16 august

În această lună, în ziua a şaisprezecea, pomenirea aducerii Icoanei celei nefăcute de mâna a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, din cetatea Edesei, în păzită de Dumnezeu împărateasa cetăţilor a Constantinopolului.

Făcând multe minuni Domnul şi marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru a Sa bunătate, precum este scris în Sfintele Evanghelii, şi ducându-se pretutindeni această veste, a auzit şi Avgar, domnitorul Edesei. Şi dorea să vadă pe Iisus Hristos aievea şi nu putea, pentru că era căzut în boală fără leac, căci avea lepră neagră care îi cuprinsese tot trupul, de-l topea şi-l mânca; şi pe lângă aceea avea şi boala veche cu dureri pe la încheieturi. Lepră însa îl înspăimântă şi îl umilea, iar cealaltă boala îi dă dureri iuţi şi grele; pentru aceea nu ieşea afară, şi nu-l vedea nimeni din cei supuşi ai lui. Iar în zilele Sfintelor Patimi ale Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, scriind el o epistolă a trimis-o cu un oarecare Anania, învăţându-l să zugrăvească statul, părul şi fata şi tot chipul trupesc, cu toată nevoinţă, şi să-i aducă Chipul acela al lui Hristos, de vreme ce Anania era foarte iscusit la meşteşugul zugrăviei.
Iar epistola avea aceste cuvinte: „Avgar, domnul cetăţii Edesei, lui Iisus Mântuitorului Bunului Doctor, ce petrece în Ierusalim, să se bucure. Auzit-am de Tine şi de tămăduirile ce se fac de Tine, fără ierburi. Că precum auzim, faci pe orbi să vadă şi pe ologi să umble, pe leproşi curăţeşti, duhurile necurate şi demonii goneşti şi pe cei ce se afla cu boli îndelungate îi lecuieşti şi pe morţi înviezi. Şi auzind acestea toate despre Tine, am gândit una dintr- acestea două: Că au Fiul lui Dumnezeu eşti făcând acestea, au Dumnezeu. Drept aceea dar, scriind, Te-am rugat să iei osteneala şi să vii până la mine, ca să-mi tămăduieşti şi boala ce am, şi să Te afli aicea cu mine. Că am înţeles că şi iudeii cârtesc asupra Ta şi vor să-Ţi facă rău; eu am o cetate mică, însa de cinste, care ne va fi din destul amândurora, a petrece cu pace”.
Deci Anania mergând la Ierusalim şi dând Domnului epistola, îi lua aminte de-L semuia cu multă chibzuinţă. Dar neputând să se apropie din pricina
mulţimii ce se adunase, s-a suit pe o piatră ce era mai înalta puţintel de la pământ, şi îndată îşi puse ochii asupra Lui, şi-şi întări mâna pe hârtie scriind asemănările cele ce vedea. însă nu putea nicicum să-i însemneze chipul, pentru că se arătă cu altă fată şi cu schimbată înfăţişare. Iar Domnul, ca un cunoscător al celor ascunse şi cercetător al inimilor, cunoscând gândul aceluia, a vădit ceea ce se făcea pe ascuns. Căci cerând apa să se spele, i s-a dat şi o mahramă în patru colţuri; şi după ce s-a spălat a şters cu ea preacurata şi dumnezeiască Să faţă. Şi, o, minune: s-a întipărit pe acea mahramă dumnezeiescul Său chip şi fata; şi El a dat-o lui Anania, zicându-i:
„Mergi de o da celui ce te-a trimis, şi du-i şi epistola aceasta: Fericit eşti,
Avgare, de vreme ce nu M-ai văzut şi ai crezut în Mine. Că scris este pentru Mine, ca cei ce M-au văzut să nu creadă în Mine, iar cei ce nu M-au văzut, aceia să creadă şi să fie vii. Iar despre cele ce Mi-ai scris ca să vin către tine, să ştii că Eu trebuie să plinesc toate cele pentru care sunt trimis; iar după ce le voi plini Mă voi sui către Tatăl, Cel ce M-a trimis. Şi când Mă voi sui, îţi voi trimite pe unul din ucenicii Mei, anume Tadeu, care şi boala îţi va tămădui şi viaţa veşnică îţi va da şi pace, şi ţie şi celor ce sunt cu tine. Şi cetatea îţi va întări, ca să nu poată nimeni din vrăjmaşi împotriva ei”. Punând la sfârşitul epistolei şi şapte peceţi, însemnate cu slove evreieşti care talmacindu-se, arata: Teu Tea, Tion Tavma, adică: A lui Dumnezeu faţă, dumnezeiasca minune.

Deci Avgar primind pe Anania cu bucurie şi cazând şi închinându-i-se sfintei şi preacuratei Icoane a Domnului, cu credinţa şi multă osârdie, îndată s-a tămăduit de boală, rămânând puţină lepra numai pe fruntea lui. Iar după mântuitoarea patimă a lui Hristos şi după suirea Lui la cer, mergând Sfântul Apostol Tadeu la Edesa, a pus pe Avgar în scăldătoarea Botezului. Şi botezându-l şi pe el şi pe toţi câţi erau sub ascultarea lui, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, a ieşit Avgar din apa curăţit şi de acea putină rămăşiţă de lepră.
De atunci cinstind în tot chipul, închinându-se acelei dumnezeieşti asemănări a Chipului Domnului, şi vrând ca să fie cinstită de către toţi, pe lângă celelalte ale lui bunătăţi, a adăugat şi aceasta: Ca pogorând chipul unui zeu, ridicat deasupra porţii celei de obşte a cetăţii şi sfărâmându-l, a pus în locul lui acea nefăcută de mâna Icoană a Mântuitorului nostru şi Dumnezeu, înfrumuseţând-o, şi scriind aceste cuvinte: „Hristoase Dumnezeule, cel ce nădăjduieşte întru Tine, nu este trecut cu vederea niciodată”. Şi a dat poruncă ca oricine va intra pe acea poartă să dea cinstea şi închinăciunea ce se cuvine cinstitei şi de minuni făcătoarei Icoanei lui Hristos, şi apoi să intre în cetate. Această poruncă pioasă a bărbatului aceluia, a fost ţinută cât a trăit el şi fiul său în viaţa aceasta. Iar după ce nepotul lui a ajuns domnitor, a dat cu piciorul dreptei credinţe şi însuşi s-a întors la slujirea idolilor, şi a vrut să ridice deasupra porţii Edesei un idol şi să pogoare Icoana lui Hristos. Cunoscând această din dumnezeiasca arătare episcopul cetăţii, a pus
nevoinţa mare, şi de vreme ce locul unde stă Icoana era rotund, a aprins înaintea dumnezeieştii Icoane o candelă, şi a pus o cărămidă dinainte, şi zidind-o pe din afară cu văr, a tocmit zidul de nu se vedea. Nemaivăzând, Icoana Domnului, păgânul a renunţat la lucrul ce începuse a face.
Şi a trecut multă vreme, încât ieşise din mintea oamenilor unde era ascunsă dumnezeiasca Icoana. Iar când Osroe, împăratul perşilor, prădând cetăţile şi oraşele Asiei, a ajuns şi la Edesa, şi a pornit asupra ei toată meşteşugirea de luptă, a dat mare frică oamenilor cetăţii. Aceştia scăpând numai la Dumnezeu şi rugându-L cu lacrimi, aflară grabnica mântuire; căci într-o noapte s-a arătat o femeie preaslăvita episcopului Eulalie, zicându-i: „De veţi lua dumnezeiescul chip al Mântuitorului cel nefăcut de mâna care este ascuns deasupra acestei porţi, arătându-i şi locul, toate le va face bune”. Deci episcopul mergând şi săpând în locul acela a aflat dumnezeiasca Icoana nestricată, şi candela aprinsă de atâţia ani, încă şi în cărămida ce era pusă în preajma candelei. Şi arătând Icoana tuturor s-au umplut de nespusă bucurie şi veselie.
Luând episcopul aceasta Icoană şi făcând Litanie şi mulţumind a mers la locul unde spărgeau perşii cetatea. Şi dacă s-au apropiat, a picurat untdelemn din candela în focul cel gătit ce avea să ardă cetatea, şi a ars pe toţi de i-a prăpădit. Iar dacă s-a apropiat episcopul cu dumnezeiescul chip de pădure unde era focul mare de mulţime de copaci, îndată s-a pornit vânt mare, şi a întors para focului asupra celor ce-l făcuseră şi i-au izgonit. Şi aşa cetatea Edesa s-a izbăvit de vrăjmaşii săi, prin milostivirea lui Hristos Dumnezeul nostru, şi prin arătarea preasfântului Chip cel nefăcut de mâna.
După mulţi ani împăratul Romano, cel ce se chema Lacapenos, pe care şi Porfiroghenit îl numesc, cel ce a împărăţit cu ginerile sau Constantin, fiul împăratului Leon cel înţelept, a fost adusă acea sfânta mahrama, care avea pe ea Chipul cel nefăcut de mâna al dumnezeieştii fete a lui Hristos, în Constantinopol din Edesa care era stăpânită de saracini împreuna cu toată Siria. Şi s-a făcut aducerea aceea în acest chip: Romano cel bătrân care stăpânea atunci, şi-a pus în gând să îmbogăţească cetatea împărătească şi cu aceasta icoană. Pentru aceea în multe vremi a trimis la Edesa, şi a cerut acea dumnezeiască omenească închipuire a Domnului, de la Amira cel ce se afla acolo, făgăduind că va plăti şi bani şi va slobozi pe prinşii de război, dar şi că nu se va mai porni cu vrăjmăşie ostile creştinilor împotriva acelor hotare. Şi au căzut la învoiala.
Şi de vreme ce a dat voie Amira şi a lăsat a fi aşa, luând episcopii Samosatelor, Edesei şi alţii cu frica lui Dumnezeu acea Sf. Icoana şi epistola scrisă de Hristos, au purces în cale spre Constantinopol; iar pe cale se făceau nespuse minuni. Şi dacă au sosit la locul Optimatelor şi la biserica Născătoarei de Dumnezeu ce se numeşte a lui Eusebiu, apropiindu-se mulţi bolnavi cu credinţă, s-au tămăduit de multe feluri de boli. Iar un îndrăcit zicând: „Ia-ţi Constantinopole slava, cinstea şi bucuria, şi tu Porfirogenitule împărăţia ta”, îndată s-a tămăduit.
Iar în cincisprezece zile ale lui August, în anul de la Hristos nouă sute cincizeci şi nouă, pe vremea împărăţiei lui Romano, au sosit arhiereii ce

duceau Sfânta Icoana la Constantinopol la biserica Născătoarei de Dumnezeu, cea din Vlaherne, unde a fost primită cu închinăciune, cu cinste şi cu bucurie atât de împărat cât şi de domnul şi de întregul popor. Iar a doua zi, adică în şaisprezece, după sărutare şi închinăciune, ridicând Icoana lui Hristos pe umere patriarhul Teofilact şi împăraţii cei tineri, pentru că cel bătrân lipsea din pricina slăbiciunii, şi toţi cei mai de cinste şi toată plinirea bisericii au petrecut-o cu cinste, până la poarta cea de aur. Apoi ridicând-o de acolo cu cântări şi cu laude, şi cu făclii aprinse, au sosit la vestită şi marea biserica a înţelepciunii lui Dumnezeu. Şi făcând şi acolo cinstirea ce se cădea, s-au suit la palatele împărăteşti, şi intrând în biserica Născătoarei de Dumnezeu, zisa a Farului, au pus acolo cinstitul şi sfântul Chip al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. A Căruia este slava în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Diomid.
Acest sfânt era din Tarsul Ciliciei, din neam mare şi bun. Dar făcându-se mai
bun după voinţa, se deprinsese cu meşteşugul de doctor, lecuind pe toţi cei ce mergeau la el: sufletele cu dumnezeiasca credinţa, iar trupurile cu meşteşugul. În zilele împăratului Diocletian a plecat din Tars şi a mers la Niceea, în Bitinia. Şi fiind folositor şi acolo în tot chipul celor ce mergeau la dânsul şi cu credinţa dumnezeiască şi cu meşteşugul, a fost pârât la împărat. Însa când au venit că sal prindă, aflându-l mutat către Domnul, i-au tăiat capul şi l-au dus la împăratul. Dar pentru nemilostivirea ce au arătat cei ce au tăiat capul sfântului, îndată au orbit. Iar împăratul a poruncit iarăşi să-l ducă să-l aşeze la trup. Şi dacă l-au aşezat la trup, se spune că a revenit vederea celor ce orbiseră, când au tăiat capul sfântului.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Herimon (Heremon), care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea deşertării şi a izvorârii din nou a fântânii de agheasmă, cea din biserică.
Tot în această zi, pomenirea înfricoşătoarei spaime a cutremurului care venise asupra noastră în vremile acelea şi de care, fără de nădejde ne-a mântuit Iubitorul de oameni Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Alcibiad, care prin foc s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Cuvios Mucenic Nicodim cel de la Meteora, care pentru bună cinstire a mărturisit la anul 1551.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Gherasim cel Nou din Cefalonia, care cu pace s-a săvârşit.
Sfântul Gherasim Noul Ascet din Cefalonia s-a născut în satul Trikkala în
Peloponez şi a devenit de tânăr călugăr în insula Zacinto. Mai târziu a devenit shimnic la Sfântul Munte şi a ucenicit pe lângă asceţii Muntelui Athos. Fiind binecuvântat de mai marii săi, călugărul s-a dus la Ierusalim pentru a venera Mormântul Purtător de Viaţă al Mântuitorului. După ce a vizitat mai multe locuri sfinte în Ierusalim, Muntele Sinai, Antiohia, Damasc, Alexandria şi Egipt, s-a întors la Ierusalim unde a devenit aprinzător al candelelor de la Mormântul Domnului.
Călugărul a fost hirotonit diacon şi apoi preot de către Patriarhul Ierusalimului, Gherman (15341579). Sfântul Gherasim şi-a menţinut disciplina de ascet. Pentru singurătate s-a retras în Iordania, unde a petrecut patruzeci de zile fără odihnă. Primind binecuvântarea Patriarhului pentru viaţa în pustie, Cuviosul Gherasim s-a retras la Zacinto în sihăstrie, mâncând doar vegetale.
După cinci ani i s-a arătat să meargă în insula Cefalonia, unde a trăit într-o peşteră. A restaurat o biserică la Omala şi a pus bazele unei mănăstiri de maici unde a trăit în neîncetata suferinţa şi priveghere timp de treizeci de ani. Se ruga în genunchi, plecat la pământ. Pentru viaţa sa în exaltare a primit un dar minunat : darul de a vindeca bolnavii şi de a alunga duhurile necurate. La vârsta de 71 de ani, venerabilul Gherasim a ştiut dinainte că avea să moară în curând. A dat maicilor binecuvântarea sa şi în pace a adormit intru Domnul în ziua de 15 august 1579. Doi ani mai târziu mormântul său a fost deschis, iar sfintele sale moaşte au fost găsite plăcut mirositoare şi intacte, înzestrate cu putere de vindecare.
Cum Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului cade în ziua de 15 august, Cuviosul Gherasim e prăznuit pe 16 august. Sărbătoarea de azi celebrează dezvăluirea sfintelor sale moaşte în 1581.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noul Mucenic Stamatie cel din Vot, care a mărturisit în Constantinopol, la anul 1680 şi de sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Martiri Binecredinciosului Voievod Constantin Brâncoveanu, împreuna cu fiii săi

Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, care au pătimit pentru Hristos la anul 1714.
Acest binecredincios şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a
născut la anul 1654 din părinţi de bun neam, după tata fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mama, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia la anul 1688 s-a tipărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba româna.
Rămas orfan de tata încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dăscăli înţelepţi spre a primi învăţătura aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea să Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându- se de multă cinstire încă din tinereţe.
După moartea voievodului Şerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu primi scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit tara cu adânca pricepere şi înalta priveghere, cu blândeţe şi răbdare creştineasca.
Luând în ajutor pe Hristos, împăratul veacurilor şi având pildă pe vrednicii săi înaintaşi, Constantin voievod, îşi începu slăvita domnie punând temelia celei mai mari mănăstiri ctitorite de el, cea de la Hurezi, unde şi-a pregătit şi loc de veşnica odihnă. Nenumărate sunt însa bisericile şi manăstirile ridicate sau înzestrate de milostivul şi evlaviosul domnitor pe tot cuprinsul Ţării Româneşti.
Dărnicia şi purtarea de grijă a evlaviosului Voievod Constantin Brâncoveanu nu se vor opri însa la hotarele Ţării Româneşti, ci se vor întinde şi la fraţii români din Moldova şi din Transilvania, fiind vrednice de pomenit şi multele ajutoare trimise dreptcredincioşilor creştini aflaţi în suferinţa pe meleagurile siriene, caucasiene şi arabe, precum şi la toate locurile sfinte ale Răsăritului.
Se întâmpla deci că în Săptămâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 a trimis sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, mulţime de ostaşi de l-au luat pe Constantin Voda cu fiii şi ginerii săi şi în jalea tuturor locuitorilor oraşului Bucureşti l-au dus la înalta Poarta. Aici creştinul Voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru luni, fiind supuşi la amarnice suferinţe”.
După aproape 25 de ani de strălucită domnie i-a fost dat marelui Voievod Constantin Brâncoveanu, din iconomia lui Dumnezeu, să-şi încununeze fruntea, el şi cei patru fii ai săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum şi sfetnicul sau Ianache, cu coroana sfânta a muceniciei pentru credinţă

ortodoxă, pe care au mărturisit-o şi nu au părăsit-o nici în fata călaului păgân.
În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când
Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea 60 de ani, primi sfârşitul mucenicesc prin sabie împreuna cu fiii săi: Constantin,
Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul sau Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredincioşi în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mănăstirii Maicii Domnului.
Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară la anul 1720 de către doamna Marica, soţia sa şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.