Alexandru Ştefănescu – Monahul Atanasie, lumină de om şi de neam românesc

Spunea Părintele Atanasie: „În viaţă operăm cu trei categorii de valori: esenţiale, importante şi secundare. Esenţială este credinţa şi legătura cu Dumnezeu, care-i dau omului verticalitate, echilibru, pace. Importante sunt familia şi profesia. Secundare sunt cele care ţin de biologic: reproducere, nutriţie, distracţie…”
Şi încheia cu amărăciune: ”Problema majoră este că azi oamenii trăiesc în secundar…!”

Arestat şi condamnat, ca mai toată elita naţionalistă interbelică, pentru activitate legionară, a executat 21 de ani de temniţă, fiind eliberat din Zarca Aiudului printre ultimii. A trecut cu demnitate prin închisorile de la Chişinău, Aiud şi Canal, neadmiţând nici un compromis.
La Aiud a stat un an în celulă cu doctorul Uţă şi cu Costică Dumitrescu (Pr. Marcu de la Sihăstria), timp în care au citit împreună Sfânta Scriptură, s-au rugat şi au slujit, după puteri, aproapelui. Alexandru Ştefănescu a fost mâna dreaptă a doctorului Uţă în tratarea deţinuţilor bolnavi, învăţând de la acesta medicină „mai bine ca la facultate”, cum spunea, cu recunoştinţă, mai târziu.
După moartea soţiei a intrat în monahism, călugărindu-se la Mănăstirea Petru-Vodă cu numele de Atanasie. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut dăruindu-se slujbelor bisericeşti, îngrijind călugării şi credincioşii bolnavi, dar mai ales făcând educaţie de cea mai înaltă ţinută tinerilor şi copiilor.
Aşa i-a rămas amintirea, vie precum viu este şi el: un bătrânel firav, sprijinindu-se demn în baston, ridicându-se în picioare ori de câte ori vorbea despre neam şi credinţă, îndrăgostit de flori şi de poezia lui Radu Gyr, înconjurat mai mereu de copii şi căutat de pelerini, care simţeau toţi că-şi găsesc un loc în inima lui mare.
Pe 29 februarie 2008 părintele Atanasie a plecat la Domnul, dar n-a murit, căci „mor numai acei care nu cred”.
Când epidemia de tifos exantematic a cuprins închisoarea Aiudului, făcând victime atât printre deţinuţi, cât şi printre cei din administraţie, doctorul Uţă a primit încuviinţarea subdirectorului de a efectua deparazitarea completă a clădirilor. Echipe de câte trei-patru deţinuţi, coordonate de doctorul Uţă, au pornit la lucru. Nu însă fără incidente…
„Un gardian obtuz la minte încerca să-i oprească să intre pe etajul lui. Sandu Ştefănescu, bun colaborator al doctorului Uţă la toate acţiunile sanitare, care dispunea de o prezenţă de spirit deosebită, de un curaj rar întâlnit şi o agilitate excepţională, într-o fracţiune de secundă l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat şi l-a încuiat într-o celulă. Apoi l-a adus pe doctorul Uţă şi pe un alt gardian şi i-a spus:
– Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei să duci acasă păduchii infectaţi de tifos? Îţi poţi îmbolnăvi nevasta şi copiii şi veţi muri cu toţii. Ar trebui să-i sărutaţi mâinile doctorului Uţă, nu să-l opriţi să vă vindece!
Miliţianul şi-a cerut iertare. Sandu i-a întins pistolul, centura şi cheile şi a dat mâna cu el:
– Acum, iartă-mă şi dumneata pe mine, dar vezi că nu pentru mine am procedat aşa, ci pentru tine!”.
(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată)

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin