Dumnezeu şi Cezarul

Motto: “Fără religie şi istoricitatea lui Iisus, lumea este un imens pustiu de sare şi cenuşă”. (Mircea Vulcănescu)
”Adevărul este că oamenii s-au săturat de libertate.” (Benito Mussolini)
“Este adevărat că libertatea este preţioasă – atât de preţioasă, încât trebuie raţionalizată atent”. (V. I. Stalin)

Societatea modernă oferă omului, prin diverse forme de prezentare, scopul vieţii în sine: acela al bunăstării şi succesului.

Astăzi, circulă pe piaţă “pachetul promoţional” al concilierii între Dumnezeu şi Cezar.

Prin diverse mijloace “descoperim” că succesul în afaceri ţine de creşterea spirituală. Ajung să fie comercializate la pachet toate valorile morale, la care se adaugă din abundenţă spiritul falsităţii (ce îndeamnă la doctrina lipsei de efort şi a pervertirii Adevărului).

Adepţii acestui “pachet promoţional” se străduiesc să fie buni, dar sunt naivi şi plini de iluzii. Ei nu cunosc că orice judecată funcţionează doar până în punctul în care este copleşită de lăcomie (capcana întinsă prizonierilor patimilor de tot felul).

Descoperind aceasta ne întoarcem la mesajul Mântuitorului Hristos, Cel care nu înşeală, şi nici nu poate fi înşelat, şi înţelegem că virtuţile creştine dezvoltate pe stânca credinţei, iubirii şi speranţei, trebuie să meargă împreună cu pasiunea de a vedea realitatea în toată goliciunea ei.

Mântuitorul Hristos şi sfinţii bisericii nu au fost persecutaţi pentru că predicau virtutea, ci pentru că spuneau adevărul. Iar adevărul nu poate fi modificat în funcţie de titluri sau de puterea vremelnică. Stânca realismului presupune capacitatea de a vedea răul acolo unde există, de a vedea înşelătoria sau egoismul nu numai când sunt evidente, ci şi în numeroasele lor deghizări.

Cezarii lumii, în orice context electoral, promit „eliberarea” şi „libertatea”, dar, descoperim că odată cu libertatea exterioară trebuie să ne îndreptăm şi spre omul interior, cel schilodit de patimi şi hipnotizat de promisiuni de tot felul, care mimează ideologia libertăţii.
Acum, mai mult ca oricând, omul poate fi sclav fără a fi pus în lanţuri. Lanţurile exterioare au fost pur şi simplu plasate în interiorul omului. Dorinţele şi gândurile cu care instrumentele de sugestionare ale societăţii lucrează, îl umplu pe om şi îl încătuşează mai puternic decât lanţurile exterioare.

Publicul, chiar şi cel educat, şi-a pierdut în mare măsură abilitatea de a cunoaşte ce este autentic şi ce este fals, aceasta datorită atracţiei hipnotice exercitate de cultul puterii şi al faimei. Pentru cezarii lumii, valoarea interioară a omului a ajuns să conteze foarte puţin, sau chiar deloc.

Biserica încă vorbeşte prin glasul Mântuitorului (aducând model de mărturie vieţile sfinţilor), despre importanţa libertăţii interioare, a virtuţilor creştine ca acte de mărturisire a Adevărului. Libertatea interioară foloseşte limbajul iubirii faţă de Dumnezeu şi al compasiunii faţă de semeni. Limbajul acesta este universal, şi-l aud şi surzii şi-l pot vedea şi orbii. Doar descifrând partitura iubirii responsabile, putem apela mai apoi la ofertele (promisiunile) cezarilor, fiind conştienţi şi liberi.

Mircea Vulcănescu spunea că: „atunci când omul pierde nădejdea mântuirii, politica rămâne singura armă de mântuire socială, aici, pe pământ. Supremaţia politicului (n.a. cezarului) fiind un semn al pierderii orientării creştine”.

Preot Petru Munteanu