Sfântul Sevir preotul (27 iunie)

(Adunată din cuvintele Sfântului Grigorie Dialogul episcopul Romei, vorbite cu Petru diaconul. Cartea I, cap. 1)
În părţile cetăţii Tuderia, între doi munţi şi într-o vale, la un loc ce se numea Entiroclina, era o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.
La acea biserică, era un preot anume Sevir, foarte minunat în viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Odată, îmbolnăvindu-se un bărbat din cei vieţuitori acolo şi apropiindu-se de moarte, a trimis degrabă la preotul acela, rugându-l să vină la dânsul cu sîrguinţă, ca, prin mărturisire şi pocăinţă, să-şi cureţe păcatele făcute şi să-şi ia dezlegare mai înainte de ieşirea sa din trup. Deci, când s-a dus să cheme pe preot, s-a întîmplat că el era la via sa, îndeletnicindu-se cu culesul strugurilor. El a zis celor ce venise la dânsul: „Duceţi-vă voi înainte, că vă ajung şi eu!” Preotul, pentru că nu mai rămăseseră de cules struguri mulţi, s-a gândit să mai stea puţin, ca să-i culeagă şi pe aceia; şi după aceea să se ducă la cel bolnav. Aşa a şi făcut. Apoi plecând, l-au întîmpinat în cale cei ce fuseseră la bolnav, şi i-au zis: „Părinte, de ce ai zăbovit? Acum nu te mai osteni, că a murit omul acela!” Preotul, auzind aceasta, s-a cutremurat şi a început a plânge cu mare glas, numindu-se ucigaş al aceluia. Deci, plângând, a ajuns la casa unde zăcea trupul mortului şi aruncându-se la pământ înaintea patului cu lacrimi, se tânguia foarte tare, se lovea cu capul de pământ şi se numea pricinuitor al morţii aceluia.
Pe când el se gândea astfel, deodată a înviat mortul. Cei ce erau de faţă, văzînd aceasta, s-au înspăimântat de minune, s-au bucurat de învierea lui şi de bucurie plângeau şi-l întrebau: „Unde ai fost şi cum te-ai întors cu sufletul în trup? Acela, răspunzîndu-le, le spunea: „M-au luat nişte arapi înfricoşaţi şi foarte mândri, din ale căror guri şi nări ieşea foc. Aceia m-au dus în nişte locuri întunecoase, pline de frică şi de cutremur. Apoi, deodată s-a arătat un tânăr prealuminos, venind întru întîmpinarea noastră cu alţi purtători de lumină, şi a zis cu stăpânire, către cei ce mă duceau: „Întorceţi-l pe acesta, că preotul Sevir plânge pentru el şi pentru lacrimile lui, i l-a dăruit Domnul!”
Atunci preotul Sevir, sculându-se de la pământ, a mulţumit lui Dumnezeu cu negrăită bucurie, învăţînd pentru pocăinţă pe omul cel înviat şi ascultându-i mărturisirea şi dezlegându-i păcatele, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Iar omul acela a mai trăit şapte zile în viaţa aceasta, rugându-se neîncetat lui Dumnezeu; iar în a opta zi, veselindu-se, a murit.
Deci, noi putem să înţelegem ce fel de dragoste avea Domnul pentru preotul Sevir, că n-a voit să-l mâhnească; ci degrabă i-a ascultat rugăciunea lui. De aici se cunoaşte că Sevir preotul iubea foarte mult pe Dumnezeu şi toată viaţa sa I-a slujit cu osîrdie. Deci, plăcând Domnului, desăvîrşit s-a dus la Dânsul şi stă înaintea scaunului dumnezeieştii slave, în cetele sfinţilor ce slăvesc pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi să-I fie slava în veci. Amin.

Vieţile Sfinţilor, iunie