Preoţii – îngerii Aiudului

De vom avea, în mijlocul neamului nostru românesc, o sută de suflete care să cadă jertfelnic – ca o smirnă aprinsă, ca o lumânare de ceară curată, în care stăruie tot parfumul florilor de câmp – atunci cetatea va fi mântuită. Oare nu acesta-? scopul vieţii: mântuirea ta şi a neamului?
Prin urmare, dacă se găsesc o sută de oameni, sau o mie, din milioanele cât cuprinde neamul, dacă se găsesc o mie care calcă în picioare – ducând luptă grea – pretenţiile naturale ale trupului, cultivând în asceză legea sfinţeniei, asta nu înseamnă renunţarea la viaţă şi abaterea de la sensul vieţii. Dimpotrivă, se vizează sensul înalt: mântuirea.
Sunt prea mulţi care trăiesc trupeşte, cărora zguduirile nu îi spun nimic. Suflete moarte! Oare vor leza adormirea maselor cei care ard pentru Hristos? Jertfa lor înseamnă cununa omului. Şi izvoare, de unde cei ce zac în întuneric şi în umbra morţii se pot adăpa.
E uşor să înoţi cum te duce apa. Sunt însă unii – temerari – care înoată împotriva curentului. Aceştia deschid drumuri către cer. Nu mulţimea! Ci singularii!

(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)
Preotul Dimitrie Bejan
Părintele Dimitrie Bejan (1909-1995) a absolvit Facultatea de Teologie şi Facultatea de Istorie din capitală, afirmându-se cu rezultate promiţătoare unui viitor istoric de carieră. A predat la Liceul Carmen Sylva din Bucureşti, fiind şi asistentul profesorului universitar Nae Popescu. La începutul războiului, Părintele se înrolează voluntar pe frontul de Răsărit, ca preot militar. În 1942 este luat prizonier în lagărul de la Oranki, în U.R.S.S., începând astfel calvarul celor 22 de ani de detenţie. În ’48 este trimis spre judecare în ţară şi începe peregrinarea prin temniţele româneşti: Jilava, Aiud, Canal, Bărăgan, din nou Aiud… Credinţa sa nezdruncinată, profunzimea gândirii, luciditatea şi umorul salvator, dar mai ales mâna lui Dumnezeu, care veghea necontenit asupra lui, îl scot nevătămat din toate încercările, până la eliberare. Urmărit în continuare de Securitate, hărţuit, Părintele, stabilit la Hârlău, satul său natal, se retrage în singurul loc pe care atotputernica Securitate nu-l poate scotoci şi inventaria: inima sa, unde se întâlneşte în voie cu Hristos, rugându-L pentru iertarea păcatelor noastre…
Se mută la Domnul în 1995, lăsându-ne un testament nepreţuit: memoriile sale din prigoană, cuprinse în volumele „Oranki – Amintiri din captivitate”, „Viforniţa cea mare”, „Satul blestemat”. Ca fiecare dintre noi să nu mai poată spune că n-a ştiut…
Părintele Dimitrie Bejan a dus apostolatul până în inima Siberiei. Acolo a făcut el cunoscută Ortodoxia noastră, menţinând viaţa spirituală a tuturor celor din lagăr, ortodocşi şi catolici. În sărbători liturghisea cu o găleată mare de zece kilograme de Sfânta împărtăşanie, iar rusoaicele veneau şi băteau la poarta lagărului să-l cheme pe „batiuşca Bejan” să le facă aghiazmă, Sfântul Maslu şi alte servicii religioase…
A fost un stâlp al vieţii noastre spirituale.
Şi după eliberare a căutat să menţină viaţa duhovnicească, însă, ca şi pe Părintele Calciu, chiar fraţii lui l-au trădat.
Condamnat şi eliminat de ceilalţi, a fost scos la pensie şi dus în satul său natal, Hîrlău.

(Părintele Iustin Pârvu)

Ne-am deprins cu viaţa de celulă. Trăim în rău ca-n elementul nostru. Dar ne ridicăm – prin preocupări – deasupra mediului ticălos. Trăim aici încarceraţi. Dar de mult am evadat şi sufletele noastre ne plasează lângă cer. De mult mâncarea pe care o mâncăm ne lasă indiferenţi. O mâncăm fără gust, fără discuţii pe marginea calităţii şi cantităţilor. Mâncarea e o necesitate, la fel ca şi celelalte pretenţii fiziologice. Trupul s-a deprins cu puţin, cu ce-i dai. Nu mai pretinde, impulsiv, animalic – ca la început. Constaţi că în gamelă e ceva de mâncat. Fără grabă, aşezat, cuminte, mănânci, după ce te-ai închinat. Te ridici, faci cruce din nou şi predai gamela miliţianului de pe sală. Masa nu mai e o bucurie. O primeşti fără salivaţie. Pui motorină într-un motor de tractor, înseamnă că ne-am depăşit. Că ne spiritualizăm. Se poate!
(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)

Eu m-am simţit bine şi în Rusia şi în puşcăriile româneşti. Am plutit! Mă simţeam mai sus cu o palmă de la pământ. N-am avut nimic! Am avut şi tifos, dar am trecut prin el cum ar trece gâscă pe apa sâmbetei. Dumnezeu m-a salvat. Am simţit, fraţilor, am simţit pe umăr o mână care mă apăsa! O spun la vârsta mea şi o spun conştient… Eu nu zic că este mâna lui Dumnezeu. Nu avea să vină Dumnezeu pentru un simplu preot păcătos ca să-l salveze; dar am şi eu un înger, cum ai şi frăţia ta şi toţi cei botezaţi. A fost cu mine îngerul, cred.
Am trecut foarte uşor prin puşcărie. Foarte uşor. Am suferit exact ca şi ceilalţi, şi de foame şi de frig, dar n-am simţit suferinţa. Poate am stat mai mult la Zarcă, dar nu am simţit suferinţa. Este foarte greu de crezut lucrul acesta… Nu-ţi vine să crezi, dar aşa a fost. Eu am plutit pe deasupra lucrurilor…
Şi mie mi s-a întâmplat – să nu-mi fie a mă lăuda decât în Crucea Domnului – să stau de vorbă cu Dumnezeu. Mi s-a întâmplat şi m-am speriat. Mi s-a întâmplat să stau de vorbă cu Dumnezeu şi să primesc răspuns. Numai noaptea, când eram singur. O trimit pe nepoata mea la culcare şi rămân o oră… Apoi vin să mă culc aici, că este mai mult aer. Am stat destul de des de vorbă cu Dumnezeu. Dar după aceea mă tem, părinte! Aşa mă tem şi cad în genunchi, cu capul la pământ şi-I cer iertare că am îndrăznit să-I pun probleme direct. Ca şi cum ar fi o ispitire a lui Dumnezeu. Dar după aceea, după ce-mi revărs părerea de rău, simt o bucurie interioară! Simt o bucurie care nu ştiu de unde vine şi cât ţine! Şi de câte ori am simţit o lumină!…

(din mărturisirile Părintelui Dimitrie către părinţii de la Mănăstirea Sihăstria, care-l cercetau deseori pentru folos duhovnicesc, mărturii cuprinse în cartea „Bucuriile suferinţei”).

Preotul Ilarion Felea, teologul mărturisitor
Absolvent al Academiei Teologice din Sibiu şi al Facultăţii de Teologie a Universităţii Bucureşti, unde îşi susţine doctoratul cu teza „Pocăinţa. Studiu de documentare teologică şi psihologică”, profesor şi rector al Academiei Teologice din Arad, misionar neîntrecut prin cuvântul rostit de la amvon, Părintele Ilarion Felea este un alt mare necunoscut mărturisitor al Bisericii noastre, pe care a slujit-o cu râvnă prin cuvânt şi mai apoi cu însăşi viaţa sa, fiind unul din cei care şi-au lăsat trupul de mucenic în „antimisul neamului românesc”, Aiudul.
Vina pentru care Părintele Felea a fost condamnat la 20 de ani de temniţă grea o aflăm de la părintele Tudor Damian, care ne relatează principala acuză adusă în proces: „Ai ştiut că în 1948 Biserica a fost desprinsă de Stat, şi totuşi ai continuat să faci religie cu tineretul în biserică”…

În închisoare Părintele Felea a fost, alături de Părintele Dumitru Stăniloae, o flăcără arzândă a rugăciunii, hrănind pe mulţi pătimitori cu cuvântul lui Dumnezeu cel dătător de viaţă, slujind ori de câte ori se putea Sfânta Liturghie pentru cei aflaţi în întuneric şi în umbra morţii.
Părintele Ioan Sabău ne-a lăsat mărturia plină de smerenie a Părintelui Stăniloae care, cucerindu-se de evlavia şi trăirea Părintelui Felea, i-a spus: „Părintele Ilarion Felea m-a depăşit”.
Şi însuşi Domnul l-a iubit şi l-a chemat la El, îmbrăcat în slavă şi mantie de mucenic, căci pe 18 septembrie 1961, în urma chinurilor îndurate, Părintele Ilarion a urcat din Biserica luptătoare din Aiud în cea triumfătoare din ceruri. A lăsat ca moştenire spirituală o adâncă operă teologică, care în mare parte s-a publicat în ultimii ani în volumele „Spre Tabor”.
Lacrimile spun în graiul lor tainic cât de mult iubim virtutea şi cât de mult urâm păcatul. Pământul îşi are izvoarele, omul lacrimile. Pentru pământ, izvoarele sunt puteri de viaţă şi de rodire; pentru om lacrimile sunt izvoare de înviorare şi înviere duhovnicească, de ispăşire şi sfinţire, de mângâiere şi fericire cerească.
Păcatul ne desparte de Dumnezeu şi ne spurcă; rugăciunea ne spală, ne sfinţeşte, ne deschide din nou calea spre lumina şi iubirea lui Dumnezeu. Cine înaintează în rugăciune, se apropie de Dumnezeu. În rugăciune ne apropiem de Dumnezeu şi Dumnezeu de noi. Rugăciunea e scară spre cer şi cheia minunată prin care se deschide raiul. Omul care stă mult timp în mijlocul florilor, se parfumează de mirosul lor. Aşa şi omul care petrece mult timp în rugăciune, îşi parfumează sufletul cu însuşirile vieţii divine.
Rugăciunea umple inima de frumuseţe şi de iubire, de pace şi de bucurie, de sfinţenie şi de toate virtuţile dumnezeieşti. De aceea pe bună dreptate a fost numită sărbătoarea bucuriei. Cine trăieşte o viaţă de rugăciune neîncetată, de trezvie şi de smerenie, poate prăznui în fiecare zi şi în fiecare ceas, în inimă, în chip tainic, o sărbătoare de bucurie.
(Pr. Ilarion Felea, Spre Tabor)

Preotul Ştefan Marcu
În Aiud, preotul Marcu a făcut misionarism până la sacrificiu. Era un om cu suflet curat, cu caracter integru, fără compromisuri în credinţă, cu mare capacitate de dragoste şi jertfă. A fost mult pedepsit, dar nu a renunţat nici o clipă la misiunea sa sfântă. Bolnav, tot mai bolnav, pedepsit, tot mai pedepsit, el a continuat slujirea şi a murit ca un martir.

Şef legionar al judeţului Putna şi fin de cununie al lui Corneliu Codreanu, Preotul Ştefan Marcu a fost una din cele mai luminoase figuri ale Bisericii prigonite. Cunoscut şi iubit în tot ţinutul Vrancei, Părintele Marcu a menţinut vie flacăra credinţei şi a dragostei de neam printre români, aplecându-se cu durere şi milă la toate nevoile oamenilor. În 1940 a înfiinţat chiar o cantină pentru evreii săraci, gest pentru care comunitatea evreiască i-a rămas recunoscătoare multă vreme. „Răsplata” acestor osteneli a fost un martiriu de zeci de ani în temniţe şi la Canal, unde statutul de „popă bandit” i-a înmulţit umilinţele şi chinul. Eliberat în 1964, a murit cu puţin înainte de evenimentele din ’89, într-un „accident” ce poate fi suspectat de conotaţii politice.

Eliberat printre ultimii din Zarea Aiudului, părintele Ştefan se întoarce în 1964 la slujirea preoţească.
„Timp de 15 ani a slujit la diverse biserici din municipiul Focşani, fiind un duhovnic de excepţie, întorcând pe mulţi la credinţă. Medici, profesori, ingineri, avocaţi şi procurori, precum şi creştinii de rând îl căutau, atât pentru competenţa sfaturilor sale, cât şi pentru puterea rugăciunii, prin care i-a salvat pe mulţi de la pieirea veşnică. A fost o conştiinţă slujitoare autentică, un ascet desăvârşit, un trăitor sincer al mesajului Evangheliei. Putea fi surprins în timpul Sfintei Liturghii cu lacrimi ce-i spălau faţa, cu chipul transfigurat…” (Pr. Ionel Ene)
La Aiud l-am întâlnit pe Costică al Tudorei, flăcău tânăr din ţinutul Vrancei. Venise de curând, bolnav, de la Baia-Sprie.
– Câţi ani ai, Costică?

-18, la 6 august!

– Şi nu-ţi pare rău că, atât de tânăr, ai intrat în puşcărie?

– Ba, îmi pare rău, da’ dacă Dumnezeu a vrut aşa, aşa să fie! Şi dacă am ajuns la puşcărie, apoi oare să ne văităm ca babele? Neamul vrâncenilor nu suferă aşa ceva! Părintele Marcu ne-a spus de mai multe ori la biserică să nu facem de râs sângele pe care-l avem de la străbunica noastră, mătuşa Tudora. Apoi sângele apă nu se face! Dacă vrerea-i aşa, cu răutate pentru toţi, trebuie să fiu şi eu unde-i tata şi Părintele nostru!
(Pr. Dimitrie Bejan, Viforniţa cea mare)

Preotul Gheorghe Tarcea

Învăţător de vocaţie timp de mai bine de două decenii în Hunedoara, după hirotonie şi-a împlinit cu râvnă sfântă slujirea preoţească, catehizând copii şi săteni, dându-le buna învăţătură a Evangheliei lui Hristos, făcându-se pe sine pildă neînfricată pentru afirmarea şi apărarea valorilor creştineşti ale neamului românesc.
Începând cu anul 1945 este mereu arestat şi internat în diferite lagăre de muncă forţată sau trimis în domiciliu obligatoriu, până în anul 1956. În această perioadă a pătimit martiric în închisoarea Aiud, apoi în coloniile de muncă de la Canal, iar în cele din urmă i s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan, la Răchitoasa. După nici doi ani, în 1958 este arestat din nou şi condamnat la temniţă pe viaţă pentru că a îndemnat oamenii să vină la biserică şi să nu accepte colectivizarea. Este supus unei anchete sălbatice la Cluj, smulgându-i-se barba şi fiind izbit cu capul de pereţi de nenumărate ori.
Îşi sfârşeşte martiriul la Aiud, în Râpa Robilor. A rămas în amintirea celor care l-au cunoscut ca un preot cu viaţă sfântă.

Troiţa de la Aiud – Râpa Robilor, ridicată cu evlavie şi dragoste de foştii deţinuţi din Hunedoara, spre pomenirea celui ce a fost pentru toţi adevărat părinte şi bun frate de suferinţă, preotul lui Hristos, Gheorghe Tarcea.

Preotul Ion Berghianu

Cu părintele Berghianu am trăit o experienţă demnă de timpurile catacombelor.
înainte de greva generală a foamei de la Aiud, părintele Berghianu a transmis zecilor de celule din latura unde se afla, prin mijloace apecifice din închisoare, Sfânta împărtăşanie şi în ziua hotărâtă ne-am mărturisit de la distanţă părintelui, care ne-a dat dezlegarea şi ne-am împărtăşit. Părintele a făcut şi el o impresionantă mărturisire, în auzul tuturor. A fost un moment extraordinar. Desigur, din punct de vedere canonic se pune întrebarea: Dar pe părintele Berghianu cine l-a dezlegat? Fără îndoială Atotputernicul şi Bunul Dumnezeu, care îi cunoştea inima şi viaţa.

Fiind grav bolnav, părintele Berghianu fost internat la infirmieria închisorii, unde un deţinut l-a ajutat cu un lucru interzis. Descoperit fiind faptul, dar fără să se ştie autorul, s-au făcut presiuni asupra părintelui ca să-l divulge pe samarineanul milostiv. Părintele, deşi grav bolnav, a fost izolat şi a refuzat până la capăt trădarea binefăcătorului. A murit ca un erou al onoarei. Este un martir al Bisericii Ortodoxe Române.
(Pr. Liviu Brânzaş, Raza din catacombă)

Savantul George Manu a lăsat acest mesaj încrustat pe pereţii închisorii: „La Aiud am întâlnit un preot mare: Ioan Berghianu”. A fost mare în viaţă, mare şi în moarte, căci Domnul i-a dăruit sfârşit mucenicesc şi veşnică odihnă împreună cu cetele de martiri din Valea Robilor.

Boris Răduleanu- preotul închis împreună cu cei doi copii ai săi

Preotul Boris Răduleanu şi-a „pregătit” închisoarea pe două căi: catehizarea copiilor, pe care o făcea regulat, deşi era interzisă şi atitudinea dârză şi lipsită de fariseism la şedinţele preoţeşti, unde vorbea liber, după cum îi dicta conştiinţa şi după învăţătura Mântuitorului.
A fost arestat în 14 martie 1960, după o anchetă dură de un an şi jumătate în cursul căreia a fost avertizat că nu va mai ieşi viu din închisoare. A fost condamnat la 10 ani de temniţă pentru catehizare şi la încă 15 ani pentru articolele scrise împotriva comunismului între anii 1932-1944. După o trecere scurtă prin Jilava a ajuns la Aiud, unde începea aşa-zisa reeducare, pe care a respins-o cu hotărâre. în consecinţă a avut parte în repetate rânduri de Zarea închisorii şi de izolări, după care, slăbind cu trupul dar nu şi cu credinţa, a căzut în nesimţire. Dus în faţa colonelului Crăciun, a primit o avalanşă de învinuiri la adresa sa şi a Bisericii. Părintele a răspuns că nu se simte vinovat de nimic, a întins braţele şi a adăugat:
– Domnule comandant, întrucât aveţi revolverul pe masă, puteţi trage, nu am nimic împotrivă!
Văzând că este nereeducabil, Crăciun – în mod surprinzător – a dat ordin să fie dus la infirmierie. Urma eliberarea. Graţierea era în curs de executare.
(Xenia Mămăligă)
După ieşirea din închisoare este îndepărtat din Bucureşti într-un sat din Bărăgan, cu oameni cu suflete curate, în mijlocul cărora îşi continuă activitatea. Şi-a păstrat neclintit acea fermitate în slujirea lui Dumnezeu, într-o perioadă în care domina justificarea atitudinii „căldicele” şi a „compromisurilor salvatoare”. Tata era preotul care ar fi ales intrarea Bisericii în catacombe, pentru că atitudinea definitorie a lui era lupta. O luptă dusă pentru adevărul lui Hristos, pentru dreptatea Lui şi binele acestui neam. O luptă dusă până la sfârşit, chiar cu preţul sacrificării atât a propriei libertăţi, cât şi a copiilor săi, după cuvântul Mântuitorului Hristos: „Cine iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”.
(Dr. Galina Răduleanu, fiica părintelui Boris)

Preotul Nicolae Grebenea
Părintele Grebenea rămâne o mărturie contemporană a minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu cu marii asceţi de odinioară, care deşi trăiseră o viaţă plină de nevoinţe şi de greutăţi, erau ţinuţi până la 100 de anişi mar bine, ca să dea mărturie de colaborarea omului cu voinţa lui Dumnezeu, cu Harul Său.
(Pr. Iustin Pârvu)

O pedeapsă de optsprezece zile

Fără vreo abatere din partea mea, a venit această pedeapsă. Erau acum două pedepse adunate, una de opt zile şi una de zece zile. Presupun că nu mă puteau ierta pentru că am organizat greva de la Mina Nistru. Când două pedepse vin legate una de alta e foarte greu, căci nu ai cum să te odihneşti, iar 18 zile de şedere în picioare este enorm… De aceea, pentru a mă distruge, mi-au dat două pedepse unite. Acelaşi semn izbăvitor, Sfânta Cruce, l-am găsit şi în această celulă, ca şi în altele. M-am lăsat deci în nădejdea Domnului. Era în a doua jumătate a lui martie, când încă era frig. Vreo zece zile am dus-o cum am dus-o. Apoi, dărâmat, sleit, a trebuit să mă aşez jos pe ciment. Era greu de tot.
O mângâiere: pe o sobă rotundă ce era bună ca să se aprindă cu rumeguş, era o însemnare zgâriată cu un ac sau cu un cui: „Anunţ, ca să se ştie: preotul Grebenea m-a salvat de la moarte. Locotenent Sasu”.
Era, de bună seamă, o exagerare. Făcusem ceva pentru el, un mic ajutor, dar de aici până la salvarea de la moarte era un pas enorm… în împrejurări grele, un mic fapt capătă altă importanţă decât dacă ar fi fost făcut în împrejurări normale…
(Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric)

Preotul Ilie Imbrescu, mucenicul

llie Imbrescu a urmat Facultatea de Teologie lin Cernăuţi, apoi şi-a susţinut doctoratul la Bucureşti, activând în acelaşi timp în organizaţiile studenţeşti şi lesfăşurând o intensă activitate publicistică. În 1934 îste hirotonit preot pentru catedrala Sfântul Gheorghe lin Balcic, unde a slujit cu întreruperi, din cauza epetatelor arestări. Din 1940 slujeşte la biserica Boteanu din Bucureşti, dar şi aici va fi prigonit din cauza bogatei activităţi spirituale ce o desfăşura în special cu tinerii.
După instaurarea regimului comunist, în ţară se înfiinţează mai multe organizaţii de rezistenţă, printre care şi „Salvarea Neamului”, avându-l în frunte pe avocatul Istrate Micescu. Acesta împreună cu încă douăsprezece persoane depun un jurământ de credinţă sub epitrahilul Părintelui llie Imbrescu, cunoscut ca mare luptător creştin.
În martie 1948 Părintele Imbrescu este arestat centru activitate anticomunistă şi condamnat la 10 ani de muncă grea şi 15 de muncă silnică. Este dus mai întâi a Jilava şi apoi la Aiud unde, din cauza torturilor ndurate, moare după mai puţin de doi ani. Păşeşte în veşnicie în noiembrie 1949 şi este aruncat în Râpa Robilor, împreună cu alţi mari mărturisitori ai leamului. Avea 40 de ani.
Înzestrat de Dumnezeu, pe lângă darul oratoriei, şi cu cel al plăsmuirii de versuri, în ultimele luni de viaţă scrie în închisoare mai multe poezii cu conţinut teologic-mistic, care reuşesc să fie recuperate şi publicate în anul 2000 sub titlul „Poezii din închisoare”.
(Xenia Mămăligă)

Piatră vie
Pr. llie Imbrescu
Când Petru, întâia mărturiei piatră,
S-a închinat Dumnezeirii Tale –
S-a spulberat stihia idolatră.
Când Pavel Ţi-a-ntâlnit Iubirea-n cale
Şi l-ai orbit cu-a Dragostei lumină –
Porni-ntunericul să se prăvale.
Când toţi Slăviţi-Apostoli Ţi se-nchină
Şi-şi ţin Soborul în Cetatea Sfântă –
S-aşează-n lume pacea Ta deplină.
Când fiecare Ucenic îşi cântă
Nădejdea-nmugurită din credinţă –
Iubirea-nalţă inima înfrântă.
Prea Bunule lisuse, dă-mi căinţă,
Să văd, s-aud, să pipăi… nu-n ispită –
Ci întru slavă, sfânta biruinţă.
În inimă şi în rărunchi mă taie
Durerea că mi-e râvna slăbănoagă –
Şi-mi stoarce leac a ochilor pâraie.
Prea Bunule lisuse, mila-Ţi pere
Să-mi ierţi căderea proastă şi târzie
La rugăciune, post şi priveghere –
Când însuşi Duhul Tău din inimi ştie
Pe câte-nsângerări îngenunchiază
Nebiruita Crucii nebunie.
Întoarce-mă-n a îngerilor pază,
Zideşte-Ţi iar Biserica şi-n mine
Şi la răscrucea veacului m-aşează…
Că ard când văd cum iadul încă-şi ţine
Deschise porţile din care-şi latră
Prigoana hulelor făr-de ruşine –
Iisuse, fă-mă-apostolească piatră!

Preotul Constantin Sârbu – dăruire şi har

Am stat cu Părintele Constantin Sârbu la Viişoara câteva zile, până mi s-a repartizat o casă, timp în care rănile mele au început să se vindece. Ciudat, el nu ţinea predici, nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare cu el.

(Părintele Gheorghe Calciu)

Născut în 1905, într-un sat de lângă Galaţi şi rămas orfan de mic, Părintele Constantin este crescut de bunica sa, o femeie foarte săracă dar credincioasă, care îi sădeşte din pruncie în suflet dragostea de Biserică. Pronia lui Dumnezeu l-sa purta pe tânărul Constantin prin aspre încercări – sărăcie, lipsuri, muncă istovitoare pentru a se întreţine – până a ajuns să termine Seminarul şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După evlavioasa lui bunică, cel care şi-a pus adânc amprenta duhovnicească asupra sufletului său a fost Părintele Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari din Bucureşti, mare predicator şi duhovnic iscusit, care crease un adevărat curent spiritual în capitală. La biserica din Zlătari, sub înrâurirea părintelui Chiricuţă, tânărul Constantin face, pe perioada studenţiei, ucenicia slujirii lui Hristos în Duh şi Adevăr. Nu peste multă vreme primeşte Sfânta Taină a Preoţiei, după care sufletul său însetase din pruncie.
Amintindu-şi de hirotonia lui, Părintele Sârbu povestea: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.

Şi într-adevăr, nu s-a mai temut de nimic. Cu râvnă arzătoare şi-a început misiunea, fiind de tânăr o flacără de rugăciune, un iscusit sfătuitor şi un bun organizator. Ctitoreşte cu osârdie biserica „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena” de la Bariera Vergului, loc ce devine în scurt timp un focar de spiritualitate şi cultură în Bucureştiul acelor ani. După moartea timpurie a soţiei, Părintele Constantin se dăruieşte cu toată puterea sufletului slujirii lui Hristos, fapt ce nu putea fi pe placul regimului ateu din ţară.

Este arestat în 1954 şi condamnat pentru activitate anticomunistă. După opt ani de temniţă grea e trimis doi ani cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, de unde este eliberat în 1964.

Revenit în „libertate”, Părintelui Sârbu i se repartizează, după multe tergiversări, o bisericuţă ruinată, părăsită de multă vreme. În câţiva ani, cu evlavie şi pricepere, Părintele înnoieşte biserica, o împodobeşte şi face din ea biserica Sapienţei de astăzi. Oamenii, la început neîncrezători, sunt repede câştigaţi de dăruirea şi dragostea Părintelui şi astfel se adună în jurul său o comunitate duhovnicească vie, o adevărată familie în duh.

Însă lucrarea spirituală a Părintelui Sârbu „ameninţa grav” ordinea statului ateu; şi atunci, duşmanii Bisericii i-au cerut să-şi aleagă modul în care vrea să moară. Au hotărât în cele din urmă ca Părintele să se sfârşească într-un spital, în timpul unei operaţii, ca totul să pară cât mai firesc şi… umanitar.

Aşa s-a săvârşit din viaţă mărturisitorul credinţei, preotul Constantin Sârbu, mutându-se în ceata sfinţilor rugători pentru întoarcerea la Hristos a neamului românesc.

Despre Părintele Constantin Sârbu s-au publicat două cărţi cu mărturii:

„Un mare mărturisitor creştin – Pr. Constantin Sârbu” (Ed. Bonifaciu) şi „Un sfânt printre noi” (Ed. Bunavestire). Dacă Părintele Sârbu ar fi trăit în Grecia sau Rusia – apreciază Danion Vasile într-una din aceste cărţi – mormântul său ar fi fost un mare loc de pelerinaj…

Fericiţi cei prigoniţi – martiri ai temniţelor româneşti-/ ed. îngrijită de Matei Marin