când încă nu fusese prins, pentru că, așa cum dupa cum povestea el, „atâta timp cât nu fusesem prins, îmi petreceam tot timpul și mă forțam din toate puterile să mă privesc și să arăt ca și când eram normal. În momentul în care am fost prins, m-am simțit ca și cum, de acum, puteam alege: puteam rămâne ceea ce am fost, un hoț și un escroc, sau mă puteam schimba. Acum eram liber să devin diferit, și nimeni să nu mai fie surprins să descopere că eram un hoț”. Atâta timp cât vreți să păstrați aparențele, este teribil de greu să vă schimbați, iar acest lucru este ceea ce parabola lui Zaheu, care urmează povestirii omului orb, scoate în evidență atât de clar.
Problema lui Zaheu a fost aceasta: el a vrut să-L vadă pe Hristos.
Își putea el asuma riscul de a fi ridicol, sau nu? Să fii ridicol, este mult mai dificil decât să fii respins, pentru că atunci când suntem brusc respinși, ne mai putem ascunde în spatele propriei noastre mândrii.
Dar, să te faci de râs, în urma momentului în care ai fost ridiculizat, este ceva care depășește cu mult curajul multora dintre noi. Vă puteți imagina un manager de bancă, într-un oraș mic, cocoțat într-un copac,
în mijlocul unei mari mulțimi, cu toți băieții fluierând în jur, arătând spre el cu degetele lor, făcând ca toate animalele și tot restul – doar de dragul de a-L întâlni pe Hristos? Ei bine, asta a fost poziția lui Zaheu,
omul bogat. Dar, pentru el, întâlnirea lui Hristos a fost esențială, o problemă de moarte și de viață, încât el a fost pregătit să ignore ridicolul, umilința, care îi însoțeau acțiunea – și L-a văzut pe Hristos.
Există două modalități de ieșire din dependența noastră de părerile și judecățile omenești. Fie trebuie să facem ceea ce a făcut Zaheu, acceptând umilința, pentru că este esențial să fim salvați, fie putem lăsa inimile noastre să se împietrească, și să acceptam mândria, ca să putem anula judecățile altora. Nu există nicio a treia cale. Există doar oscilații spontane, pe care noi toți le experimentăm, știind ce este corect, știind ce este greșit, și nealegând niciodată, nici ce este corect, nici ce este greșit, pentru că ori de câte ori alegem răul, ne temem de Judecata lui Dumnezeu, și ori de câte ori ne întoarcem spre ceea ce este corect, ne temem de judecata oamenilor. Mândria sau smerenia, sunt singurele două căi prin care putem rezolva această situație.
Și, așa, vine problema Judecății lui Dumnezeu. Povestea lui Zaheu ne arată cum putem oscila, între judecata oamenilor și judecata lui Dumnezeu. Acum apare oportunitatea unei alte mișcări. Există momente când ne confruntăm cu viața și cu moartea, când trebuie să ne judecăm noi, fără să ne pese, complet, de alții. Vedem acest lucru la Vameș și la Fariseu – primul ia hotărârea definitivă, tăioasă, care era atât umană cat și divină, pentru că naturile coincid. Dacă ar fi să ne întrebăm, cum de este posibil ca Fariseul să fi ajuns atât de mândru, în ciuda a cât de multe știa despre Dumnezeu și lucrurile divine, iar Vameșul putea fi atât de umil, la modul real, în ciuda faptului ca era un om simplu, cred că putem găsi răspunsul aici: termenii de referință pentru Fariseu se găseau în lege, în litera legii. Putea avea întotdeauna dreptate, în ceea ce privește legea și litera legii. Putea îndeplini oricând reguli și porunci. Putea oricând să-și facă datoria și să se simtă ireproșabil.
Termenii de referință ai Vameșului, cu toate acestea, erau diferiți. El nu era un om bun. Ce știa despre lege, era aceasta: anumite aspecte ale legii îl condamnau, pentru că el se știa pe sine. Legea, pentru el, era un instrument puternic, crud, dur în mâinile sale sau ale lui Dumnezeu. Și, fiindcă el cunoștea viața, știa foarte bine că singura salvare de la lege era mila omenească, compasiunea umană, o abordare și o atitudine umană a unuia față de celălalt. Asta era singura cale de a salva un datornic de la închisoare, sau de a salva un hrăpăreț de la hotărârea magistratului: o mângâiere omenească. Și, în acești termeni, exista o tensiune între, pe de o parte o lege, care era inexorabilă, implacabilă, întotdeauna o putere care nu putea fi îndeplinită pentru că era prea slab pentru ea și pe de altă parte, o lege care ar fi putut fi folosită cu cruzime împotriva altora – și pe de altă parte o relație umană, care putea răscumpăra totul.
Termenii de referință ai Vameșului erau oamenii, apropiații, inclusiv Cel de aproape pe care nu-L vedea, Dumnezeu. Acesta este motivul pentru faptul că el putea sta în pragul Templului și își putea lovi pieptul, deși fără speranță: în ciuda tuturor logicii lucrurilor, el știa că în lumea lui de oameni duri, cruzi, neînduplecați, au existat momente când totul devenea posibil, pentru că un om putea rămâne om chiar și atunci când totul era dur și crud. Și așa a fost și cu Dumnezeu. Legea era acolo să-l condamne, dar Dumnezeu era „Cineva”. El nu era doar Dătătorul legii. El nu era doar Cel Care a făcut ca legea să fie auzită. El era liber să aplice legea, cu umanitate. Aceasta cunoștea Vameșul smerit înaintea lui Dumnezeu, pentru că termenii săi de referință conțineau speranță, și obiectul speranței era mila, caritatea. Acest lucru făcea totul posibil, în ciuda faptului că era atât de umilitor să fie iubit și să fie mântuit prin dragoste.
Același adevăr apare, într-un alt mod, în pilda următoare, cea a Fiului Risipitor. Aici din nou găsim doi oameni, unul care este drept și altul care este nedrept. Fiul Risipitor este, într-un fel, imaginea Vameșului, iar fratele mai mare este asemenea Fariseului. Dar, aici ne confruntăm nu numai cu tensiunea dintre o lege, care este obiectivă, și prin urmare moartă, și milă, care este subiectivă, ci ne confruntăm cu tema păcatului în sine. Ce înseamnă să fii în păcat? Aceasta poate fi clar definit în termenii unei scurte conversații, între Fiu și tată, de la începutul parabolei. Și, dacă vreți să spunem asta în cuvinte mai moderne și mai brute decât Evanghelia, atunci ar suna astfel: „Tată, vreau să trăiesc, și tu îmi stai în cale. Atâta timp cât ești în viață, averile sunt ale tale. Mori, pentru toate astea. Să presupunem că ești deja mort. Nu am timp să aștept până când vei muri, de fapt. Nu mai am tată, dar am bunurile lui pe care le-am moștenit”.
Aceasta este un fel de discurs pe care îl întâlnim, cu aceeași sau poate mai puțină duritate, atât de multe ori între copii și părinți, între oameni care sunt legați unul de altul în vreun fel. Am auzit, într-adevăr, zicându-se: „Ca persoană, tu nu contezi. Îmi stai în cale. Singurul lucru care mă interesează este ce-mi poți oferi. Și ca să pot obține tot ce pot de la tine, tu trebuie să renunți chiar și să mai exiști. Trebuie să accepți să nu mai fii”. Acesta este un păcat, un păcat față de Dumnezeu, și păcat față de om. În ceea ce-L privește pe Dumnezeu, suntem bucuroși să luam tot ce ne dă și apoi să-L scoatem din viețile noastre. Suntem fericiți să mergem într-o țară străină, să cheltuim tot ce ne-a dat, în același timp negând existența Lui, cu aceeași cruzime cu care, în Săptămâna Mare, soldații au acoperit ochii lui Hristos, în așa fel încât să nu poată vedea, ca să poată să-L batjocorească cu mai multă libertate.
Același lucru este valabil atât de des în relațiile noastre cu oamenii. Și, acest lucru este, de asemenea, păcat. Așa dur stau lucrurile: să-l îndepărtezi pe altul, pentru că nu contează. Ceea ce contează, sunt lucrurile – și eu aș putea să le folosesc…
Și, apoi mai există un aspect, în această pildă: foamea, primejdia, singurătatea, toate acele lucruri pe care le urâm atât de mult în viață, și totuși care vin la noi ca mântuire a noastră, pentru că atâta timp cât suntem înconjurați de confort, noi nu ne mai observăm starea noastră adevărată. Suntem incapabili să mai vedem că suntem singuri în mijlocul acestei mulțimi și că suntem săraci în mijlocul tuturor acestor bogății. Este important pentru noi să înțelegem că tot ceea ce apare în calea noastră, care este amar și greu, ceea ce este dificil, pe care îl urâm în toată lăcomia noastră și cu toată teama noastră – este mântuirea noastră. Să ai lipsuri, este esențial pentru noi. Și, dacă nu avem lipsuri, atunci trebuie să învățăm să ne lipsim singuri, adică să devenim conștienți de faptul că suntem față în față cu Dumnezeul Cel viu, în goliciunea finală, totală, și abandonați, așa cum este omul, atunci când nu se mai ascunde în spatele lucrurilor.
Există un pasaj frumos în „Tales of Hasidim”, în traducerea lui Martin Buber, în care acesta vorbește despre un om, un rabin, care a trăit în mizerie îngrozitoare și, totuși, în fiecare dimineață și în fiecare seară Îi mulțumea lui Dumnezeu, pentru darurile Sale generoase. Unul dintre cei care l-au auzit la rugăciune, i-a zis: „Cum poți fi atât de ipocrit? Nu vezi că Dumnezeu nu ți-a dat nimic?”, iar el a spus: „Te înșeli. Dumnezeu m-a privit și a considerat că «acestui om, pentru a fi mântuit, îi trebuie foame și sete, frig și singurătate, boală și abandonare». Iar El mi-a dat toate aceste lucruri din plin”. Aceasta este adevărata atitudine, creștină, atitudinea unui credincios pentru care sufletul contează. Și, aceasta este ceea ce vrea să ne arate întoarcerea Fiului Risipitor.
De asemenea, ne mai arată un alt lucru. Fiul Risipitor se întoarce, mărturisind: „Am păcătuit împotriva Cerului și împotriva ta. Eu nu mai sunt vrednic să fiu numit fiul tău. Permite-mi să fiu ca servitorii angajați”. Dar, tatăl nu îi permite să mai spună ultimele cuvinte. Fiecare dintre noi poate fi un fiu risipitor, o fiică risipitoare, un fiu nevrednic, o fiică nedemnă, un prieten nevrednic. Ceea ce nimeni nu poate face, însă, este să se adapteze la o relație, cu demnitate, sub rangul său. Niciun fiu nedemn, nu poate deveni un angajat demn. Și, prin urmare, nu putem căuta compromisuri și reajustări juridice cu Dumnezeu și să spunem: „Eu nu-ți pot da inima mea, dar mă voi comporta bine. Nu te pot iubi, dar eu te voi sluji”, și așa mai departe.
Aceasta este o minciună, o relație pe care Dumnezeu nu este pregătit să o accepte, și va refuza să o accepte.
Ultimul pas pe drumul spre Postul Mare, este unul care ne-a fost prezentat în Pilda Oilor și a Caprelor. Aceasta ne aduce în față următoarea problemă: cum vom fi judecați? Și răspunsul este absolut clar. În tot acest proces de judecată, am putea crede că vom fi judecați în funcție de cunoașterea profundă a lui Dumnezeu, fie că suntem teologi, fie că trăim în asceză… Ei bine, această parabolă face absolut clară întrebarea pe care ne-o pune Dumnezeu, înainte de a putea intra în orice fel de realitate divină: ai fost om? Dacă nu ai fost om, atunci nu îți imagina că vei fi capabil să devii ca Dumnezeu-Devenit-Om, ca Dumnezeu-Omul Iisus, Care este măsura tuturor lucrurilor.
Acest lucru este foarte important, deoarece tipul de judecată pe care îl imaginăm în mod constant este o judecată falsă. Suntem atenți la cât de pioși suntem, la cât de multe știm despre Dumnezeu, chestiuni care fac parte din domeniul pe care un scriitor englez îl numea „bisericism”, în contrast cu Creștinismul. Dar, întrebarea pe care ne-o pune Hristos, este aceasta: Ești om sau sub-om? Cu alte cuvinte, ești capabil de iubire, sau nu? Mi-era foame, am fost însetat, am fost gol, am fost în închisoare, am fost bolnav. Ce ai facut? Ai fost capabil să răspunzi, cu inima, la mizeria mea; ai fost în stare să răspunzi cu jertfa și întreaga ta omenie – sau nu?
În acest moment, trebuie să ne amintim ceea ce am spus mai înainte, legat de Fariseu și de Vameș. Hristos nu ne cere să-I îndeplinim legea. El nu va contabiliza numărul de pâini și de căni de apă, sau numărul de vizite la spitale și așa mai departe. El va măsura răspunsul inimii noastre. Și, acest lucru reiese clar din cuvintele lui Hristos, într-o altă parte a Evangheliei Sfantului Luca, unde spune: „10. Aşa şi voi, când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca, 17). Să faci, nu înseamnă nimic. Am devenit om, în momentul în care, la fel ca Vameșul, ca Fiul Risipitor, am intrat în domeniul frângerii inimii, în domeniul iubirii, care este un răspuns atât la iubirea divină cât și la suferința omenească. Acest lucru nu poate fi măsurat. Nu putem spune, niciodată, la acest nivel: „Eu sunt în siguranță. Voi veni la judecata și voi fi una dintre oi”, pentru că aceasta nu va fi o chestiune de genul „am respectat sau nu am respectat legea”, ci dacă această lege a însemnat atât de mult pentru noi, încât să fi avansat în taina iubirii.
Acolo, la acel moment, ne vom afla pe marginea, chiar în pragul de a intra în acea primăvară a vieții, acea reînnoire a vieții, acea înnoire a tuturor lucrurilor, care este Postul Mare. Vom trece prin toate aceste etape de judecată, și vom trece de la orbire și de la lege, la o viziune a relației tainice, care ar putea fi numită „milă” sau „grație”. Și vom fi față în față cu a fi uman. Dar, trebuie să ne amintim că a fi om, nu înseamnă a fi „ca noi”, ci „ca Hristos”.
Cu acestea putem intra în Postul Mare și putem începe să experimentăm, prin citirile Bisericii, prin rugăciunile Bisericii, prin procesul pocăinței, descoperirea actelor de har divin, care ne pot conduce spre o creștere la statura deplină și asemănarea lui Hristos.

Pr. Diac. Daniel Dimitriu Sîrghie
– Parohia „Înălțarea Domnului”-Pașcani