Pocăinţa, remediu pentru căderea din iubirea faţă de Dumnezeu şi de aproapele

„Chiar daca am fi umplut oceanul cu lacrimile noastre, nici măcar atunci nu I-am fi putut răsplăti Domnului cum se cuvine pentru ceea ce El ne dăruieşte în mod gratuit, hrănindu-ne cu Prea Curatul Său Trup si Prea Cinstitul Său Sânge, Care spală, curăţă, dă viaţă si ne ridică din moarte.”
(Sfântul Serafim de Sarov)
Când recunoaştem că nu am iubit îndeajuns pe Dumnezeu şi nici pe semenii noştri, calea de ridicare şi îndreptare a vieţii noastre este pocăinţa.
în ebraica biblică, pocăinţa este reprezentată prin două verbe: ideea de pocăinţă: aiw shuv (a întoarce sau repara) şi nicham (a avea păreri de rău).
În Noul Testament, cuvântul tradus prin „pocăinţă” este cuvântul grecesc p tzăvoia (metanoia), „după/în spatele gândului cuiva”, care este un cuvânt compus din prepoziţia „meta” (după, cu), şi verbul „noeo” (a percepe, a gândi, rezultatul perceperii, observării). În acest cuvânt compus, prepoziţia combină două sensuri, al timpului şi al schimbării, ceea ce face ca să se poată traduce atât prin „după” cât şi prin „diferit”; astfel, cuvântul metanoia s-ar putea traduce:„a gândi diferit după”. Metanoia este astfel, în primul rând, un gând- după, diferit de gândul de dinainte; o răzgândire însoţită de regret şi o schimbare de comportament, „schimbare a minţii şi inimii” sau „schimbare de conştiinţă”.
Aşadar, pocăinţa reprezintă starea sufletească şi acţiunea în care o persoană recunoaşte că a greşit şi încearcă să îndrepte această greşeală sau să obţină iertare de la cel căruia i-a greşit. În contexte religioase, de obicei, se referă la regretarea unui păcat făcut înaintea lui Dumnezeu. Întotdeauna este formată din admiterea vinovăţiei şi include cel puţin una din următoarele situaţii:
• o promisiune sau hotărâre solemnă că nu se va repeta păcatul;
• o acţiune de reparare a greşelii,
• sau, într-un fel, de compensare a greşelii acolo unde este cazul.
Prin pocăinţă ne plângem păcatele săvârşite ca urmare a lipsei de iubire, fie că nu am iubit în mod constant pe Dumnezeu, fie că nu am iubit totdeauna pe semenul nostru aşa cum ne spune şi Părintele Alexander Schmemann: „Este uşor, Intr-adevăr, sa mâ spovedesc ca nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totuşi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit şi că mi-am pierdut frumuseţea sufletească, că sunt departe de adevărata mea casă, de adevărata mea viaţă, şi că ceva preţios, curat şi frumos a fost rupt fără speranţă în structura intimă a existenţei mele. Aceasta şi numai aceasta este pocăinţa, dorinţa adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.”
De aceea, pocăinţa şi dorinţa vie de-a ne înnoi viaţa sunt primii paşi pentru îndreptare şi pentru recuperarea timpului pierdut, a celui petrecut fără rodire duhovnicească. Prin pocăinţă recunoaştem eşecul nostru în iubire sau căderile noastre din iubirea faţă de Dumnezeu şi de semenii noştri. Dar cerând iertare, Dumnezeu Se milostiveşte de noi, ne iartă, ne ridică şi ne întăreşte, dăruindu-ne puterea de a-L iubi pe El, Biserica Sa sfântă şi pe semenii noştri, cu iubire smerită, izvorâtă din harul milostivirii Sale faţă de oameni.
Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului, îndemna „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” (Matei 3,1-2) şi le spunea fariseilor şi saducheilor care veneau la El pentru botez să facă roade vrednice de pocăinţa lor (Matei 3,8). în Faptele Apostolilor, Luca insistă şi el asupra faptelor vrednice de pocăinţă. (Faptele Apostolilor 26, 20). Mântuitorul Însuşi accentuează mesajul lui Ioan Botezătorul, îndemnând şi el la pocăinţă uneori cu aceeaşi expresie „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”(Matei 4,17), alteori cu cuvintele: ,,S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.”(Marcu1,15). Sfinţii Apostoli ai Domnului Iisus Hristos predicau şi ei pocăinţa chiar în timpul vieţii Mântuitorului. (Marcu 6,12).
Cum se va pocăi cineva? Cu ce va începe? Este nevoie să-şi tragă sufletul pentru început, să-şi revină din zilnica alergătură, din goana neîntreruptă în căutarea plăcerii, şi să se întoarcă spre cele lăuntrice ale sale; să se strămute de la observarea continuă a celorlalţi la observarea de sine, de la bârfirea a tot şi a toate la convorbirea cu sinele său necunoscut. Să se aplece puţin înlăuntru, să sondeze în sine, să-şi vadă forţele, putinţele, limitele, rezistenţele, talanţii care i-au fost daţi. Se cere adunare în sine, mustrare riguroasă de sine, blândeţe şi înţelegere faţă de ceilalţi. Să ne vedem partea noastră de responsabilitate. Să nu o mai aruncăm, cu uşurinţă şi grăbire, mereu numai asupra celorlalţi. Cu simplitate şi sinceritate, onest şi imparţial, se cere şi se cade ca sinele nostru, căruia îi stă în obicei să se strecoare cu dibăcie, să fie adus la recunoaşterea păcătoşeniei sale; să dorească curajos, eroic, bărbăteşte, să se îndepărteze, fără întoarcere, de la păcat.
Toate acestea, fireşte, se săvârşesc liber şi voluntar, orice fel de constrângere în această privinţă fiind lipsită de sens. Nu este permis în niciun caz să silim pe cineva să se spovedească.
Spovedania vine din insuflare lăuntrică şi constituie o Sfântă Taină şi un act de libertate.
Pocăinţei îi precede cunoaşterea păcatului, conştientizarea stării de păcătoşenie, după care vine întristarea, părerea de rău pentru păcat. Urmează apoi Spovedania, cu inimă înfrântă şi duh umilit, rugăciunea pentru lăsarea şi iertarea păcatelor şi hotărârea responsabilă a îndepărtării definitive de la păcat. Păcătosul alege liber şi de bunăvoie pocăinţa şi se îndestulează de bunătăţile păcii. Întotdeauna mă preocupă în mod deosebit cuvântul unui înţelept şi îmbunătăţit părinte aghiorit contemporan care spune: „Mulţi se spovedesc, puţini se pocăiesc!”.
Pocăinţa are fără doar şi poate un caracter strict personal. Fiecare se pocăieşte pentru sine însuşi. Cel ce vine la scaunul de Spovedanie îşi mărturiseşte propria sa răspundere. Nu analizează cât de răi sunt ceilalţi, care nu-l înţeleg, sau cât de frivolă e lumea, care îl oboseşte. Pocăinţa nu are de-a face cu suprafaţa, ci cu ceea ce se află în profunzime. Nu se bazează atât pe cuvinte, cât pe fapte. Evlavia noastră, spune Sfântul Grigorie Teologul, nu stă în vorbe, ci în fapte. Pocăinţa îl eliberează, nu-l înrobeşte pe om. Cu cât credinciosul se adânceşte în pocăinţă, cu atât simte mai mult dragostea lui Dumnezeu şi experiază libertatea.
Aceasta înseamnă că trebuie să căutăm ca viaţa să ne fie în armonie cu toate învăţăturile si Poruncile Domnului pentru că „Dumnezeu este Cel care ne atinge sufletul cu urme de lumină, pentru ca închisoarea dăruită să fie mai puţin lut şi mai mult templu, iar viaţa începe a se respira aproape apneic, dar pe dinăuntru.” (Gabrielle Pierre)

Prof. Dimitriu Sîrghie Vasilica- Colegiul Naţional „M. Sadoveanu”- Paşcani