Maica Domnului – teologia desăvârșită

„De n-ar avea la ceruri lumea
Rudenie de pe pământ
Atunci ar fi pustie viața
Asemenea unui mormânt.
De nu erai tu primăvară
A veacului înțelenit
Ar fi rămas de-a pururi iarnă
Și Soarele n-ar fi zâmbit”
(La ușa milostivirii -Sfântul Ioan Iacob Hozevitul)
În Biserica Ortodoxă, învăţătura despre Maica Domnului ocupă un loc important, deoarece stă în strânsă legătură cu învăţătura despre Mântuitorul Iisus Hristos şi despre mântuirea neamului omenesc, despre împăcarea omului cu Tatăl Ceresc.
Sfânta Fecioară Maria se bucură în Ortodoxie de o deosebită cinstire, de o „preacinstire” sau „supravenerare“, adică de o cinstire care întrece pe a tuturor sfinților, chiar şi pe a Apostolilor Mântuitorului, căci ucenicii cei mai apropiaţi au petrecut numai câţiva ani cu El, dar ea a fost şi a rămas cu El de la început până la sfârşit. Cinstirea Maicii Domnului trebuie să aibă un corespondent real în viața noastră, noi fiind chemați să-L Întrupăm duhovniceşte pe Mântuitorul, în sufletul nostru.
Orice credincios ortodox știe că, în ordinea vieții morale și sacramentale, Maica Domnului este modelul suprem al viețuirii noastre în Hristos. Ea s-a ridicat la culmea desăvârșirii, ea care a fost aleasă dintre toate femeile lumii, pentru a deveni altar curat al Fiului Său iubit.
Credinciosul o venerează cu acea conştiinţă că, cinstind-o pe ea, Îl preamărim pe Hristos. Preasfânta Fecioară s-a bucurat de o cinstire deosebită din partea credincioşilor încă din timpul vieţii, deoarece persoana ei a fost mereu asociată în chip firesc cu cea a divinului Mântuitor.
Fecioara Maria este Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita, stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioara. Adică e mai slăvită decât toți Sfinții Îngeri și întâia între sfinți, plină de har și binecuvântată între femei (Luca 1, 28), aleasă să-L nască pe Fiul lui Dumnezeu și mărită pentru că a încuviințat cu smerenie și credință lucrarea Sfântului Duh. Maica Domnului este model pentru noi toți și în mod special, pentru orice femeie.
Răspunsul adresat de Fecioara Maria Arhanghelului Gavriil: „Fie mie după cuvântul tău!” (Luca1, 38), dat la chemarea lui Dumnezeu, a făcut posibilă Întruparea lui Hristos şi îndumnezeirea omului prin har.
Astfel, Preacurata Maria și-a unit sufletul cu Dumnezeu prin iubire.
Sfânta Fecioară nu a rămas însă la această desăvârşire individuală ci, din milă faţă de umanitatea căzută în păcat, s-a făcut mijlocitoarea oamenilor înaintea lui Dumnezeu.
Maica Domnuluieste este mângâietoarea noastră în dureri și în necazuri. De aceea, mângâierea soţiei și a mamei este unică. În acest chip, femeia are în firea sa delicateţea şi gingăşia; e mângâietoare și ascultătoare, cea care răspunde imediat nevoilor celor din jur, alinând durerile și suferințele tuturor.
Alegerea Maicii Domnului ca model de viață presupune o credință lucrătoare. Dar dacă nu ascultăm și nu stăruim în rugăciune, cum să credem? Și dacă nu cunoaștem, cum vrem să alegem calea cea dreaptă? Și dacă nu facem pași pe cale, cum vrem să înțelegem și să vedem mai presus de sentimentalisme și de raționamente subiective?
Și dacă nu cunoaștem, cum putem spune că iubim? Iar dacă spunem că iubim, atunci de ce nu păzim Sfintele Porunci? Întrebări retorice de bună seamă!
Într-adevăr viața Maicii Domnului a fost infuzată de valorile duhovnicești, ale credinței, smereniei, fecioriei, sfințeniei, rugăciunii. Ea era cea plină de har și „binecuvântată”, care s-a ridicat prin virtuțile sale la culmea desăvârșirii. De aceea este mai presus decât toată creațiunea și mai venerată decât toți sfinții.
A depins de cuvântul Sfintei Fecioare „Iata roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”, ca Fiul lui Dumnezeu să se facă om, ca iubirea lui Dumnezeu față de oameni sa meargă până la capăt. Cuvântul ei nu
reprezintă o simplă învoire, ci o dovadă a unei credințe cum n-a mai avut cineva dintre oameni „pe când învoirea celorlalte femei se datorește și mișcării poftei trupești care slăbește libertatea”. La această
credință, care de fapt este o actualizare culminantă a libertății și, deci, a puterii spiritului din ea, Fecioara Maria a ajuns prin eliberarea totală de pasiunile înrobitoare ale păcatelor.
În omagiul pe care Elisabeta îl aduce Mariei spunând: „Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Luca 1, 45), se vede limpede credința Maicii lui Dumnezeu. „Niciodată nu a trăit cineva pe pământ, a vrut sa spună Elisabeta, care să fi arătat atâta credință în Dumnezeu, încât prin aceasta virtute să se deschidă calea transpunerii Dumnezeirii, ca sa zicem așa, în centrele metrice ale organismului omenesc”.
Credința Maicii Domnului era secondată de o profundă smerenie și supunere. „Îndată ce Gavriil îi comunică modul minunat și cu totul suprafiresc cum va zămisli și va naște pe Fiul Celui Preaînalt care va avea o împărăție fără sfârșit” – afirma N. Cabasila – Fecioara nu s-a mai îndoit de vestirea îngerului și a primit slujirea ce i s-a cerut. Ea primește ceea ce-i cere Tatăl ceresc cu o încredere totală, dar și cu o smerenie, care o face să se supună neclintit voii lui Dumnezeu.
Atitudinea Fecioarei în fața Arhanghelului Gavriil dovedește o adâncă smerenie. Ea se pleacă supusă la voia Domnului, lasă harul să lucreze în ea, nu se îndoiește că cele promise se vor adeveri. „Mărește suflete al meu pe Domnul, că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 46-48), exclamă Prea Curata. Ea își mărturisește smerenia, virtute pentru care i s-a conferit demnitatea de a fi Maică a Fiului lui Dumnezeu. Cel smerit Își alege Lui vas smerit și neprihănit.
Deci, alături de credință și smerenie, chipul Maicii Domnului este împodobit cu fecioria sau curăția trupească prin care ea participă la viata spiritului, depășind planul biologic. „Fiind pururea fecioară la minte, la suflet și la corp”, Duhul Sfânt a aflat-o vrednică să colaboreze cu ea la evenimentul cel mai sublim din lume, Întruparea Cuvântului.
În evlavia credincioșilor ortodocși, Maica Domnului este și rămâne ființa providențială prin care se împlinește planul Sfintei Treimi cu privire la mântuirea omului și a lumii. Aici, pe pământ pentru credincioșii ortodocși, Maica Domnului este „haina celor goi”, de îndrăzneală, fiind însă și „podul care trece la cer pe cei de pe pământ”.
Între cer și pământ, între Dumnezeu și om, Maica Sfântă este „voia cea bună a lui Dumnezeu către noi cei muritori, îndrăznirea celor muritori către Dumnezeu”. Iar sus, la tronul slavei dumnezeiești, aceeași Maica
Sfântă este „îmblânzirea judecătorului celui drept”, „iertarea multor greșiți”, o adevărată „picătura care risipește mânia lui Dumnezeu față de cei păcătoși” (Icoasele 7, 2, 3, 6, 7 și Rugăciunea din Acatistul
Buneivestiri).
Așadar, să ne întoarcem ochii sufletului spre Sfânta Fecioară Maria și să învățăm din predica ei smerită, fără cuvinte și din viața ei trăită în totală discreție, nu în umbră ci în lumina iubirii nețărmurite pentru Iisus Hristos și pentru toți oamenii. Privind icoanele care o înfățișează pe Maica Domnului, se pot vedea modestia, buna-cuviință și desăvârșita simplitate. Toate izvorăsc din sufletul Ei curat și plin de iubirea lui Dumnezeu, de aceea Ea este teologia desăvârșită.

Diac. Dimitriu Sîrghie Daniel-Parohia „Înălțarea Domnului”-Pașcani