Mucenicia familiei imperiale

După abdicarea Ţarului în martie 1917, familia imperială a fost arestată şi dusă în Siberia. Din ordinul lui Lenin, în noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, Ţarul Nikolai al II-lea Romanov, Ţarina Aleksandra Feodorovna, cele patru fiice ale lor şi ţareviciul Aleksei au fost împuşcaţi în subsolul casei Ipatiev din Ecaterinburg, unde erau ţinuţi prizonieri.

Calomniată şi defăimată pe nedrept nu de puţine ori, familia suverană a rămas în amintirea celor ce au cunoscut-o îndeaproape ca „o familie sfântă, nobilă, îndelung răbdătoare şi pătimitoare”. În procesul intentat Ţarului sub acuzaţia de „înaltă trădare”, acuzaţie ce nu a putut fi cu nimic dovedită, unul din membrii comitetului a întrebat de ce nu a fost publicată corespondenţa familiei. Avocatul apărării a răspuns că dacă această corespondenţă ar fi fost publicată, oamenii i-ar fi venerat pe ţari ca pe nişte sfinţi.

„Probabil că pentru mântuirea Rusiei este necesară o jertfă răscumpărătoare. Eu voi fi acea jertfă. Facă-se voia Domnului!”, a spus ţarul în timpul surghiunului său ce ducea la moarte. Ţarina nota în jurnal, tot in acele zile: „Când eşti ocărât, binecuvântează, când eşti prigonit, pătimeşte. Când eşti defăimat, mângâie. Când eşti chinuit, bucură-te. Aceasta este calea noastră. Cel ce va răbda până la sfărşit, acela se va mântui.”

Între 1917-1918 au fost asasinaţi şaptesprezece membri ai familiei ţariste, rămasă astfel fără urmaşi. Rusia dobândea însă noi mijlocitori în ceata mărturisitorilor credinţei.

Rugăciunea Familiei Imperiale

(trimisă de S. Behtiev Ţarului prizonier la Tobolsk şi găsită recopiată de prinţesa Maria)

În aceste 7 zile de întuneric şi zbucium,
Doamne, dă-ne răbdare
să îndurăm cu vitejie
asuprirea poporului fără de Dumnezeu
şi chinurile călăilor!
Dă-ne puterea, o, Dumnezeule drept,
să ajungem să iertăm
nedreptatea aproapelui
şi sa primim cu blândeţe
această cruce însângerată şi apăsătoare.
Stăpâne al lumii, Dumnezeule nemărginit,
Te rugam să ne binecuvântezi
în acest ceas cumplit şi neîndurător,
Sufletelor noastre smerite
Dându-le pacea ta!
Şi când ne vom duce la moarte,
întăreşte sufletele robilor Tăi
cu puterea Duhului Tău Celui Sfânt,
ca să se roage cu blândeţe
pentru toţi prigonitorii lor.

Prinţesa Elisabeta Feodorovna – cuvioasă şi muceniţă

Soră mai mare a Ţarinei Aleksandra, prin naştere ducesă de Hesse, iar prin căsătorie prinţesă de Rusia, Elisabeta Feodorovna a dus la început o viaţă obişnuită nobilimii de la curtea Imperială. După uciderea soţului ei, marele duce Serghie Alexandrovici, prinţesa întemeiază „Comunitatea Martei şi Mariei”, o asociaţie laică de femei destinată slujirii aproapelui. În 1910 primeşte, împreună cu alte 30 de surori din comunitate, chipul îngeresc al călugăriei. Duce o viaţă de nevoinţă aspră, dormind doar câteva ore pe noapte, postind şi priveghind, neobosind să aline suferinţe străine, să îngrijească rănile bolnavilor, să stea la căpătuiul muribunzilor, să citească Psaltirea pentru cei adormiţi.
În 1918 bolşevicii o iau de la mănăstire şi o duc Ekaterinburg, apoi la Alopaievsk, împreună cu alţi şase membri ai familiei imperiale. Pe 18 iulie prizonierii sunt legaţi la ochi şi aruncaţi de vii într-o mină părăsită, în care ucigaşii au azvârlit apoi grenade şi proiectile. Un ţăran a auzit din puţ cântări de rugăciune, ultima Vecernie a Maicii Elisabeta. Anunţaţi, soldaţii Armatei imperiale au sosit în grabă, dar n-au mai găsit înăuntru decât trupurile neînsufleţite.

Sfântul Patriarh Tihon

Patriahul Tihon al Moscovei şi al întregii Rusii a fost profund zguduit de uciderea Ţarului, crimă pe care a condamnat-o pe faţă, ameninţând pe asasini cu pedeapsa lui Dumnezeu. În toţi anii de după Revoluţie, ruşii au avut în Patriarh un adevărat Părinte, care ştia să sufere împreună cu turma sa. Cuvintele lui erau adesea sabie de foc ce despărţea lumina de întuneric. Într-o Pastorală din anul 1918 spunea:
„Ne întoarcem cu profundă durere spre aceşti monştri şi le adresăm un avertisment de care să se teamă: Smintiţilor! Reveniţi-vă! Terminaţi masacrele! Purtarea voastră nu e numai crudă, ci cu adevărat satanică, vrednică de focul cel veşnic în viaţa viitoare şi de un blestem înfricoşător asupra urmaşilor voştri aici, pe pământ! În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, vă excomunicăm, aruncând asupra voastră anatema, dacă purtaţi încă numele de creştin, căci prin naştere aţi aparţinut Bisericii Ortodoxe!
Aţi schimbat patria pe o Internaţională lipsită de suflet. Aţi împărţit naţiunea în tabere duşmane, aţi aruncat-o într-un război fratricid, de o cruzime nemaiîntâlnită.
Aţi înlocuit iubirea creştină prin ură. În loc să aduceţi pacea, aţi stârnit în chip artificial lupta între clase, folosindu-vă de muncitori şi de ţărani…
Aţi promis libertatea, dar fiecare se simte ameninţat şi trăieşte cu groaza percheziţiei, a jafului, a arestării, a deportării, a execuţiei.
Încălcaţi această libertate cu atât mai mult în ceea ce priveşte credinţa creştină, victimă a blasfemiilor şi nelegiuirilor…
Vă va fi cerut tot sângele celor drepţi vărsat de voi şi veţi pieri voi înşivă de sabia pe care aţi scos-o!”
Patriarhul Tihon a fost arestat în 1922 şi n-a fost ucis doar pentru că Lenin nu voia să facă din el „un nou Mucenic Ermoghen”. Slăbit trupeşte în urma anchetelor nenumărate, cu sufletul plin de durere pentru suferinţele Bisericii şi ale păstoriţilor săi, dar şi pentru pierzarea sufletească a multora din fiii Rusiei, Patriarhul s-a stins din viaţă pe 25 martie 1925. Întâi-stătătorul Bisericii însângerate a Rusiei deschidea astfel calea noilor mucenici ce vor umple sinaxarul secolului XX.

Dinamitarea Catedralei Hristos Mântuitorul din Moscova

În 1931, în plină afirmare bolşevică, este dinamitată Catedrala Hristos-Mântuitorul din Moscova, simbol al Vechii Rusii pravoslavnice. Catedrala a fost ridicată pe vremea ţarilor Nicolae I şi Alexandru al III-lea, fiind sfinţită în 1883 de către Sf. Filaret al Moscovei. Pe locul catedralei comuniştii intenţionau construirea Palatului Sovietelor, un proiect grandios ce voia să realizeze cea mai mare clădire din lume. Planul a fost însă abandonat, iar pe locul ruinelor catedralei Hristos Mântuitorul au apărut câteva bazine de înot. Cu voia lui Dumnezeu, după căderea regimului comunist catedrala a fost reconstruită, între anii 1996-2000, devenind un simbol al reînvierii Rusiei creştine.
În Catedrala nou reconstruită Hristos Mântuitorul, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a canonizat, pe 7 august 2000, pe Ţarul Nicolae al II-lea şi familia sa, împreună cu 1200 de Noi Mucenici şi Mărturisitori.
Aşa a înţeles Rusia pravoslavnică să-şi cinstească Sfinţii din prigoana comunistă.

„Uniunea celor fără Dumnezeu”

În 1925 ia fiinţă în Rusia sovietică Uniunea „Bezbojnicilor” (celor fără Dumnezeu), creierul mişcării antireligioase bolşevice, care duce o acţiune uriaşă de ateizare a populaţiei pravoslavnice, devenind din 1940 organism oficial al Partidului Comunist. Scopul ultim al Uniunii era de a curăţa „patria sovietică” de „putregaiul superstiţiilor ignoranţei” pe care-l promovează „ştiinţa popilor”.
Argumentele propagandistice ale „Uniunii celor fără Dumnezeu” – care controla întreg sistemul de educaţie, învăţământ şi cultură al URSS – erau completate cu „argumentele” represive ale regimului, în scopul de a supune populaţia prin teroare.
Tortura cu lumină electrică orbitoare, interogatoriile de ceasuri întregi, de zile sau nopţi la rând, urmărirea continuă, delaţiunea odioasă, zidurile groase şi reci ale temniţelor, care te scot din lume şi te izolează de tot ce ai cunoscut ca om, pradă foamei, frigului şi bolii, insectelor şi guzganilor, unei morţi lente, pe care o vezi şi pe care n-o poţi evita, nici grăbi; luni şi ani de groază la munci forţate, peste puteri de om, în condiţiile cele mai neumane şi mai istovitoare, în insula umedă şi rece din Marea Albă, Solovki, unde moartea este precedată de o viaţă de iad, animalică, în fundul minelor sau al pădurilor nesfârşite, abrutizante, ucigătoare, în lagărele de ghimpi şi de gheaţă ale Rusiei de Nord şi ale Siberiei: ale Siberiei, cel mai mare cimitir al libertăţii pe care îi are pământul! Iată un nume care spune toată nefericirea de a fi credincios în Rusia sovietică: Siberia!
Nici circurile vechi, nici galerele, nici minele, nici rugurile, nici ghilotina, nici spânzurătorile, nici plăgile Apocalipsei, nici toate instrumentele de tortură şi de ucidere folosite de alţii n-au îngrozit lumea cât acest singur cuvânt: Siberia.
Ceea ce este mai monstruos în cruzimea ateismului bolşevic este nu atât că torturează şi ucide, cât faptul că face viaţa celor persecutaţi imposibilă. Uciderea liberează de tortură şi face martiri; bolşevismul nu urmăreşte însă aceasta şi se teme s-o facă, prea mult se teme pe drept cuvânt de efecte contrarii aşteptărilor sale…
(Teodor M, Popescu, Anticreştinismul comunist, cf. Un martir al crucii, Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu)

Homo sovieticus

Comunismul vrea nu o reformă parţială şi provizorie. El vrea să transforme pe om cu totul, să-i schimbe mentalitatea, firea, năzuinţele, să facă un om nou, un ”erou”, care n-ar mai fi sclavul lui Dumnezeu şi al capitalismului. „Acest om este eliberat prin ştiinţă de orice mister, pe deplin încrezător în puterile sale şi în ale partidului”; el nu are decât dispreţ şi batjocură pentru „poveştile religioase”.
Ateul bolşevic este şi se vrea nu om, ci bestie. Pentru el nu există şi nu inseamnă nimic legăturile: sfinte şi sentimentele umane; el a pierdut sensibilitatea şi afinităţile cu omul normal. Familie, părinţi, copii, prieteni, iubire, milă, blândeţe, compătimire, bunătate, dreptate – toate acestea nu preţuiesc nimic în registrul valorilor comuniste.
În schimb ura, cruzimea şi teroarea sunt ridicate la rangul de dogme comuniste, de legi şi metode ale statului proletar.
(Teodor M. Popescu, Anticreştinismul comunist, cf. Un martir al crucii, Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin